Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”

”E lung pământul! / Ba e lat!” spunea de la început o foarte cunoscută  poezie a copilăriei mele. Noi am adăuga ”Ba e’nalt!” după ultima escapadă la munte care a avut ca țintă cucerirea celui mai înalt vârf de aici, din Bucegiul megieș al bucureșteanului dornic de drumeții. Ne tot gândeam noi la vârful acesta de peste doi ani, cred că mai mult de cât s-a gândit Andreea Marin înainte de a se avânta în sus pe Kilimanjaro… și ne-a mai stârnit și Alex Florescu cu replica lui de muntean plicitisit că a dat ”o fugă până la Omu”. Ne-am pregătit și noi cum am putut pe acasă, ba cu plimbări în parc pe jos sau cu bicla, ba cu două pelerine de ploaie luate din oraș (că în august, cu o lună dinainte de a ne încumeta, ne-au demobilizat niște ploi torențiale cu fulgere și trăsnete, apropate zilnice, pe care, nu vă speriați, le-am urmărit de la adăpost, privind de la fereastra pensiunii).

Ei, și în dimineața zilei de 5 septembrie iată-ne deciși, după un mic-dejun luat în hopuri pe terasa hotelului ”Pârâul Rece” de unde Caraimanul și Coștila se vedeau tare fain, chiar provocator în lumina clară a dimineții. Am spus ”în hopuri” pentru că dimineața eu intru treptat în parametrii spre deosebire de Mihai care este matinal, el mă tot grăbea că trece timpul, să începem mai repede. Aș spune că am început repede, dar prost, pentru că mi-am uitat bățul de walking cu lanternă inclusă în cameră  iar soțul, în elanul lui de nestăvilit, nu a mai dorit să ne întorcem din drum să îl luăm, deși eram încă în oraș, în drum spre Hotel Silva. De la Hotel Silva nu am luat telecabina, și nu o spun pentru a arăta cât de sportivi și mișcători suntem, ci pentru că dacă am fi vrut nu am fi avut cum din moment ce încă la ora deschiderii, 9.00 dimineața,  stația de pornire era asediată de o coadă  de cca 100 doritori ai ascensiunii motorizate pe cablu (la ce oră s-or fi trezit oamenii aceia?!). Pe lângă coadă mișunau ca de obicei cei care oferă alternativa auto a ajungerii sus, pe platou, ocazie cu care l-am reîntâlnit pe vajnicul Bogdan, cel care ne dusese data trecută, pe patru roți cu tracțiune integrală până sus la Podul cu Flori (unde am dat cu fruntea-n nori) și la stână. La fel de vioi, s-a bucurat că l-am recunoscut, dar mai ales că a completat cu noi doi numărul de pasageri al SUV-ului  care tocmai pleca cu destinația Piatra Arsă. Pe drum a fost frumos, mult verde, și mai mult verde mai sus unde gazonul pășunilor alpine era metodic tuns de numeroase turme de oi decise să profite cât mai pot de hrană proaspătă până la apropiatul final de sezon (la 15 septembrie stânele alpine sunt părăsite până în mai anul următor). În mașină cu noi mai erau o pereche de tineri cu copii, două fetițe care au vorbit câte ceva după care s-a făcut brusc liniște, când mă uit amândouă adormiseră de la aerul tare, fiecare în brațe la un părinte, chiar m-am amuzat cu ei cu privire la ”dispariția timpurie a sonorului”. Oricum, sonorul a revenit la destinație unde una din fetițe, cea mică, și-a amintit că ea are rău de mașină dar era deja prea târziu, ajunsesem la Piatra Arsă la punctul unde începe rezervația și se termină asfaltul. Aceeași fetiță, Raisa o chema, a fost haioasă în continuare când, pe bucata de drum unde a ținut pasul cu noi, a cules un gușter mic și l-a pus într-un coșuleț care îl avea pentru a culege fructe de pădure și l-a declarat animalul ei de companie spre hazul părinților și al altor drumeți. Să precizez că poteca dintre Piatra Arsă și Babele era populată de turiști, lume multă ca în parc, mulți, ca și perechea care a fost cu noi în mașină, cu copiii, toți dornici să se bucure de munte, de priveliște, de aerul rarefiat al Platoului. Vremea era perfectă, cred că din 365 cât are anul asta a fost cea mai bună pentru drumeții montane, senin, atmosfera calmă, nici cald nici rece, destul de uscat căci urmele secetei erau vizibile și aici: am întânit doar un firicel de apă între Sfinxul și Omu, pământul de pe potecă uscat, apoi albia secată unde numai stâncile albe și nisipul ne aminteau că pe Valea Cerbului cobora odinioară vijelios un pârâu de munte.

