Privind de aici, de sus, de la Cabana Moţilor, priveliştea văii şi a versanţilor Munţilor Gilăului e minunată, dar mai expresive decât cuvintele mele sunt imaginile surprinse de soţul meu. De aici de sus, de deasupra lumii, chiar dacă priveşti în aceeaşi direcţie, priveliştea nu este de două ori la fel, în funcţie de lumină, de soare şi de nori. De fapt, aici poţi fi cu capul literalmente în nori, fără să superi pe cineva…

Fiind aşa sus, am studiat norii şi, după descrierile date de dicţionarul de meteorologie, am recunoscut în prima zi, cu vreme senină, norii cirrus (în latină – coada iepii), nori de vreme bună, deoarece sunt foarte sus, în straturile cele mai înalte ale atmosferei. Au fost înlocuiţi, odată cu schimbarea vremii, de norii cumulonimbus, în formă de nicovală, cu baza plată şi multe etajele, pufoase şi pline de apă, povară pe care au revărsat-o într-o noapte când a plouat torenţial. După ploaie, dimineaţa, soarele a fost când vizibil, când nu, din pricina norilor cumulus, ca nişte bucăţi de vată, purtaţi de vânt… care au modelat lumina şi au dat diversitatea priveliştii, de care vorbeam mai devreme. Iar într-una din zile, priveliştea a fost îmbogăţită cu un curcubeu, deasupra munţilor. Pentru că ne găsim deasupra lumii, suntem implicit mai aproape de cer. Şi în noapţile senine, observând bolta înstelată, pot să spun că am avut Carul Mare la fereastră, atât de clar şi aparent atât de aproape încât aveam impresia că-l pot apuca cu mâna de oiştea sa, orientată în jos.

Când vremea a fost prielnică plimbării, am mers împreună la limita comunei Mărişel, la 6 km de cabană, prin Parcul Naţional Apuseni, declarat rezervaţie a biodiversităţii, până la crucea lui Avram Iancu, un monument ridicat în memoria unei bătălii purtate acolo de moţi împotriva trupelor austro-ungare. Crucea e simplă, din piatră, văruită alb şi poartă un scurt citat din discursul lui Avram Iancu, omul pe care moţii, oameni dârji şi semeţi ca şi munţii unde ei trăiesc, l-au recunoscut drept Crăişorul munţilor. Citatul este însufleţitor de memorabil, pot spune că merită o deplasare de 12 km (dus-întors) pentru o constatare. Aceea privind puterea cuvântului bine ales, mai ales dacă are audienţă largă. Fraza acea a fost, se pare, scânteia care a aprins focul revoltei. În altă ordine de idei, sunt puţin contrariată cu privire la regulile parcului, şi mai mult ale rezervaţiei. În Parcul Naţional Bucegi, unde am fost când am stat în Buşteni, deşi nu am făcut nimic interzis, am întâlnit un ranger (termen mai modern pentru pădurar) care ne-a făcut pe loc instructajul. În comparaţie cu ce am văzut aici, mai ales în ce priveşte vandalizarea pădurii şi prezenţa gunoaielor, nu pot decât să-i laud pe administratorii parcului din Bucegi pentru promptitudine, mai ales că ei se confruntă cu un aflux mai mare de turişti de week-end din Bucureşti, din care puţini au comportament eco.

Ce am văzut aici, în Apuseni, cel puţin în perimetrul comunei Mărişel, ar face pe cei de la Greenpeace sau alte organizaţii ecologiste mai radicale să facă lanţ uman în jurul copacilor. Pădurea arată bine ciopârţită, cu tăieri haotice chiar din margina drumului, sunt indicii care dovedesc că nu au fost tăieri planificate sau justificate de curăţarea pădurii de uscături. Pe marginea drumului, la tot pasul, sunt şi bucăţi de lemn abandonate, ca nişte resturi căzute din gura unei fiare enorme care a ales din pradă numai bucăţile mai bune, şi a mai lăsat resturi, pentru că oricum pradă este din belşug. Toate acestea aduc atingere cel puţin peisajului.

Cât despre gunoaie, parcă toată lumea care a trecut pe acolo a dorit să demonstreze că a avut bani de un croassant, de ceva la pet, pentru că ambalajele au rămas mărturie, poate pentru secole, dacă avem în vedere durata de degradare şi absenţa cuiva care să le adune până atunci, când vor dispărea pe cale naturală.

Se pare că numai vremea neprielnică mai protejează aici pădurea, pentru că în restul timpului, cât drumul este practicabil, chiar dacă nu eşti atent observi frenezia cu care se transportă pe şosea buşteni imenşi, cu orice mijloace posibile, de la atelaje cu un cal până la camioane de mare tonaj. Pădurea pleacă la fabrica de cherestea, şi în urma acestui trafic intens cu cherestea în zonă au apărut vilele cu termopane, imense şi colorate ţipător, pe fundalul versanţilor cu pădurea ciuruită de defrişări. Beneficiarii traficului cu cherestea nu vor fi scutiţi şi de alte consecinţe, deoarece “Masacrul pădurii din deal se va răzbuna pe gospodarul din vale”, aşa cum se arăta într-un articol din Jurnalul Naţional cu titlul “Viituri pe muchie de topor”.

În acelaşi sat cu vilele descrise mai sus am văzut şi case tradiţionale, acoperite cu şiţă, părăsite şi degradate. Abandonate, ca nişte carcase fară viaţă ale unor fiinţe odinioară frumoase şi mândre. Asta mi-a amintit de iniţiativa unor oameni de suflet din Bucovina care salvau case tradiţionale abandonate din zona aceea, multe din ele având peste 100 de ani. Acestea au fost recondiţionate fără a le schimba aspectul original (prin înlocuirea părţilor degradate de către meşteşugarii locali care mai cunosc tehnica construirii acestor case), dar nu pentru a fi donate Muzeului Satului Dimitrie Gusti. Odată refăcute, au fost amenajate în interior cât mai specific şi confortabil şi au fost introduse în circuitul turistic, cu succes mai ales la turiştii străini, mari “consumatori” tradiţii şi aspecte etno.

