Antoaneta Moga's blog by http://wife.mihaimoga.com/ is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Unported License.
Based on a work at wife.mihaimoga.com.
Permissions beyond the scope of this license may be available at http://wife.mihaimoga.com/.
Welcome, dear visitor!
Motto: Totul, orice intamplare, marunta sau importanta, devine o aventura cand o traiesti alaturi de omul potrivit. -- Katleen Norris (1880-1966)
Elizabeth Gilbert – Și am spus da. O poveste de iubire
Dacă titlul nu ar fi cuprins din start o afirmație, lectura cărții în sine ar fi păstrat până la final o incertitudine: se va mărita sau nu femeia aceasta?! Pentru că ea dorește să fie convinsă, să-și ia toate asigurările, după o cântărire precisă a tuturor alternativelor și situațiilor posibile (motiv pentru care se pune din start problema unui contract prenupțial, discutat în detaliu cu viitorul soț pe parcursul călătoriei prin Asia de sud-est).
Reticența ei față de această instituție este destul de mare, având la activ un mariaj anterior ratat, iar felul în care despică firul în 14 pe tema mariajului, pornind de la considerente istorice, sociale, morale, statistice și personal familiale, cărora le dedică largi pasaje din carte, face ca multe argumente să-i fie potrivnice.
Mai ales latura umanistă și principiul ”politically correct”, atât de american, pun sub lupă renunțările femeii, în cadrul căsătoriei, la părți din sine în favoarea bărbatului și a copiilor, compătimind femeia pentru spiritul de sacrificiu, acel spirit datorită căruia, așa cum spunea Aurora Liiceanu, ”în fiecare femeie zace o infirmieră”. Sau aproape în fiecare, pentru că mai sunt și excepții: Feminista lucidă care sesizează ceea ce sociologii au denumit ”Dezechilibrul Beneficiilor Maritale” și care, ca și autoarea, încearcă să echilibreze balanța beneficiilor. Este evident că multe femei au ales familia în detrimentul carierei, lucru pentru care suferă dar se adaptează la noua realitate. Așa cum au făcut femeile din familia autoarei, situație în care le recunoaștem și pe mamele, pe surorile, pe unele din prietenele noastre: ”În orice caz, femeile din familia mea sunt foarte pricepute să-și înghită dezamăgirile și să treacă mai departe. Mi s-a părut mereu că au un soi de talent de a-și schimba forma, care le face să se poată dizolva și apoi să curgă în jurul nevoilor partenerilor sau în jurul nevoilor copiilor, sau al nevoilor prozaicei realități zilnice. Se ajustează, se adaptează, alunecă, acceptă. Sunt atotputernice în maleabilitatea lor, aproape până în punctul de a avea o putere supraomenească. Am crescut văzând o mamă care, cu fiecare nouă zi, devenea orice ar fi cerut de la ea acea zi nouă. Îi creșteau branhii când avea nevoie de branhii, îi creșteau aripi când branhiile deveneau inutile, era în stare să atingă viteze de temut când era nevoie de viteză și dovedea o răbdare eroică în alte circumstanțe, mai subtile.”
Avantajele unui partener au ca temelie renunțările celuilalt, lucru confirmat de mărturisirea lui June, soția lui Johnny Cash: ”Aș fi putut să scot mai multe discuri, dar am vrut să am o căsnicie.” Și cred că înțeleg ce a vrut să spună, mai ales pentru că am văzut filmul ”Walk the line – povestea lui Johnny Cash”.