Dar să nu anticipez cu valea Cerbului. Până la coborârea aceea de coșmar,  am urcat ceva până la Babele și cam la același nivel, în scurt timp, m-am întâlnit first time în my life cu Sfinxul pe care l-am salutat după ce ne-am informat cu privire la dânsul din textul aflat pe un panou de acolo.

first time în my life cu Sfinxul

first time în my life cu Sfinxul

Oricum, stă bietul Sfinx permanent în curent, dacă nu-l doare capul sigur din pricina asta a și fost modelat – punctul unde este amplasat coincide cu o răscruce a vânturilor, asta mi-a amintit de denumirea romanului lui Emily Bronte tocmai pentru că în acest punct vântul bătea mai tare în comparație cu restul traseului străbătut până la Babele și în continuare, de la Sfinx spre vf. Omu. Pe această bucată am primit cadou un băț de lemn de la niște călători care veneau dinspre Omu și pe care Mihai i-a întrebat cât timp mai avem până acolo.

Foarte frumos traseu, îți dă un sentiment unic de pace și putere când vezi atâta deschidere a perspectivei de jur împreur, cerul albastru deasupra, din când în când un norișor își trecea umbra de pe o creastă pe o vale și din nou pe o creastă, după cum îl mânau curenții. Din când în când trebuie să te oprești să admiri atâta dumnezeire câtă descoperi în măreția care te înconjoară! La un moment înainte de a merge pe poteca de lângă un brâu stâncos, drumul este la același nivel cu ”Colții Morarului”. Magnific!

Colții Morarului

Colții Morarului

Porțiunea de drum care urmează are un brâu stâncos în stânga și, în dreapta, o vale destul de abruptă în fundul căreia se vedea un petic mov, mic cât palma. Mai târziu, pe traseul de coborâre de la Omu am trecut pe acolo și am descoperit că acel petic mov pe care îl crezusem a fi ceva gunoaie adunate (spre mirarea mea, căci în general rezervația este destul de curată!) era de fapt acoperișul unei stâne!

Doar o porțiune din drum, aproape de cabana Omu, este mai pieptișă, motiv pentru care o și pierzi din ochi la un moment dat pentru a te pomeni cu ea brusc în față atunci când ai ajuns!  Acolo, la cabană, m-a auzit Mihai al meu scâncind ”Mi-e foame!”,  lucru pe care el îl aude destul de rar de la mine.

Cabana este joasă, cât mai lipită de pământ și de stânca de care se sprijină  (ca să nu o ia vijeliile!), din lemn cu acoperiș de șiță (adică tot din lemn), cu un aer retro, doar a fost construită în 1926 și extinsă în 1936-37. În interior, la bufet, pereții sunt decorați cu  vechi fotografii alb-negru, imagini de-ale cabanei de-a lungul timpului. Am stat aici pe o bancă de lemn la o masă lungă  unde am mâncat cel mai bun cârnat cabanos cu piure de cartofi din viața mea! Era destul de aglomerat la cabană, lume ca la han, dar spre deosebire de Babele toți călătorii erau îmbrăcați și echipați corespunzător de munte, plus foarte mulți străini!  Și noi, ca toată lumea de acolo, am stat la rând pentru a face poze cu panoul care indică denumirea și altitudinea acestui superlativ al României – Cabana Omu – micuță și gri, dintre toate cabanele montane din țară fiind situată la cea mai mare altitudine (2505 m), conform enciclopediei despre care am scris aici.

Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”

Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”

Am întrebat cabanierul cum se aduc proviziile și mi-a spus că plătesc oameni să le aducă cu rucsacul în spate până la cabană! Asta explică de ce acolo, Mihai a băut cea mai scumpă sticlă de Coca Cola la 0,5 litri, de 10 lei! Nu comentez, bine că oferă spre vânzare ceva de mâncare, mai ales dacă nu ți-ai luat ceva de-ale gurii în rucsac, așa cum am făcut noi (altă greșeală!).

Chiar și în poză (la care mă uit acum și încă nu-mi vine să cred că suntem noi!) am fălcile pline cu ciocolată cu lapte ”Poiana”, singura ciocolată pe care, de când mă știu, am înfulecat-o odată, ca o completare la cabanosul acela la care, în condiții normale, acasă, nici nu m-aș fi uitat (prea gras, prea prăjit, prea… etc.) dar cum se știe, foamea este cel mai bun bucătar! Iar ciocolata am mâncat-o cu conștiința împăcată, convinsă că voi consuma caloriile cu coborârea pe jos, pentru că evident că nu mai era timp să ne întorcem la Babele și să mai prindem deschis la stația de telecabină de acolo.

