Welcome, dear visitor!
Motto: Totul, orice intamplare, marunta sau importanta, devine o aventura cand o traiesti alaturi de omul potrivit. -- Katleen Norris (1880-1966)
Ravensbrück
Dacă ai curiozitatea de a afla cum era viaţa unei femei din Cehia primelor decenii ale secolului XX, copilăria ei în timpul primului război si maturitatea în timpul celui de-al doilea, poţi afla cu lux din amănunte din cartea lui Steve Sem-Sandberg Ravensbruck.
Femeia nu este una oarecare, iar viaţa ei este adusă la lumină graţie unui remarcabil efort documentaristic al scriitorului suedez în arhivele Muzeului Naţional Ceh. Ea este Milena Jesenska – destinatară a scrisorilor lui Kafka şi jurnalistă care a publicat în ziarele vremii din Praga. Un nume care a rămas puţin deasupra uitării, prin faptul că pare a fi doar o notă de subsol din viaţa lui Franz Kafka. Relaţia ei cu Kafka a fost de scurtă durată, mărturie a acestei legături au rămas doar scrisorile care s-au păstrat ca prin minune, deoarece Milena le-a încredinţat unui prieten, Willy Haas, care a supravieţuit războiului, le-a redactat şi apoi le-a publicat.
Întâlnirea ei cu Kafka, ca traducătoare în germană a nuvelelor acestuia, este punctul de plecare în această reconstituire memorialistică, pentru care scriitorul suedez a locuit neîntrerupt la Praga în perioada septembrie 1999-decembrie 2002, intrând în atmosfera oraşului de care Milena era foarte ataşată, regăsind străzile şi imobilele în care aceasta a locuit.
Cine a fost această Milena ?! După ce am citit cartea, primul gând şi răspunsul este: o femeie care a avut o viaţă de coşmar şi care şi-a încheiat acest coşmar în chiar Iadul pe pământ – lagărul de femei de la Ravenbruck.
Cartea aşează existenţa Milenei în contextul său istoric şi geografic – invadarea regiunii Sudeţi din Cehia, de către Germania hitleristă, care a fost un preambul al celui de al 2-lea război mondial şi un compromis pentru menţinerea păcii, în ciuda căruia războiul a izbucnit după invadarea Poloniei), când violenţa şi vărsarea de sânge fără precedent au distrus şi răvăşit vieţile a milioane de oameni.
Se poate face un film despre Milena, perindând imaginile aşa cum le prezintă cartea:
- copilăria din care i-au rămas în memorie conflictele naţionaliste dintre cehi şi nemţi, care duceau la frecvente ciocniri de stradă, soldate cu victime,
- moartea mamei când ea avea doar 16 ani, dar abandonată de soţ încă din timpul agoniei,
- indiferenţa tatălui care se transformă în ură când Milena se îndrăgosteşte tocmai de un intelectual de origine germană. Pentru separarea lor, tatăl autoritar o va interna cu forţa într-un ospiciu, înainte de majorat.
- logodnicul ei va negocia eliberarea Milenei cu preţul căsătoriei şi a expedierii tinerei perechi la Vienna, unde Milena va fi mereu privită cu dispreţ de cercurile de intelectuali germani, prieteni ai soţului ei, dar prejudecăţile lor naţionaliste vor distruge în cele din urmă acest mariaj;
- din perioada vieneză datează corespondenţa cu Kafka, traducerile şi articolele publicate fiind mijloacele prin care a încercat să se întreţină la Vienna, pentru a nu fi dependentă financiar de soţul care îi întorsese spatele. În aceste scrisori, Milena îi destăinuie lui Kafka trădările soţului ei, suferinţa şi umilinţele de care are parte. Cei doi chiar se văd, Kafka a venit la Vienna pentru ea, îi va înregistra confidenţele cu sensibilitatea lui excesivă, care o va face pe Milena să-l considere vulnerabil, slab, mult prea slab pentru a se ataşa de el. De fapt, Kafka era bolnav de tuberculoză, murind după câţiva ani, din cauza acestei boli incurabile atunci, iar Milena îl va revedea ultima dată, vizitându-l la spitalul unde acesta şi-a găsit sfîrşitul.