Nici o căsnicie nu seamănă cu alta, chiar dacă se compară cea a fiicei cu cea a mamei sau a bunicii, pentru că vremurile s-au schimbat și, în unele privințe, atitudinea femeii, considerată partea oprimată în acest aranjament, a făcut ca tiparul să se modifice, să se adapteze… și așa apar în interiorul căsniciei unele ajustări pentru bunul mers al relației. Astfel, căsnicia lui Liz care în cele din urmă se va produce, concretizându-se într-un angajament legal în fața primarului din New Jersey, devine una atipică deoarece este o căsătorie ”fără soție” – adică multe din atribuțiile feminine fiind preluate de soț (care gătește, dă cu aspiratorul, adică preia o parte din treburile casnice considerate a fi, tradițional, eminamente feminine); în același timp este o căsătorie ”fără soț”, pentru că responsabilitatea de a aduce banii în casă nu mai aparține în exclusivitate soțului (altă derogare de la tiparul tradițional) și nu în ultimul rând, este o căsătorie ”fără copii”, adică fără menirea imediată a aducerii pe lume de urmași (printr-un truc fericit Liz are parte, pe lângă nepoții săi, de copii lui Felipe din prima lui căsnicie, copii deja mari care o acceptă și se bucură pentru alegerea tatălui lor).
În legătură cu subiectul copiilor, acestă parte a dezbaterii a constituit pentru mine cea mai frumoasă parte a cărții și care mi-a mers la inimă – cea în care se arată că a fi căsătorit și a nu avea copii ”nu este chiar un motiv pentru care să fii arestat” și se aduce o reparație morală femeilor care au trecut prin viață fără să facă copii prin elogiul adus celor denumite ”Brigada Mătușilor”. M-am regăsit ca membră a acestei brigăzi dar și în mărturisirea sinceră a autoarei: ”Pe măsură ce înaintam în vârstă, descopeream că nimic din mine nu strigă după un copil. Pântecul meu părea să nu fi fost echipat cu celebrul ceas care ticăie. Spre deosebire de foarte multe dintre prietenele mele, eu nu simțeam un dor mistuitor când vedeam vreun bebeluș. (Deși, e adevărat, simțeam un dor mistuitor când vedeam un anticariat bun).”
La granițele cercetării sale despre căsnicie, privind la populațiile omenești de toate tipurile, din toate culturile și de pe toate continentele, scriitoarea a descoperit că există ”un procent constant de femei, de zece la sută, care nu au copii deloc” iar ”procentul nu scade niciodată sub zece la sută, indiferent de populația studiată”, ”chiar și la cei mai entuziaști crescători de copii din istorie, ca irlandezii din secolul al XIX-lea sau cei din cultura americană amish contemporană”.
Aceste femei care au trecut prin viață fără să facă copii, denumite generic de scriitoare ca ”Brigada Mătușilor”, au fost deseori acuzate pe nedrept ”că sunt întru câtva mai puțin feminine, sau nenaturale, sau egoiste” dar ”poate avem pur și simplu nevoie de niște femei în plus, femei de pe tușă, cu energia nesecătuită, gata să sară în mijlocul acțiunii și să susțină tribul mai departe”, aceasta dacă luăm în considerare că ”nașterea și creșterea copiilor consumă atâta energie, încât femeile care devin mame se pot pomeni înghițite rapid de această sarcină descurajantă – dacă nu cumva de-a dreptul ucise.”
Dintr-o perspectivă asumat părtinitoare, scriitoarea arată cum Brigada Mătușilor a avut influențe benefice în lumea artistică: ”(…) Lev Tolstoi și Truman Capote și surorile Bronte au fost cu toții crescuți de mătușile lor fără copii, după ce mamele lor naturale fie au murit, fie i-au abandonat. Tolstoi susținea că mătușa Toinette a exercitat asupra lui cea mare influență în viață, învățându-l «bucuria morală a iubirii». Istoricul Edward Gibbon, rămas orfan de mic, a fost crescut de iubita lui mătușă Kitty care nu avea copii. John Lennon a fost crescut de mătușa Mimi, care l-a convins pe băiat că avea să devină cândva un artist important. Credincioasa mătușa Annabel a lui F. Scott Fitzgerald s-a oferit să-i plătească acestuia studiile universitare. (…) Coco Channel, rămasă orfană, a fost crescută de mătușa ei Gabrielle, care a învățat-o să coasă – și cred că putem fi cu toții de acord că a fost o îndeletnicire utilă pentru fata asta. Virginia Woolf a fost profund impresionată de mătușa ei Caroline, o fată bătrână quaker, care își dedicase viața actelor caritabile (…)și care, după cum își amintea Woolf peste mulți ani, părea «un soi de profetesă modernă».”