Revenind la ţinutul în care ne aflăm acum, aş povesti un pic despre gazdele noastre, respectiv locaţia sugestiv denumită Cabana Moţilor. Judecând la fel de imparţial ca şi cei care evaluează pentru Ghidul Michelin (mi-ar place mult jobul asta!), nu am reuşit să găsesc vreun cusur afacerii pe care ei o conduc cu hărnicie şi dăruire, de la bucătărie, adică mâncare, până la camere, adică cazare, generic vorbind. S-a dat mare atenţie detaliilor, pentru ca ambele aspecte să iasă foarte bine, şi chiar le-a ieşit pentru că fac cu drag ceea ce fac. Economic vorbind, nu pot să trec cu vederea că se pun în valoare resursele locale, inclusiv cele de hrană, pentru că i-am găsit în plină campanie a conservelor de iarnă – se lucra în schimbul de noapte la dulceţurile de afine şi merişor, fructele de sezon ale momentului. Nu în ultimul rând, sunt de apreciat pentru că sunt gazde discrete şi atente, aşa că, oricât de mofturos ai fi, tot ţi se va pune la dispoziţie ceea ce ţi se potriveşte.

Antoaneta Moga la Cabana Moţilor

Share/Bookmark

Romanul este scris la persoana întâi şi este o evocare lirică, dramatică şi pe alocuri autoironică a unei vieţi îndelungate, pe care Will Cooper, pionierul nostru, o povesteşte cu farmec și pe îndelete. Povestea sa este plină de naturaleţe, suspans şi presărată cu nişte vorbe de duh, formulate la vârsta centenarului, pe care le-am găsit încântătoare… Un exemplu în acest sens ar fi chiar fraza de început a romanului: “Extaz care să nu pârjolească nu există. Iubirea şi timpul m-au adus aici. Curând voi pleca spre Tărâmul Nopţii, călătorie la care tânjesc toate duhurile de oameni  şi de animale. Tărâmul acela ne cheamă. Îl simt cum mă atrage, la fel ca pe noi toţi. E ultima ţară pentru care nu s-a făcut hartă, iar drumul într-acolo e întunecos. O cale a mâhnirii, şi poate că la capătul ei, nu se află tocmai Paradisul. Credinţa la care am ajuns de-a lungul acestei perioade generoase şi totuşi insuficiente pe pământ este că sosim în viaţa de apoi la fel de zdrobiţi cum suntem când părăsim lumea. Dar mie unul mi-au plăcut întotdeauna călătoriile.”

Şi celelalte capitole încep şi se încheie cu fraze pline de tâlc… scriitorul, fiind profesor universitar de literatură, a învăţat bine una din lecţiile lui Mario Vargas Llosa, care se referă la calitatea frazelor de început (vezi “Scrisori către un tânăr romancier”).

Fraza de început a primului capitol își atinge scopul, captând atenţia cititorului… Este ca o morală la  povestea sa de dragoste cu Claire, fata pe care a iubit-o din copilărie, de care îşi aminteşte şi pe care o aşteaptă chiar şi spre finalul vieţii. Înduioşătoarea aşteptare deoarece, batrân fiind, speră că vocea care se aude slab, la pâlnia telefonului, este a ei… Invenţia aceasta, adusă în casa sa, o privește cu reticență, la fel ca pe cinematograf, lumină electrică și automobil. Pentru că a avut o viață atât de lungă, a apucat să le vadă și să pară chiar el o ”fosilă vie”, în raport cu modernitatea care dă năvală în universul său.

Încă din copilărie, marea pasiune a eroului nostru au fost cărţile şi scrisul. Pasiunea pentru lectură a făcut ca, multă vreme, cărţile să-i fie tovarăşi iar pasiunea pentru scris a fost alimentată de dorinţa de a-şi păstra amintirile, ajungînd ca podul casei sale să plin de jurnalele sale, scrise începând cu administrația Monroe. Iată confesiunea sa în acest sens:

“Nu mă pot hotărâ dacă e vorba de o boală sau de vreun păcat în nevoia mea de a aşterne întâmplările pe hârtie şi de a încremeni lumea aceasta fluidă într-o formă oarecum rigidă.(…) O întâmplare pusă pe hârtie e ţintuită locului, exact ca o piele de şarpe cu clopoţei jupuită de pe carne, care stă întinsă şi bătută în cuie pe peretele hambarului. La fel de nemişcată şi tot atât de falsă în comparaţie cu originalul. Plată, neclintită, neprimejdioasă. (…) Însă eu  am fost mereu nebun după cuvinte. Când mă căutai,  citeam o carte sau scriam în jurnal. Pe la cinsprezece ani, cei din neamul  lui Bear îmi spuneau Turkey Wing, din cauza penelor pe care le ţineam , de obicei, în evantai, în  buzunarul de la pieptul hainei sau  puse după ureche, deoarece curcanul era sursa penelor mele de scris preferate.”

Fiu al unor fermieri englezi,Will a rămas orfan, mai întâi de tată, mort accidental și apoi de mamă, care moare de tuberculoză. În contul îngrijirii mamei sale, unchii săi își alipesc pământul din proprietatea băiatului, din vinovăție îl mai lasă la şcoală până la 12 ani, după care au stabilit că este suficient de matur să-l vândă ca slugă la stăpân pentru șapte ani. Prin contract, baiatul devenit brusc matur: trebuia să țină un magazin în teritoriul indian. Pentru a  ajunge acolo, primește o hartă, o cheie, câteva monede, merinde și un cal tânăr, Waverly.

Pornind la drum, este găzduit nopțile la diverse case ale căror proprietari erau cunoscuți ai stăpânului său, dar odată ajuns în teritoriul indian, harta nu-l mai ajută, fiind zonă încă necartografiată. În plus, trebuia să poposească în pădure, în munți, singur, o experiență nouă pentru eroul nostru. Încurajându-se singur, face un foc pentru a nu fi atacat de animalele sălbatice și adoarme abia dimineața, după răsăritul soarelui. În timpul somnului, calul său dispare, fiind furat de hoții de cai cărora le dă de urmă la o cabană, în munți. Aici întreabă de calul său, pe care îl vede la olaltă cu alți cai furați, dar hoții, drept răspuns, îl cheamă să joace cărți cu ei, cu scopul de ai lua și bruma de bani, nu numai calul…

Pentru că la școala sa profesorul său îl învățase regulile jocului de cărți, drept răsplată pentru că se descurca bine cu gramatica limbilor engleze și latină pe care i le preda, Will se așează la masa de joc și le face o surpriză hoților, câștigând constant. Târziu, în noapte, în joc rămân numai el și șeful hoților de cai, Featherstone, un personaj care va avea mai târziu un rol important în viața lui Will. Featherstone, un scoțian cu sânge indian după mamă, bogătaș local, dar implicat în hoțiile de cai datorită spiritului aventuros, a pierdut pentru prima dată la cărți, uimit fiind că a avut cineva curaj să-i țină piept. Drept premiu, el îi oferă lui Will ”o fată, pentru că am una în plus”, pe care o avea ascunsă în apropiere, în coliba ce proteja un izvor. Acolo, Will se duce și o găsește pe ”fata cu brățări de argint”. Era de seama lui, a văzut-o numai la lumina lunii… Luna Vântului. Pentru că fetei îi era frig, a îmbrățișat-o cuprinzând-o în haina lui de lână. După mama sa pierdută timpuriu, pentru Will era prima atingere umană iubitoare, suficientă pentru a pecetlui o iubire pentru restul vieții. Numele i-l va afla peste doi ani, pentru că Will este atacat de tovarășii lui Featherstone și scapă de ei, fugind, bolnav de dragoste și lăsându-și și haina în mâinile urmăritorilor lui.