- tatăl Milenei îi va acorda din nou atenţie şi sprijin financiar când fiica sa se decide să divorţeze, în condiţiile în care un divorţ era un stigmat social. Revenind la Praga, Milena îşi va folosi talentul jurnalistic, colaborând cu ziare şi publicaţii din Praga.”A fi jurnalist e o îndeletnicire ciudată “, va nota ea în perioada aceea. În jurnalism, Milena îşi recunoaşte propria-i obsesie de a observa, de a trăi şi de a descrie ceea ce este imprevizibil, nemaipomenit şi până la ea de nimeni descris, dar şi de a scrie în aşa fel încât să pară familiar, iar cititorul să se recunoască în cele descrise.
- prin articolele sale, Milena devine cunoscută şi apreciată în cercurile intelectuale unde îl va cunoaşte pe Jaromir Krejcar, un tînăr arhitect care devine cel de-al doilea soţ şi tatăl singurului ei copil, Jana. În timpul sarcinii, Milena va suferi un accident care va avea consecinţe mai grave, prin infectare, pentru că va rămâne şchioapă tot restul vieţii, cu mari dureri la articulaţiile piciorului blocat, ceea ce o va face dependentă de morfină. Dependenţa i-a modificat caracterul, devenind jumătate iresponsabilă, dură şi exagerată cu propriul copil, de la care va pretinde înţelegere ca de la un adult. Al doilea soţ o părăseşte, sătul de crizele morfinomane ale Milenei, care va lupta şi va învinge târziu, după câţiva ani de la despărţire, şi această dependenţă, după o cură drastică de dezintoxicare.
În ciuda acestor suferinţe fizice şi afective, Milena a luat iniţiativa de a ajuta mulţi refugiaţi evrei să emigreze, cu resorturi nebănuite de energie luptând împotriva răului.
- în căutarea de soluţii, va susţine o vreme în idealurile comuniste, pe care le va abandona când va afla de la cei întorşi din Uniunea Sovietică că realitatea noii societăţi instaurate acolo este departe de idealurile trâmbiţate de propagandă. pentru schimbarea ei de poziţie, mulţi din prietenii care împărtăşeau idealuri comuniste nu o vor ierta şi o vor trata ca pe o tradătoare.
- Însă Milena nu-şi va trăda principiile umanităţii, ea alegînd să rămână şi să facă parte din mişcarea de rezistenţă pragheză. Este şocant să citeşti că, după ocuparea oraşului de către armatele germane, Milena o trimitea pe fetiţa ei cu manifeste în care îşi scria articolele, îndesate în ghiozdan, pentru a le distribui la anumite adrese. Jana avea doar 8 ani când mama ei a fost ridicată de Gestapo şi trimisă, după interogatorii represive, ca deţinut politic la Ravenbruck.
- cuvântul de ordine la Ravenbruck: dezumanizare, descompunerea omului sub condiţia umană. Din mărturiile supravieţuitorilor care au cunoscut-o aici, aflăm că şi în lagăr Milenei i-a păsat de suferinţa din jur şi a făcut ce a putut pentru a ajuta, cu curaj. Spiritul ei jurnalistic, iscoditor o determină să descopere un doctor şi o infirmieră din lagăr care scoteau aur din protezele dentare ale celor ucişi. Milena a avut curajul să-i denunţe la comandantul lagărului, cerându-i în schimb eliberarea unei prietene de-a ei de la încarcerarea care durase 3 săptămâni.
Dar boala Milenei se agravează – infecţia rămasă în corp de la accident îi va distruge rinichii. Milena a murit la Ravenbruck, unde a cunoscut iadul pe pământ, în anul 1945, cu puţin timp înainte de victoria Aliaţilor. Cenuşa ei a fost împrăştiată deasupra lacului Schwed, ca şi al altor trupuri moarte arse în crematoriul lagărului, aşa cum spune şi autorul în final: “încă un nume fără-de-nume printre toţi ceilalţi morţi fără de nume”.
Povestea ei este ca o picătură dintr-un ocean în memorialul durerii Holocaustului. Nu a fost o învinsă, ci o învingătoare care nu a abdicat de la principiile ei, în lupta cu răul, indiferent de cât de copleşitor părea răul acela.
Marilyn pe divan
Am pus ochii pe cartea asta încă de prin 2006, când era proaspăt apărută în librării și declarată un best-seller la Diverta, în perioada aceea prețul m-a cam ținut la distanță dar, ca și cum mi-aș fi pus o dorință în gând, ea s-a împlinit din pricina crizei: am găsit-o în septembrie 2009 la librăria Humanitas din Sibiu, la la reduceri (10 lei). M-am felicitat că am vizitat centrul istoric al orașului (am o pasiune pentru arhitectura veche, dar și frumos renovată și conservată a orașului ardelean), și că am intrat în librăria de aici.