După doi ani frenetici în care a intervievat toate femeile care i-au ieșit în cale – căsătorite, celibatare, fără copii, artiste, mame arhetipale – cu privire la opțiunea de a avea copii și consecințele alegerii făcute, scriitoarea s-a pomenit în final și mai derutată, deoarece a descoperit că nu există nici un tipar. Ceea ce pentru una a fost vital, alta nu i-a dus vreodată dorul, fiind clar o chestiune de alegere personală, a rezultat unicitatea tiparului pentru fiecare situație în parte (iar lucrul acesta ar trebui să ne oprească să-i judecăm pe cei diferiți de noi)!
Dintr-o poziție obiectivă, scriitoarea abordează tema căsniciei ca ”instrument de represiune împotriva bărbaților”, un util ”ham al civilizației, care-l leagă pe bărbat de o serie de obligații, limitându-i astfel energiile nărăvașe”. În acest spirit, scriitoarea evocă cunoscutul personaj Zorba Grecul care ”întrebat dacă a fost căsătorit, a răspuns: «Păi, nu sunt și eu bărbat? Sigur c-am fost căsătorit. Nevastă, casă, copii, toată catastrofa!» (Apropo, teama melodramatică a lui Zorba mă duce cu gândul la un lucru ciudat, și anume că în cadrul bisericii ortodoxe, căsnicia nu este privită atât ca taină, cât ca martiriu sfânt – în sensul că parteneriatele omenești reușite pe termen lung presupun o anume Moarte a Sinelui celor care iau parte la ele).”
În carte sunt multe comentarii interesante cu privire la relația de cuplu, studiată în multe aspecte, dintre care scriitoarea acordă partea leului ”cuvântului magic – cuvântul aproape fetișizat: echilibru”, prezentându-i ca studiu de caz pe părinții săi: ”Împărțindu-și și subîmpărțindu-și controlul asupra unor chestiuni de importanță atât de mare precum banii și copiii, dar și asupra unor chestiuni aparent minore, ca sfecla și afinele, părinții mei își țes propria lor versiune a dansului porcilor-spinoși, avansând și retrăgându-se fiecare pe teritoriul celuilalt, continuând să negocieze, continuând să recalibreze, continuând să lucreze, după toți anii care au trecut, pentru a putea găsi distanța corectă între autonomie și cooperare – căutând un echilibru subtil și insesizabil, care să facă intriga stranie a intimității să se dezvolte în continuare.”
Dacă doriți detalii despre sensul metaforic al ”dansului porcilor-spinoși”, eu una am să mă opresc aici, vă las să-l descoperiți singuri! Pot să vă asigur că orice persoană se poate regăsi în multe din întrebările și frământările lui Liz Gilbert, pentru că unele dintre lucrurile din această carte sunt evidente și cunoscute, în funcție de vârstă și experiență poate am trecut prin ele, altele sunt inedite, dar cu siguranță toate sunt scrise cu farmecul de povestitor inteligent cu care deja ne-a obișnuit în Mănâncă, roagă-te, iubește!
Elizabeth Gilbert – Și am spus da. O poveste de iubire
F. Scott Fitzgerald – Dragostea ultimului magnat
După titlu, părea a fi un roman de dragoste, dar nu este numai atât. Este ultima carte scrisă de F. Scott Fitzgerald și, în starea aceasta preliminară și incompletă, a fost publicată postum de editorii săi.