Rătăcind prin pădure, după câteva zile, ajuns la capătul puterilor, găsește magazinul, destinația finală a călătoriei sale, unde timp de 7 ani era obligat să lucreze. Munca sa era să vândă marfa englezească, de manufactură,  contra pieilor de animale și ginsengului aduse de indienii locali, la schimb în natură, pentru că banii erau rari în acea zonă montană de frontieră, greu accesibilă.

Aici îl va cunoaște pe Bear, căpetenia locală a indienilor. Iată cum descrie Will neamul de indieni cu care s-a împrietenit, pe măsură ce le-a învățat limba: ”Oamenii nu mai semănau cu cei de pe vremuri. Indienii sălbatici nu mai rămăseseră aproape deloc, iar natură virgină, și mai puțină. Erau un neam de oameni vătămați care trăiau într-o lume sfărâmată, la fel ca toți ceilalți. (…) Cu fiecare nouă retragere a Națiunii și fiecare nouă incursiune a Americii, stilul vechi se afunda cu încă un pas mai adâncul munților, tot mai sus în vâlcelele întunecate și de-a lungul pâraielor mărginite de ziduri de copaci.”

Clanul lui Bear rezista pe locurile natale deoarece căpetenia lor,învățase de la albi să folosească un lucru pe care el personal îl considera un nonsens: faptul că trebuie să ai o hârtie de proprietate. Așa cumpărase pentru clanul său pante muntoase și foarte puțin pâmânt plat, pentru culturi, de la administrația americană, motiv pentru care, ulterior,  nu au fost obligați, ca alte clanuri, să plece în rezervații.

Bear venea deseori la magazinul lui Will, pentru troc, dar purtau și discuții interesante. Părerea deloc bună a lui Will despre poveștile romantice, de vânătoare, ale pionierilor americani, în care vedea cauza dispariției vânatului din păduri, l-a făcut pe Bear să-l considere ca pe unul de al lor, deoarece le aprecia valorile tradiționale.  De aceea, Bear i-a propus să-l înfieze, aceasta echivalând cu o acceptare a lui Will de către întregul clan.

Ceremonia înfierii a avut loc în casa comunală a tribului, unde toți membrii comunității au participat la dansurile tradiționale. În dosul uneia din măști se ascundea fata cu brățări de argint care, venind să-și viziteze rudele indiene, aflase de la acestea de înfierea băiatului alb,  întâlnit cu doi ani în urmă. Abia acum Will află numele său – Claire Featherstone, și faptul că locuiește într-o vale învecinată, în Valley River. Având acum adresa fetei, Will îi va scrie scrisori de dragoste care însă nu păreau s-o impresioneze prea tare.

Când Will a împlinit 16 ani, proprietarul magazinului unde lucra Will a murit, iar moștenitorul a falimentat afacerea. Contra simbriei datorate lui Will, neplătită de mult timp și a economiilor acestuia, moștenitorul falit vinde lui Will magazinul și marfa care mai exista. Cunoscând regulile comerțului de frontieră, Will dezvoltă afacerea cu case de comerț din teritoriul indian. Fiind autodidact, după lectura unor tomuri de drept înțelege suficient pentru a pleda ca avocat pentru pământurile indienilor. Banii din comerț i-a investit apoi în alte terenuri, mărind întinderea ținutului de pe care neamul lui Bear nu mai trebuia strămutat.

Noua sa poziție de proprietar de pământuri, avocat și negustor îl fac să aibă mai multă trecere în fața lui Claire, având curajul să o viziteze la reședința lui Featherstone. Cei doi bărbați discută de la egal la egal, și pare că cel în vârstă să nu-și mai amintească partida de cărți la care o pusese drept premiu pe Claire. Aceasta devenise o frumusețe de fată, iar atunci când Featherstone e plecat mai mult de acasă, cei doi se întâlnesc și ajung iubiți, timp de o vară.

Văzându-i odată împreună, într-una din călătoriile lor în munți, una din slugile lui Featherstone  divulgă  acestuia secretul legăturii dintre cei doi tineri.

Ca un avertisment privind relațiile intime avute cu Claire, murgul lui Will este furat într-o noapte: Will îl va regăsi, dar jugănit, în țarcul din curtea lui Featherstone. Acest afront duce la o ceartă aprigă între cei doi bărbați și apoi la un duel. După duel, Featherstone se alege cu o rană de glonte, dar scapă cu viață. Will scapă nevătămat dar Claire îi va deveni de negăsit, fiind trimisă la un pension, în statele din Nord.

Urmează episodul strămutării indienilor în rezervații, ca urmare a deciziilor administrației americane. Devenit senator al statului unde avea în proprietate așa mult pământ, Will va negocia rămânerea pe proprietățile sale și ale lui Bear a clanului acestuia. Un preț care va trebui să-l mai plătescă va fi prinderea unor indieni din alt clan care uciseseră niște soldați americani care supravegheau strămutarea.

Claire împreună cu Featherstone sunt și ei nevoiți să se mute din Valley River. Cu ocazia strămutării, Claire reapare pentru a organiza mutarea bunurilor lui Featherstone. Rugând-o să rămână cu el, Will abia acum află că relația lor era complicată, după cum spune Claire,  deoarece ea nu era fiica lui Featherstone, așa cum crezuse Will, ci sora primei soții a lui Featherstone care, după ce el rămăsese văduv, devenise a doua soție a acestuia.