Revenind la carte, pot să spun că e genul care te întristează, dar te și atrage prin finețea descrierii unei epoci și a personajului actriței, folosind mărturiile celor care au gravitat în jurul ei: psihoterapeutul ultim care a tratat-o, Ralph Greeson, fotograful ei preferat, machiorul ei, copii terapeutului, profesoara de actorie, fiecare aducând o piesă dintr-un puzzle care nu va fi niciodată complet… și care încearcă să răspundă la întrebarea cum era Marilyn Monroe ca persoană.
Răspunsul: o femeie ambițioasă dar fragilă, marcată de abuzurile suferite în copilărie, motiv pentru care a lăsat prin testament drepturile de autor, inclusiv cele pentru folosirea postumă a imaginii sale, în beneficiul fundației care se ocupă de tratarea prin psihoterapie și psihanaliză a copiilor cu perturbări emoționale, înființată de Anna Freud. Moștenirea de la Marilyn Monroe a apărut în momentul în care Anna începuse activitatea de cercetare axată pe suferințele copiilor care, ca și Marilyn, au fost plimbați în plasament pe la mai multe familii.
În trecerea sa meteorică prin această lume, Marilyn Monroe s-a întâlnit la Londra chiar cu fiica părintelui psihanalizei, Anna Freud care, văzând-o pe actriță, a catalogat-o drept schizofrenică și narcisistă, după care a încredințat-o spre tratament cunoscutului psihanalist al Holywood-ului.
Descrisă din prisma ultimilor ani în care a urmat terapia, Marilyn apare ca fiind o persoană foarte singură și nefericită, deși foarte dorită, dar părăsită din pricina neîmpăcării cu propriul eu, devorată de propriile dezechibre afective.
Harul ei a constat în inteligența folosirii proprii imagini, în expresivitatea figurii și a corpului, însuflețite de o multitudine de stări, de aici și aspectul ei cameleonic, de-a lungul carierei imaginii sale. Mai mult imaginea ei a făcut carieră, din cauza experienței în modelling și a relației ei bune cu cei care au fotografiat-o, unul din ei bun prieten al actriței, ca și machiorul, cel care i-a făcut fața chiar și ultima dată, când a fost înmormântată …
Marilyn a fascinat prin imagine, dar marea ei luptă a fost cuvântul, frica ei de cuvinte o făcea să-și uite replicile de zeci de ori, spre disperarea regizorilor care o urau, marea majoritate … frica de cuvinte, timiditatea, n-a împiedicat-o pe domnișoara „Mmmm” din liceu (porecla datorată ticul ei verbal cu care își începea orice frază) să devină starleta M.M. deoarece studiourile MGM au exploatat în primul rând imaginea cu mare priză la public, de blondă sexy, în ciuda altor inconveniente ale idolului, deoarece publicul, odată cucerit, asta și vroia.
Actrița a rămas prizionera acestei imagini de blondă prostuță (oare de atunci au apărut primele bancuri cu blonde ?!), din care nu a mai putut ieși în ciuda eforturilor sale ambițioase de a recupera prin lectură (au rămas de la ea cărți cu adnotări, pentru care s-au plătit bani grei la licitațiile postume) și prin lecțiile de actorie luate la New York.
Psihanaliza nu a salvat-o pe Marilyn, poate era prea târziu pentru actrița complet nesigură de ea și rătăcită urmare cantităților considerabile de barbiturice pe care le lua de ani de zile, de fapt adevărate droguri, plus alcoolul din când în când, prin care fugea de realitate, de frica de a nu mai fi frumoasă și dorită, dar și de lipsa propriului control asupra vieții sale ..
Relația cu doctorul său a fost una dificilă, o prea mare dependență transformată apoi în manipularea acestuia. Actrița i-a revelat terapeutului său atâtea fețe și forme în labilitatea sa psihică cam câte foițe are o ceapă din care, pe măsură ce o dezvelești, nu mai rămâne nimic…
Deși a fost persoana cu care Marilyn a vorbit cel mai mult înaintea morții sale (avea ședințe zilnice), nici el nu a descoperit calea recompunerii personalității inițiale, deformate din cauza multiplelor traume ale acesteia, provenite din copilăria trăită în orfelinate și familii de împrumut, plus compromisurile făcute apoi de dragul carierei de actriță. Carieră spre care a fost împinsă, fiind singura setare care i se dat din fragedă pruncie, ca o proiecție ambițiilor mamei ei nebune și a prietenei acesteia (care a crescut-o o vreme, după ce mama ajunsese la ospiciu), două monteuze aflate la periferia haloului strălucirii Holywoodului.