Chiar dacă nu abundă în acțiune, este una din cele mai fidele evocări ale lumii cinematografiei americane de după apariția filmului sonor, a gloriei Hollywood-ului și a lucrurilor din spatele gloriei, deoarece a fost realizată de un martor ocular (scriitorul a lucrat o perioadă ca scenarist pentru studiourile Metro-Goldwyn-Mayer).
Se petrec totuși câteva lucruri în carte, dar la Fitzgerald, ca și la Truman Capote, cheia succesului scrierilor lor nu vine neapărat din acțiune, mai degrabă din amestecul inspirat în care sunt redate gândurile personajelor, părerea lor despre alte personaje, replicile, unele marcante printr-un umor neașteptat, imagini ale locurilor unde se petrec faptele, fără a aluneca într-un descriptiv plicitisitor, ci surprinse printr-o metaforă scurtă.
Evocarea se face prin amintirile Ceceliei, fiica unui producător de la Hollywod pe nume Brady, cu auto-prezentarea ei începe romanul: ”Deși nu am apărut niciodată pe ecran, am crescut în lumea filmelor. La cea de-a cincea aniversare a zilei mele de naștere a venit Rudoph Valentino –sau cel puțin așa mi s-a spus. Scriu despre lucrul acesta doar ca să arăt că, încă dinaintea vîrstei rațiunii, eram în poziția de a privi cum merg lucrurile.”
Amintirile Ceceliei, din poziția sa privilegiată – în mijlocul lumii care populează studiourile de la Hollywood, sunt ca piesele dintr-un puzzle pe care le asamblezi pe măsură ce parcurgi cartea. Călătoria sa cu avionul, dinspre coasta de est a Americii, unde ea era trimisă la studii, spre coasta de vest, înapoi acasă, cu ocazia vacanței, este un prilej cu care întâlnește în avion cunoștințe ale tatălui său. Din cauza vremii nefavorabile, avionul face o escală la Nashville, în mijocul continentului. La reîmbarcare, unul din pasageri lipsea, era unul din mahării de la Hollywood care acum era nimic și care, așa cum se va afla ulterior, profitase de mica escală ca să-și zboare creierii.
Încă din avion facem cunoștință indirect, prin reacțiile celorlalți pasageri, inclusiv a celui care urma să se sinucidă, cu marea putere financiară a lui Stahr, producător și important acționar la un mare studio de film. El este ”cel mai ocupat om din California”, care nu apare pe generic dar care dirijează din biroul său viețile oamenilor din cinematografia de la Hollywood, cel care după nenumărate ședințe cu regizori și scenariști și după interminabile vizionări, decide ce ar putea să placă publicului și cum ar trebui să fie un film, nu pentru că știe acest lucru, ci pentru că are curajul să ia decizii de acest fel.
În roman, puterea lui Stahr este privită de scriitor cu umor și ironie: ”Oracolul vorbise. Nu mai era nimic de pus la îndoială sau de contestat. Stahr trebuia să aibă dreptate întotdeauna, nu de cele mai multe ori, ci întotdeauna – altfel structura s-a fi topit încet, ca untul.” (pag. 117). Tot el este regele care poate ridica un simplu figurant sau figurantă la rang de vedetă, poate detrona o vedetă, aducând-o la rangul de fostă glorie.
Dar puterea are prețul ei: Stahr doarme deseori numai patru ore pe noapte, sau toarnă un film în câteva zile și nopți la rând, muncind până la epuizare, în ciuda recomandărilor medicilor și cu perspectiva sigură a morții în scurt timp, de inimă (ca o premoniție pentru sine, deoarece în realitate, Scott Fitzgerald, ca scenarist șomer de 44 de ani, a murit de infarct la 21 decembrie 1940, pe North Hayworth Avenue nr.1443, lângă Sunset Boulevard din Hollywood).
Din carte nu aflăm că Stahr moare în cele din urmă, dar este de așteptat .. și cu toate acestea el nu se oprește, pentru că iubește cinematografia, îi place ce face și de el depinde lumea studioului. În afară de cinematografie, Sthar a mai iubit o persoană, pe soția sa – Minna, care a murit. Rămas singur, cu amintirea ei în inimă, Stahr se îndrăgostește de o tânără din afara lumii sale, datorită asemănării fizice cu fosta lui soție.