La rândul ei, Claire l-a rugat pe Will să plece cu ea, dar aflarea adevărului l-a făcut pe acesta să ia decizia de a rămâne, mai ales că după moartea lui Bear, clanul lui l-a recunoscut ca successor. El devine celebru drept ”căpetenia albă” a indienilor, și va organiza administrativ populația indiană locală. Datorită lui, comunitatea indiană care își păstra oarecum tradițiile avea în plus biserică, școală și câteva ateliere de meșteșuguri tradiționale, devenind cu timpul o atracție pentru turiști și ziariști. Încredințând afacerile unui colaborator mai tânăr, Will alege să călătorească prin America, aparent fără țintă. Dar invariabil, ca atras de un magnet, îi caută pe Claire și pe soțul ei, găsindu-i dincolo de Missisippi, unde aveau o reședință cu sclavi negri, la fel de bogată ca în Valley River. Între timp, Claire devenise mama copilului lui Featherstone. Acest lucru l-a cutremurat pe Will și l-a făcut să o considere pe iubita lui pierdută.

Un episod relatat cu multe detalii este cel al participării legiunii de indieni conduse de Will la războiul de secesiune, în finalul acestuia. Războiul a adus multe schimbări, una fiind intrarea în dificultate a afacerilor lui Will, care are creanțe pe care nu le mai încasează de la guvernul american și așa ajunge urmărit de creditori. Se retrage la Warm Springs, la băi, pentru a se odihni dar și aici primește prin interpuși amenințări de la creditorii săi. La Warm Springs, lumea vorbea despre o văduvă venită acolo care era atât de îndurerată, încât nu vorbea cu nimeni. O va întâlni și Will și surpriză: aceasta nu era alta decât Claire, tocmai când spera mai puțin să o mai întâlnescă! Ea îl recunoaște prima, povestindu-i cum pierduse atât pe Featherstone, într-un atac de apoplexie, cât și copilul, mort într-o epidemie.

La Warm Springs, se pare că iubirea celor doi reînvie, la vârsta de 50 de ani, până într-o zi când Claire părăsește stațiunea, condusă până la linia de cale ferată de Will, căruia nu-i spune unde se duce. El îi respectă decizia si se întoarce la afacerile sale încurcate. O parte din avere o pierde prin faliment iar o alta e salvată datorită unor acțiuni uitate la căile ferate care îi aduc un câștig nesperat. Datorită căilor ferate, rămâne în casa care o construise cu gândul la Claire, înainte de a porni în căutarea sa dincolo de fluviul Missisippi. Pe teritoriul restrâns care i-a rămas, indienii din clanul care îl adoptase în tinerețe continuau să-și ducă viața așa cum voiau ei s-o facă, și aceasta era singura lui apartenență și satisfacției : ”Turtă de fasole de cele mai multe ori, carne de căprioară când o puteam obține. Dansul Sperietorilor în nopțile de iarnă, Dansului Porumbului Verde vara. Luna cu cele treisprezece chipuri ale ei se înălța și cobora de-a lungul marelui cerc al anului.”

In ceea ce-l privește, spre apusul vieții Will își asumă traseul său singuratic prin viață, astfel: ”când suntem tineri, credem cu toții că vom trăi veșnic. Apoi, la un moment dat, ne mulțumim să trăim multă vreme. Dar, după ce ajungem la cel acea distincție finală, supraviețuirea devine, în cel mai bun caz, incomodă. Toate ființele și toate lucrurile pe care le iubești dispar. Iar soarta ta e să rămâi. Te trezești exilat într-o lume transformată, populată de străini. Pierdut în locuri pe care le cunoșteai tot atât de bine ca pe propriul buzunar. Albiile de râu și crestele munților, eterne, devin singurii tăi prieteni. Ăsta e punctul în care dacă vei continua să trăiești devine ridicol și amuzant, iar dacă nu, te topești și urmezi întreaga Creație, prin porțile morții, în Tărâmul Nopții. Îți mai rămân propriile toane și amintirile. Unele jalnice și pline de putere.”

Share/Bookmark

Daniela nu m-a judecat, nu mi-a facut morală, mai întâi m-a ascultat. Si câtă nevoie am avut de cineva căruia să-i pot spune totul! Este o femeie foarte deșteaptă și perspicace în meseria ei, și o privire din afară, lucidă, ca a ei, devine un sfat înțelept, dat cu autoritate, pentru cei care caută și acceptă sfaturi. Eu am folosit sfaturile ei și încet-încet, cu ajutorul lor am înlocuit haosul cu ordinea, golul cu plinătatea, frica cu echilibrul, lipsa cu mulțumirea, dezorientarea cu calea.

Este o vorbă: “bun de pus la rană”… La rănile sufletului meu, eu am găsit leacul … descoperire la care recunosc că Daniela a avut contribuția ei. Din aceasta cauză, a implicării ei, pot spune că o regăsesc în sufletul meu ca pe o  “mamă” a completării maturizării mele afective…

Dr. Daniela Cojocariu

Share/Bookmark

Eu cu Mihai la Neptun

Share/Bookmark

În prima zi, am explorat împrejurimile vilei şi ne-am aventurat si mai departe, pentru că ai ce vedea… Orasul, şi nu numai pe axa drumului naţional ce îl traversează, ci şi în cartierele cocoţate pe versanţi, până spre cota 1400, pastrează un aer retro, plin de farmec… bineînţeles, în Centru, este parcul cu Hotelul Caraiman, Cazinoul şi alte hoteluri şi vile de epocă, bine întreţinute şi conservate… dar oraşul nu se dezice de aerul său retro, nici  în rest, unde căsuţele vechi dar şi vilele şi hotelurile noi, construite evident după 1990, au ceva din arhitectura de burg germanic, cu grinzile de lemn in “x”, vizibile în zidăria faţadelor, balcoanele şi mansardele din lemn negru… pare a fi o amprentă germanică a castelului care s-a extins şi în arhitectura orăşelului, ceea ce-l face unic si plin de farmec… nu numai in vechiul cartier Furnica, şi in zona Mânăstirii… relieful accidentat a stimulat găsirea unor soluţii constructive ingenioase, casele sunt construite în rânduri, aceste rânduri sunt ca nişte trepte, cu străduţe şerpuite şi scări care ajută localnicii şi drumeţii să ajungă pe scurtături… oriunde ne-am oprit şi am întrebat localnicii de o destinaţie, în majoritatea cazurilor ne-au mai arătat o astfel de scurtătură, pe scări… ocazie cu care am admirat locuinţele, vechi şi noi, şi nu în ultimul rând grădinile… oraşul este plin de verdeaţă, şi sus spre cota 1400 verdele crud al foioaselor iese în evidenţă pe verdele întunecat al molizilor, ieşind în evidenţă prospeţimea vegetaţiei… nu am ajuns la cota 1400, am făcut un popas la Taverna Sârbului, unde ne-am odihnit şi ne-am potolit setea cu o apă plată. Patronul (o fi sârb, după denumirea locaţiei ?!) tocmai cobora din maşină, sosirea sa fiind un semnal pentru angajaţii care curăţau cu sârg terasa unde ne aşezasem doar noi… cred că a interpretat ca un semn bun apariţia noastră (aici toată lumea recunoaşte un turist de la cel puţin 100 m), şi ne-a spus că primii turişti consumă gratis… au crezut că este o glumă, dar când chelnerul a refuzat plata, ne-am conformat obiceiului locului… pentru a păstra o amintire, am făcut o poză la faţa locului…