Autorul sondează relațiile actriței, dintre care una foarte interesantă și relevantă a fost cea cu scriitorul Truman Capote, cel care a declarat apoi că personajul feminin din Mic dejun la Tiffany i-a fost inspirat de nimeni alta decât de Marilyn Monroe! Scriitorul homosexual declarat a cunoscut-o bine și i-a fost bun prieten în perioada șederii ei la New York, oraș de care actrița se simțea mai atașată decât de frivolul Los Angeles …
Ecranizarea cărții l-a scandalizat pe Capote, din cauza diferenței mare de imagine dată personajului feminin principal de actrița Audrey Hepburn, la care s-a adăugat fabricarea de către producători a unui final fericit…
Așadar, dacă vedeți filmul, el este de fapt lansarea unui alt icon, al androginității lui Audrey, departe de feminitatea cuceritoare a adevăratei muze a lui Capote, de unde devine ușor de înțeles revolta scriitorului.
Eu una mi-am propus să recitesc Mic dejun la Tiffany având în minte acest lucru aflat datorită cărții Marilyn pe divan…
Gainusa de munte
Pentru a petrece un week-end prelungit ocazionat de Ziua Naţională, am ales de această dată localitatea Cheia, comuna Măneciu, la poalele muntelui Zăganu. Am ales altceva decât valea Prahovei, pentru ca pe aici nu trece trenul, deci e mai linişte şi viligeaturişti mai puţini. În plus, este linişte pentru că pensiunea unde stăm e ceva mai retrasă de la şoseaua principală, dar, evident, pe un drum secondar se poate ajunge cu maşina, ceea ce am şi făcut fără dificultate… locul este retras şi liniştit, iar denumirea Găinuşa de munte îmi aduce aminte de fauna pe care o învatam de zor din Geografia de clasa a XII-a, pentru admiterea la facultate. Conform manualului, găinuşa de munte îsi are habitatul în padurile de răşinoase şi ca să nu se plictisească îl avea drept partener pe cocoşelul de alun, conform aceluiaşi manual.
Revenind la vacanţa noastră, indicatoare haioase, care o înfăţiseaza stând pe ouă, te conduc spre “cuibul” găinuşei din Cheia, un “cuib” elegant şi amenajat cu talent de decoratorul care a lucrat interioarele, făcându-le placute şi primitoare. Mi-au plăcut motivul pomului vieţii, aplicat pe pereţii, concepţia unitara a interiorului, de inspiraţie rustică, dar fără a duce buturuga şi oalele de lut în mijlocul casei, aşa cum am văzut pe la alţii… Nota 10 la design, dichisit în cele mai mici detalii, fără a fi prea încărcat, la căldură (la care nu se face economie, spre încâtarea unora friguroşi ca noi) şi nu în ultim rând la mâncare. Asta implică bucătarul care este priceput, modest şi amabil cu musafirii lui …doar să-ţi exprimi dorinţa şi se rezolvă, chiar dacă am fost uneori destul de mulţi în sala de mese, unii şi cu copii… porţiile sunt generoase, în contrast evident cu cele aduse de cateringul de la serviciu, cu care mai mult te amăgeşti!
Vremea a fost frumoasă, cu o vedere clară asupră masivului Zăganu, chiar ne-am încumetat pe un mic traseu spre Muntele Roşu… drumul trece pe lângă multe case de vacanţă, unele dintre ele animate de vizitatori în această perioadă, dar destul de risipite, încât locul rămâne foarte liniştit. În pădure, fagi bătrîni aveau rădăcinile ascunse într-un strat de muşchi verde şi moale ca o catifea, iar făgaşele erau acum străbătute de pâraie alimentate de o ploaie din cursul nopţii, dând un miros plăcut, de reavăn, pădurii…
La pensiune am jucat tenis cu Mihai, până s-a lăsat noaptea şi nu mai vedeam mingea… de-ar fi multe zile şi seri ca acestea! La întoarcere ne-am propus să vedem salina din Slănic Prahova, dacă o găsim deschisă…
Eu in drumetie pe munte