Aici este un dram de acțiune, și nu spun mai mult ca să mai rămână și ceva de citit. Relația lui cu Kathleen și amintirile legate de Minna ne demonstrează că Sthar nu este numai un oracol fără inimă: ”Nu vreau să te pierd acum, a spus el. Nu știu ce părere ai despre mine sau dacă ai cumva vreo părere despre mine. După cum probabil ai ghicit, inima mea este în mormânt…(…) dar tu ești cea mai atrăgătoare femeie pe care am cunoscut-o de nu mai știu când încoace. Nu mă pot opri să te privesc. ”
Alte scene memorabile sunt legate de:
- chinurile scenariștilor care, în criză de inspirație, ajung să arunce cu monede în bolul suspendat al unei lustre de deasupra mesei lor;
- cantina actorilor unde îl puteai vedea pe Abraham Lincoln luând masa (în pauză, actorii rămâneau în costumele de epocă);
- ascunderea unei secretare goale, în dulapul din biroul unui co-producător, la venirea intempestivă a fiicei acestuia (vă imaginați ce făceau tatăl Ceceliei cu secretara, cu puțin timp înainte).
În prezentarea acestor lucruri și a altora din cartea sa neterminată, stilul și replicile sunt uneori abrupte, deoarece este vorba totuși de un material brut, mai puțin cizelat decât cel pe care mi-l amintesc din ”Marele Gatzby”. Cu toate aceste minusuri, cartea a fost publicată pentru admiratorii scriitorului și merită citită dacă vă numărați printre aceștia.
F. Scott Fitzgerald – Dragostea ultimului magnat
Care pe care: femei și bărbați (partea a II-a)
Furată fiind de farmecul lecturii, în postarea precedentă nu am fost atentă la succesiunea aleatoare dintre eseurile celor două autoare din primele trei părți ale cărții, atribuind lui Alice Năstase unele din cele ale Aurorei Liiceanu (am dat o erată în acest sens, în unul din comentarii!).
Acum, am căscat ochii mai bine și am revenit totuși, așa cum am promis, asupra titlurilor care o au ca autoare pe Aurora Liiceanu. Ea are un stil mai detașat, cu trimiteri la exemple notorii, fără a face destăinuiri sau apel la experiența personală, așa cum a procedat colega sa, Alice Năstase.
În ”Cuplul în confuzie și piața plăcerii”, scriitoarea alege ca motto un citat prea simpatic din Drew Barrymore ca să nu-l redau și eu aici: ”Dacă s-ar fi găsit cineva care să-mi spună mai de mult că penru o relație este important să ai simțul umorului, aș fi putut evita multe partide de amor”, și arată că împotriva presiunilor din mediu, în ceea ce privește sexualitatea cuplului, nu ne mai rămân, pentru a ne apăra, decât ”spiritul critic și morala personală”. Presiunile iau diverse forme, de atac asupra tradiționalismului bine înrădăcinat în oameni, unele fiind o încercare de ”salvare” a relației din rutină, ajungându-se la experimentalism, bulimie sau lăcomie sexuală care, duse la limită, nu mai pot duce decât la moarte, ca în filmul „Luna Amară” a lui Roman Polanski. (pag. 155-158)
La partea a IV-a – ”Ți-am dat un gablonț, mare cât inima mea”, Aurora Liiceanu contribuie cu trei eseuri:
- ”Viața ca un bufet suedez” care aduce în discuție reconsiderarea femeilor grase și, în general, a atitudinii față de obezitate, ca o reechilibarea a obsesiei pentru femeile slabe și ca o critică adusă anorexiei fotomodelelor. (pag.179-184)
- ”În fiecare femeie zace o infirmieră” – un motiv pentru care se spune că iubirea este oarbă, deoarece ”înfruntă socialul și destabilizează reguli de grup sau familie. Romeo o iubea pe Julieta.” (pag.185-188);
- ”Femeile și-au însușit îndatoririle, iar bărbații numai drepturile”, cu evidențierea faptului că femeile vor să se căsătorească și că ”se visează mirese de mici, chiar dacă presimt dezavantajele”. Pentru că ”mireasa este personajul principal al oricărei nunți”, atunci ”ceremonia nunții este singurul moment perfect democratic în viața femeilor. Orice mireasă are un self-esteem pe care nu-l va mai întâlni în tot restul vieții ei ca femeie.” Iar pentru femeile care nu vor să-și piardă libertatea și aleg cariera, ”alte plăceri înlocuiesc algoritmul plăcerilor tradiționale. Aeroporturi, hoteluri cât mai înstelate, bani, valize sexy, haine de firmă, apartamente luxos aranjate, cu bucătării-muzeu dar sofisticat echipate, ore la beauty-center (…)”, toate acestea fac ca femeia să devină ”o mireasă amânată”.