Nu mă rezum a aminti în treacăt despre Castelul Peleş, care este de departe bijuteria localităţii şi emblema Văii Prahovei (dacă am face clasamentul pe “embleme” ale eforturilor umane din zonă)… Castelul este de departe clădirea cea mai fotogenică, care apare în majoritatea ilustratelor de pe Valea Prahovei  şi în fotografiile turiştilor care trec pe aici… nici noi nu am făcut excepţie, pentru că ne-a cucerit încă de când am intrat pe aleea străjuită de brazi şi bordată de un curs de apă, cu mici cascade din loc în loc… pajiştea care încojoară castelul, gardul viu, vegetaţia parcului, munţii cu crestele în fundal, toate acestea întregesc imaginea unui loc binecuvântat, un paradis terestru…sau “un mic rai îngropat între brazi”, cum spunea regina Elisabeta. Ea şi regele Carol I, prima pereche regală a României, au fost impresionaţi de frumuseţea sălbatică a Poienii Peleşului (după numele cursului de apă care trece pe aici), la vizita lor în august 1866. Piatra de temelie a reşedinţei regale a fost pusă în august 1875, şantierul a stagnat pe perioada Războiului de independenţă, lucrările au fost reluate în 1879 şi în cele din urmă inaugurarea castelului  a avut loc în toamna anului 1883. Între timp, a fost asigurată şi legătura noului orăşel care se forma în jurul castelului, prin construirea liniei de cale ferată Ploieşti – Predeal, la 10 iunie 1979 primul tren de plăcere îşi făcea apariţia în Sinaia.

Revenind la castel, acesta este în stilul neo-Renaşterii germane, lucru explicabil prin originea germanică a tinerei monarhii instaurate atunci la cârma României, cu o scurtă dinastie de numai trei generaţii, marcată de o istorie frământată, inclusiv de cele două războaie modiale… având în vedere contextul istoric al apariţiei sale, castelul Peleş reprezintă o emblemă a unei epoci de relativă stabilitate, ordine, armonie şi dragoste de frumos, de artă, dacă ne gândim că însuşi regina scria poezii, sub pseudonimul Carmen Sylva, cucerită şi inspirată fiind de frumuseţea pădurii, a muntelui …

Epocă care s-a terminat în anul 1914, când a venit la tron un succesor al lui Carol I şi a început primul război mondial. Acesta a schimbat faţa lumii şi societatea umană, aşa cum afirmă istoricii: “În 1914, lumea şi-a pierdut coeziunea, şi de atunci nu a mai reuşit să şi-o regăsească… Am intrat într-o perioadă de dezordine şi violenţă fără egal atât la scară naţională, cât şi la scară internaţională.” — The Economist.

Eu la Castelul Peles

Share/Bookmark

Femeia nu este una oarecare, iar viaţa ei este adusă la lumină graţie unui remarcabil efort documentaristic al scriitorului suedez în arhivele Muzeului Naţional Ceh. Ea este Milena Jesenska – destinatară a scrisorilor lui Kafka şi jurnalistă care a publicat în ziarele vremii din Praga. Un nume care a rămas puţin deasupra uitării, prin faptul că pare a fi doar o notă de subsol din viaţa lui Franz Kafka. Relaţia ei cu Kafka a fost de scurtă durată, mărturie a acestei legături au rămas doar scrisorile care s-au păstrat ca prin minune, deoarece Milena le-a încredinţat unui prieten, Willy Haas, care a supravieţuit războiului, le-a redactat şi apoi le-a publicat.

Întâlnirea ei cu Kafka, ca traducătoare în germană a nuvelelor acestuia, este punctul de plecare în această reconstituire memorialistică, pentru care scriitorul suedez a locuit neîntrerupt la Praga în perioada septembrie 1999-decembrie 2002, intrând în atmosfera oraşului de care Milena era foarte ataşată, regăsind străzile şi imobilele în care aceasta a locuit.

Cine a fost această Milena ?! După ce am citit cartea, primul gând şi răspunsul este: o femeie care a avut o viaţă de coşmar şi care şi-a încheiat acest coşmar în chiar Iadul pe pământ – lagărul de femei de la Ravenbruck.

Cartea aşează existenţa Milenei în contextul său istoric şi geografic – invadarea regiunii Sudeţi din Cehia, de către Germania hitleristă, care a fost un preambul al celui de al 2-lea război mondial şi un compromis pentru menţinerea păcii, în ciuda căruia războiul a izbucnit după invadarea Poloniei), când violenţa şi vărsarea de sânge fără precedent au distrus şi răvăşit vieţile a milioane de oameni.

Se poate face un film despre Milena, perindând imaginile aşa cum le prezintă cartea:
- copilăria din care i-au rămas în memorie conflictele naţionaliste dintre cehi şi nemţi, care duceau la frecvente ciocniri de stradă, soldate cu victime,
- moartea mamei când ea avea doar 16 ani, dar abandonată de soţ încă din timpul agoniei,
- indiferenţa tatălui care se transformă în ură când Milena se îndrăgosteşte tocmai de un intelectual de origine germană. Pentru separarea lor, tatăl autoritar o va interna cu forţa într-un ospiciu, înainte de majorat.

- logodnicul ei va negocia eliberarea Milenei cu preţul căsătoriei şi a expedierii tinerei perechi la Vienna, unde Milena va fi mereu privită cu dispreţ de cercurile de intelectuali germani, prieteni ai soţului ei, dar prejudecăţile lor naţionaliste vor distruge în cele din urmă acest mariaj;

- din perioada vieneză datează corespondenţa cu Kafka, traducerile şi articolele publicate fiind mijloacele prin care a încercat să se întreţină la Vienna, pentru a nu fi dependentă financiar de soţul care îi întorsese spatele. În aceste scrisori, Milena îi destăinuie lui Kafka trădările soţului ei, suferinţa şi umilinţele de care are parte. Cei doi chiar se văd, Kafka a venit la Vienna pentru ea, îi va înregistra confidenţele cu sensibilitatea lui excesivă, care o va face pe Milena să-l considere vulnerabil, slab, mult prea slab pentru a se ataşa de el. De fapt, Kafka era bolnav de tuberculoză, murind după câţiva ani, din cauza acestei boli incurabile atunci, iar Milena îl va revedea ultima dată, vizitându-l la spitalul unde acesta şi-a găsit sfîrşitul.

- tatăl Milenei îi va acorda din nou atenţie şi sprijin financiar când fiica sa se decide să divorţeze, în condiţiile în care un divorţ era un stigmat social. Revenind la Praga, Milena îşi va folosi talentul jurnalistic, colaborând cu ziare şi publicaţii din Praga.”A fi jurnalist e o îndeletnicire ciudată “, va nota ea în perioada aceea. În jurnalism, Milena îşi recunoaşte propria-i obsesie de a observa, de a trăi şi de a descrie ceea ce este imprevizibil, nemaipomenit şi până la ea de nimeni descris, dar şi de a scrie în aşa fel încât să pară familiar, iar cititorul să se recunoască în cele descrise.

- prin articolele sale, Milena devine cunoscută şi apreciată în cercurile intelectuale unde îl va cunoaşte pe Jaromir Krejcar, un tînăr arhitect care devine cel de-al doilea soţ şi tatăl singurului ei copil, Jana. În timpul sarcinii, Milena va suferi un accident care va avea consecinţe mai grave, prin infectare, pentru că va rămâne şchioapă tot restul vieţii, cu mari dureri la articulaţiile piciorului blocat, ceea ce o va face dependentă de morfină. Dependenţa i-a modificat caracterul, devenind jumătate iresponsabilă, dură şi exagerată cu propriul copil, de la care va pretinde înţelegere ca de la un adult. Al doilea soţ o părăseşte, sătul de crizele morfinomane ale Milenei, care va lupta şi va învinge târziu, după câţiva ani de la despărţire, şi această dependenţă, după o cură drastică de dezintoxicare.

În ciuda acestor suferinţe fizice şi afective, Milena a luat iniţiativa de a ajuta mulţi refugiaţi evrei să emigreze, cu resorturi nebănuite de energie luptând împotriva răului.

- în căutarea de soluţii, va susţine o vreme în idealurile comuniste, pe care le va abandona când va afla de la cei întorşi din Uniunea Sovietică că realitatea noii societăţi instaurate acolo este departe de idealurile trâmbiţate de propagandă. pentru schimbarea ei de poziţie, mulţi din prietenii care împărtăşeau idealuri comuniste nu o vor ierta şi o vor trata ca pe o tradătoare.

- Însă Milena nu-şi va trăda principiile umanităţii, ea alegînd să rămână şi să facă parte din mişcarea de rezistenţă pragheză. Este şocant să citeşti că, după ocuparea oraşului de către armatele germane, Milena o trimitea pe fetiţa ei cu manifeste în care îşi scria articolele, îndesate în ghiozdan, pentru a le distribui la anumite adrese. Jana avea doar 8 ani când mama ei a fost ridicată de Gestapo şi trimisă, după interogatorii represive, ca deţinut politic la Ravenbruck.

- cuvântul de ordine la Ravenbruck: dezumanizare, descompunerea omului sub condiţia umană. Din mărturiile supravieţuitorilor care au cunoscut-o aici, aflăm că şi în lagăr Milenei i-a păsat de suferinţa din jur şi a făcut ce a putut pentru a ajuta, cu curaj. Spiritul ei jurnalistic, iscoditor o determină să descopere un doctor şi o infirmieră din lagăr care scoteau aur din protezele dentare ale celor ucişi. Milena a avut curajul să-i denunţe la comandantul lagărului, cerându-i în schimb eliberarea unei prietene de-a ei de la încarcerarea care durase 3 săptămâni.

 Dar boala Milenei se agravează – infecţia rămasă în corp de la accident îi va distruge rinichii. Milena a murit la Ravenbruck, unde a cunoscut iadul pe pământ, în anul 1945, cu puţin timp înainte de victoria Aliaţilor. Cenuşa ei a fost împrăştiată deasupra lacului Schwed, ca şi al altor trupuri moarte  arse în crematoriul lagărului, aşa cum spune şi autorul în final: “încă un nume fără-de-nume printre toţi ceilalţi morţi fără de nume”.

Povestea ei este ca o picătură dintr-un ocean în memorialul durerii Holocaustului. Nu a fost o învinsă, ci o învingătoare care nu a abdicat de la principiile ei, în lupta cu răul, indiferent de cât de copleşitor părea răul acela.

Share/Bookmark

Revenind la carte, pot să spun că e genul care te întristează, dar te și atrage prin finețea descrierii  unei epoci și a personajului actriței, folosind mărturiile celor care au gravitat în jurul ei: psihoterapeutul ultim care a tratat-o, Ralph Greeson,  fotograful ei preferat, machiorul ei, copii terapeutului, profesoara de actorie, fiecare aducând o piesă dintr-un puzzle care nu va fi niciodată complet…  și care încearcă să răspundă la întrebarea cum era Marilyn Monroe ca persoană.

Răspunsul: o femeie ambițioasă dar fragilă, marcată de abuzurile suferite în copilărie, motiv pentru care a lăsat prin testament drepturile de autor, inclusiv cele pentru folosirea postumă a imaginii sale, în beneficiul fundației care se ocupă de tratarea prin psihoterapie și psihanaliză  a copiilor cu perturbări emoționale,  înființată de Anna Freud. Moștenirea de la Marilyn Monroe a apărut în momentul în care Anna începuse activitatea de cercetare axată pe suferințele copiilor care, ca și Marilyn, au fost plimbați în plasament pe la mai multe familii.

În trecerea sa meteorică prin această lume, Marilyn Monroe s-a întâlnit la Londra chiar cu fiica părintelui psihanalizei, Anna Freud care, văzând-o pe actriță, a catalogat-o drept schizofrenică și narcisistă, după care a încredințat-o spre tratament cunoscutului psihanalist al Holywood-ului.

Descrisă din prisma ultimilor ani în care a urmat terapia, Marilyn apare ca fiind o persoană foarte singură și nefericită, deși foarte dorită, dar părăsită din pricina neîmpăcării cu propriul eu, devorată de propriile dezechibre afective.