În partea a V-a denumită ”Romanul amorezatului miop” (o parafrazare plină de umor după titlul lui Mircea Eliade – ”Romanul adolescentului miop”), din eseurile Aurorei Liiceanu amintesc numai două:
- pe cel în care face pledorie pentru așteptare, îmbinată la momentul oportun cu acțiunea, făcând referire în acest sens la celebrul film cu Bette Davis, ”Totul despre Eva”. Tot aici se arată că ”femeile au vocația așteptării”, ca Penelopa lui Homer dar sunt cazuri și în lumea bărbaților, de exemplu Florentino Ariza din romanul lui Gabriel Garcia Marquez –”Dragostea în vremea holerei” (pag. 227-231 – Boală lungă, moarte sigură);
- ”Rivale de-o viață: vanitatea feminină și marketingul genial” în care autoarea arată că ”Rivalitatea poate lega două persoane, două destine, atât de mult, încât cei doi devin un cuplu”, situație pe care o exemplifică cu detalii despre rivalitatea dintre Elisabeth Arden și Helena Rubinstein – cele două celebrități fondatoare, la începutul secolului trecut, ale industriei frumuseții și posesoare de averi enorme, care ”și-au scris numele lor cu ruj de-a curmezișul lumii” (Suzy Menkez). Un lucru inedit despre Helena Rubinstein: l-a cunoscut și l-a plăcut ca om pe Constantin Brâncuși de la care a cumpărat direct sculptura ”Negresa albă”, vândută la 25 de ani după moartea Helenei, la Sotheby’s din New York, cu 8 milioane de dolari (pag 251-258).
Ultima parte – ”Trucuri de adormit blazarea” cuprinde șase eseuri care aparțin Aurorei Liiceanu, dintre care mie mi-au plăcut mai mult două:
- ”Rațe mandarin mai există oare?” despre percepția diferită a fidelității de către cele două sexe, care se încheie cu o întrebare retorică: ”Se spune că rațele mandarin sunt rațe pereche, care străbat marea împreună. Dacă una cade-n apă de extenuare, cealaltă o urmează. Să fie femeile mai rațe și bărbații mai puțin rățoi?” (pag. 307-311)
- ”Nu spuneți tot, nu spuneți repede!”- un îndemn de bun-simț în contraponderea comunicării excesive și grăbite care distruge și misterul, și romantismul unei relații. Concluzia la care au ajuns pshilogii este, conform cu Sid Jourard (autorul lucrării ”Arta autodezvăluirii”), calea echilibrului: ”…nu trebuie să fii nici un sub-dezvăluitor, dar nici un super-dezvăluitor. Nici să dai celuilalt prea puține informații despre tine, dar nici să spui mai mult decât trebuie. Este necesar să existe moderație.” (pag. 313-317)
Aurora Liiceanu, Alice Năstase – Care pe care: femei și bărbați