Harul ei a constat în inteligența folosirii proprii imagini, în expresivitatea figurii și a corpului, însuflețite de o multitudine de stări, de aici și aspectul ei cameleonic, de-a lungul carierei imaginii sale. Mai mult imaginea ei a făcut carieră, din cauza experienței în modelling și a relației ei bune cu cei care au fotografiat-o, unul din ei bun prieten al actriței, ca și machiorul, cel care i-a făcut fața chiar și ultima dată, când a fost înmormântată …

Marilyn a fascinat prin imagine, dar marea ei luptă a fost cuvântul, frica ei de  cuvinte o făcea să-și uite replicile de zeci de ori, spre disperarea regizorilor care o urau, marea majoritate … frica de cuvinte, timiditatea, n-a împiedicat-o pe domnișoara „Mmmm” din liceu (porecla datorată ticul ei verbal cu care își începea orice frază) să devină starleta M.M. deoarece studiourile MGM au exploatat în primul rând imaginea cu mare priză la public, de blondă sexy, în ciuda altor inconveniente ale idolului, deoarece publicul, odată cucerit, asta și vroia.

Actrița a rămas prizionera acestei imagini de blondă prostuță (oare de atunci au apărut primele bancuri cu blonde ?!), din care nu a mai putut ieși în ciuda eforturilor sale ambițioase de a recupera prin lectură (au rămas de la ea cărți cu adnotări, pentru care s-au plătit bani grei la licitațiile postume) și prin lecțiile de actorie luate la New York.

Psihanaliza nu a salvat-o pe Marilyn, poate era prea târziu pentru actrița complet nesigură de ea și rătăcită urmare cantităților considerabile de barbiturice pe care le lua de ani de zile, de fapt adevărate droguri, plus alcoolul din când în când, prin care fugea de realitate, de frica de a nu mai fi frumoasă și dorită, dar și de lipsa propriului control asupra vieții sale ..

Relația cu doctorul său a fost una dificilă, o prea mare dependență transformată apoi în manipularea acestuia. Actrița i-a revelat terapeutului său atâtea fețe și forme în labilitatea sa psihică cam câte foițe are o ceapă din care, pe măsură ce o dezvelești, nu mai rămâne nimic…

Deși a fost persoana cu care Marilyn a vorbit cel mai mult înaintea morții sale (avea ședințe zilnice), nici el nu a descoperit calea recompunerii personalității inițiale, deformate din cauza multiplelor traume ale acesteia, provenite din copilăria trăită în orfelinate și familii de împrumut, plus  compromisurile făcute apoi de dragul carierei de actriță. Carieră spre care a fost împinsă, fiind singura setare care i se dat din fragedă pruncie, ca o proiecție ambițiilor mamei ei nebune și a prietenei acesteia (care a crescut-o o vreme, după ce mama ajunsese la ospiciu), două monteuze aflate la periferia haloului strălucirii Holywoodului.

Autorul sondează relațiile actriței, dintre care una foarte interesantă și relevantă a fost cea cu scriitorul Truman Capote, cel care a declarat apoi că personajul feminin din Mic dejun la Tiffany i-a fost inspirat de nimeni alta decât de Marilyn Monroe! Scriitorul homosexual declarat a cunoscut-o bine și i-a fost bun prieten în perioada șederii ei la New York, oraș de care actrița se simțea mai atașată decât de frivolul Los Angeles …

Ecranizarea cărții l-a scandalizat pe Capote, din cauza diferenței mare de imagine dată personajului feminin principal de actrița Audrey Hepburn, la care s-a adăugat fabricarea de către producători a unui final fericit…

Așadar, dacă vedeți filmul, el este de fapt lansarea unui alt icon, al androginității lui Audrey, departe de feminitatea cuceritoare a adevăratei muze a lui Capote, de unde devine ușor de înțeles revolta scriitorului.

Eu una mi-am propus să recitesc Mic dejun la Tiffany având în minte acest lucru aflat datorită cărții Marilyn pe divan…

Share/Bookmark

Revenind la vacanţa noastră, indicatoare haioase, care o înfăţiseaza stând pe ouă, te conduc spre “cuibul” găinuşei din Cheia, un “cuib” elegant şi amenajat cu talent de decoratorul care a lucrat interioarele, făcându-le placute şi primitoare. Mi-au plăcut motivul pomului vieţii, aplicat pe pereţii, concepţia unitara a interiorului, de inspiraţie rustică, dar fără a duce buturuga şi oalele de lut în mijlocul casei, aşa cum am văzut pe la alţii… Nota 10 la design, dichisit în cele mai mici detalii, fără a fi prea încărcat, la căldură (la care nu se face economie, spre încâtarea unora friguroşi ca noi) şi nu în ultim rând la mâncare. Asta implică bucătarul care este priceput, modest şi amabil cu musafirii lui …doar să-ţi exprimi dorinţa şi se rezolvă, chiar dacă am fost uneori destul de mulţi în sala de mese, unii şi cu copii… porţiile sunt generoase, în contrast evident cu cele aduse de cateringul de la serviciu, cu care mai mult te amăgeşti!

Vremea a fost frumoasă, cu o vedere clară asupră masivului Zăganu, chiar ne-am încumetat pe un mic traseu spre Muntele Roşu… drumul trece pe lângă multe case de vacanţă, unele dintre ele animate de vizitatori în această perioadă, dar destul de risipite, încât locul rămâne foarte liniştit. În pădure, fagi bătrîni aveau rădăcinile ascunse într-un strat de muşchi verde şi moale ca o catifea, iar făgaşele erau acum străbătute de pâraie alimentate de o ploaie din cursul nopţii, dând un miros plăcut, de reavăn, pădurii…

La pensiune am jucat tenis cu Mihai, până s-a lăsat noaptea şi nu mai vedeam mingea… de-ar fi multe zile şi seri ca acestea! La întoarcere ne-am propus să vedem salina din Slănic Prahova, dacă o găsim deschisă…

Eu in drumetie pe munte

Share/Bookmark

Sunt în foişor, şi de aici, comod instalată la tastatura micului laptop tovarăş de călătorie, savurez momentul şi locul: o seară liniştită de început de septembrie, în Ardeal, la o pensiune cu fermă de cai… De jur împrejur, dealurile transilvane cu culmi rotunjite, se ondulează până la linia orizontului …cu fâneţe şi pâlcuri de copaci, şi cu satele ascunse în văi, printre vii şi grădini … Atmosfera degajă pace, linişte şi mirosul de caprifoi face aerul dulce… Liniştea e lucrul după care tânjim noi orăşenii care am ajuns în acest colţ de Ardeal, lângă un sat ca majoritatea celor de aici, cu case ridicate la stradă, cu etaj, cu ziduri groase de cetate şi porţi înalte pe măsură, cu care gospodarii îşi protejează avutul şi intimitatea, arhitectura tradiţională a saşilor, vechii colonişti tenaci şi pricepuţi, care au lăsat locului lucruri care să dureze în timp – aşezări şi cetăţi întărite încă din secolul XIII, folosite de comunitate pentru a rezista atacurilor duşmanilor lor… Un exemplu este Cetatea Câlnic, după numele românizat al întemeietorului colonist sas, Kelling.

Dar pe lângă linişte, clubul la care stăm, La Mesteceni, are ca principală atracţie o duzină de cai frumoşi, bine îngrijiţi şi cuminţi, folosiţi pentru şcoala de călărie de aici, la cursurile căreia ne-am înscris de azi, cu mult elan. Aşa am făcut cunoştinţă cu Honey, o iapă de 9 ani, blondă ca mierea şi elegantă la port, antrenată special pentru începători, şi cu instructorul de echitaţie, care ne-a fost aproape mereu, cu explicaţii şi atent la mişcările noastre. Am intrat în vorbă despre cai şi am aflat că ei aud şi văd mai bine ca noi oamenii, dar vederea lor este specială, numai înainte, ca într-un tunel, iar pentru laterale întorc capul, fapt speculat de oamenii încă de la început când le-au pus dârlogii cu care le dau direcţia stânga-dreapta.

Pentru început am deprins echilibrul, în mersul legănat al calului, şi comenzile care se dau cu vocea potrivită, clar, ferm dar nu ţipat, pentru a nu stresa calul (chiar şi ei sunt sensibili la aşa ceva, nu numai subalternii!). Dacă sunt îndeplinite condiţiile acestea, calăreţul este acceptat de cal, care este foarte supus în această colaborare.

M-am bucurat și de faptul că am mers desculţă pe iarba verde din grădină, ce senzaţie minunată… grădina are multe flori, amintindu-mi de curtea bunicilor, unde bunica planta o floare orinde găsea un loc pe lângă casă. Am recunoscut florile copilăriei din curtea bunicilor: ochiul-boului, regina nopţii, cârciumărese, crăiţe şi multe, multe muşcate roşii.

Pentru a le păstra amintirea, colecţionez imaginile care mi-au plăcut din această călătorie:

- Lacul de acumulare de la Bicaz, dimineaţa devreme, când, odată cu lumina, vălătuci subţiri de ceaţă se ridicau de pe luciul apei;

- şoseaua meandrată a Transfăgărăşanului care te duce literalmente cu capul în nori,

-  piscurile semeţe şi impunătoare, în faţa cărora nu poţi decât să te smereşti ca într-o catedrală, gândindu-te la Cel care le-a creat;

- profilul crestelor, clar, pe cerul senin luminat de razele dimineţii de septembrie (s-a verificat ce am citit mai demult, că este luna cu cea mai mică nebulozitate, la munte);

- “căldarea” glacială pe fundul căruia sclipeşte oglinda verde închis a Lacului Bâlea;

- vulturul de pe şoseaua ce urcă dinspre Bicaz, o bună bucată de drum pe marginea apei, deranjat de venirea maşinii noastre din meditaţia sa matinală, pe mijlocul drumului. Da, nu mă înşel, era vultur – după anvergura aripilor, pantalonaşii frumoşi de pene, ghearele înconvoiate, profilul de pasăre de pradă pe care ni l-a servit când a zburat virând scurt spre stânga, deasupra lacului. (scuze, pasăre nobilă, tu eşti stăpânul locurilor, iar noi, oamenii, doar nişte intruşi cel puţin prea curioşi !);

- căderea apei la Cascada Bâlea, ce părea ireală, datorită iluziei optice date de curgerea apei de la mare înălţime, sus de tot ca într-un film derulat cu încetinitorul, apoi cu stropi din ce în ce mai rapizi, spre bază;

- imaginea mestecenilor – arborii graţioşi care mie îmi plac mult şi care chiar există în grădina pensiunii care le poartă numele;

- veranda plină de verdeaţă şi parfum de caprifoi, unde am citit romanul recent cumpărat (altă dată voi vorbi numai despre cărţile citite în ultima vreme) sau am lenevit în hamac, la umbră;

- tablourile superbe, semnate de Florin Şuţu, care decorau pereţii apartamentului unde am stat. Am reţinut numele pictorului, poate va expune în Bucureşti;

- Centrul vechi al Sibiului, cu Piaţa Sfatului, cu mulţimea colorată adunată la Târgul olarilor organizat duminica trecută, cu clădirile medievale frumos colorate şi restaurate, o încântare pentru iubitorul de artă şi istorie (păcat că am oprit doar o oră şi jumătate, în drumul de întoarcere!).

Eu si Honey, country club La Mesteceni

Share/Bookmark

De ce ne îndrăgostim ?! Pentru a ne găsi echilibrul, acel ceva care ne lipsește, pentru a acoperi un mare gol din inima noastră, a fiecăruia. Pentru că femeia a fost creată pentru bărbat, fără Ea, El este nepereche.

Neliniștea golului dată de absența sufletului-pereche face parte din anatomia acestui sentiment. În căutarea dragostei, fiecare dintre noi parcurgem drumuri nemarcate, nu știm sigur unde vom ajunge, dacă în final vom fi fericiți sau nefericiți. Există și proza cea lungă a primei iubiri, vise romantice urmate de așteptări înșelate, și despărțiri, și inimi rănite …

Dar găsirea sufletului-pereche produce clipe de grație, Dragostea devine Lumina noastră care ne învăluie protector, și ne face invulnerabili la orice răutate din jur …

De unde a început totul ?! De când Dumezeu  a creat-o pe Eva pentru Adam, Ea pentru El, El pentru Ea. de atunci, de la o generație la alta, și El, și Ea trăiesc neliniștea căutărilor,  parcurg drumurile nemarcate ale acestor căutări, la capătul cărora pot fi fericiți, trăind clipe de grație, sau pot fi nefericiți, descoperind frustarea despărțirii sau a iubirii neîmpărtășite …

Întotdeauna vor exista povești de dragoste, pentru că Dragostea este acel fir roșu care străbate omenirea, de când lumea …

Share/Bookmark