Era ora 16 la Cabana Omu și aveam de luat o decizie: ori coboram pe un traseu de două ore până la Hotel Peștera și de acolo cu o mașină ne întorceam din Sinaia la Bușteni, ori coboram pe traseul de 4 ore pe ”Valea Cerbului” și ajungeam mai aproape de Bușteni (pe drumul spre Cabana Gura Diham). Pe indicator scria 4 ore, iar noi ne găseam sub efectul ”vraja muntelui” de care aminteam în titlu, care te farmecă cu peisajul și te face să-ti dorești să vezi mai mult, să mergi mai mult… așa că ne-a făcut cu ochiul a doua variantă.  Chiar credeam că vom face față la încă patru ore de mers, dar nu aveam idee ce presupune drumul. Era numai o coborâre, ne spusese în august Georgiana (soția celui cu ”o fugă până la Omu”) dar de atunci ne-am învățat minte să nu-i mai luăm ca repere privind dificultatea pe oamenii de la munte!

Cum vă spuneam, optimiști și senini precum cerul de început de toamnă, începurăm coborârea. Primele două ore am străbătut numai gol alpin, mai întâi pajiște după care traseul, al cărui marcaj îl zăream destul de rar, mai ales când credeam că l-am pierdut, continuă în lungul albiei stâncoase a torentului secat de pe Valea Cerbului. Nu ai cum să te rătăcești, nici să te duci în dreapta sau în stânga, urmezi pur și simplu albia torentului. Bine că era secat dar, oricum, stabilitatea grohotișului nu era întotdeauna forte sigură, chiar în cazul bolovanilor mari. Iar în unele porțiuni picioarele mele nu erau suficient de lungi pentru a atinge treapta următoare, reușeam numai dacă mă așezam în fund, ca bază de sprijin, și apoi întindeam picioarele pâna la următoarea piatră, în jos. Iar de mâini și de băț (să-i dea Dumnezeu sănătate celui care mi l-a dat!) m-am folosit mereu ca să mă sprijin sau să mă echilibrez pe poteca de bolovani, practicând vrând-nevrând acel scrambling despre care povestește Ioana aici. Diferența este că în maniera asta ea a urcat (Jos pălăria, Ioana! Mai trebuie să ne antrenăm, nu ne comparăm cu tine!)

Nu aveam cum să dăm înapoi, singura soluție fiind înainte! Porțiunea de grohotiș ne-a cam ținut în loc, așa că am ajuns în zona împădurită a văii după asfințit, în lumina pală de crepuscul. Crepuscul care, toamna, se știe, nu ține prea mult. Eu iuțeam pasul cât puteam, pădurea fiind destul de deasă, marcajul destul de rar (sau așa mi s-a părut mie!), înclinația terenului mai mică din fericire dar Mihai, din ce în ce mai obosit, mă certa că merg prea repede. Nu voiam să-i spun, ca să nu-l sperii, că mă tem să nu ne prindă noaptea în pădure, că ne vom rătăci, pentru că nu mai vom vedea marcajul. Tocmai făceam un popas pe care el îl ceruse că, hop, ne prinde din urmă un grup de trei persoane dintre care o doamnă îl vede pe Mihai că este epuizat și se îngrijorează pentru noi. Draga de ea, a făcut schimb de numere de telefon cu Mihai și i-a împrumutat  un băț de walking din cele două ale ei și o lanternă frontală, ”pentru când vă va prinde întunericul în pădure” (exact așa cum mă gândeam și eu!). Mihai le-a luat și am reluat tura, deși pădurea părea să nu se mai sfârșească… iar lumina era din ce în ce mai puțină.

După un timp am ajuns în Poiana Coștilei unde am auzit lătrat de câine, ceea ce era de bine (adică erau și oameni pe acolo, la o stână) dar și de rău (câinii ciobănești nu prea se împacă cu turiștii). Din fericire nu am avut nici o treabă cu câinii și, mai mult, ca un alt ajutor divin, acolo ne-am întâlnit cu doi băieți care știau forte bine drumul pe care veniseră acolo din zona de campare de la Gura Diham. Erau foarte relaxați, ne-au dat apă din sticla lor (a noastră se consumase demult) și aflând de unde pornisem pe jos, ne-au ajutat mergând la pas cu noi, fiind călăuze cu frontalele lor, plus a lui Mihai,  pe drumul forestier învăluit de-acum în întuneric. Au avut multă răbdare căci pe noi nu ne mai ascultau picioarele, care păreau a se ghida după o logică proprie, ca la oamenii  în stare de ebrietate. Fiecare pas era o durere în plus dar nu aveam decât un singur dor: să ajungem la drumul care leagă cabana Gura Diham de Bușteni, căci pe acolo circulă mașini (sfântă civilizație!) cu care să ajungem direct la hotel. Ajunși la acel drum, ne-am despărțit cu mulțumiri de cei doi tineri care s-au dus mai departe, spre cortul lor. Acolo, la marginea pădurii, ne-am prăbușit în iarba prăfuită de la marginea drumului pentru a ne odihni, fericiți asemeni navigatorilor ajunși la un liman cunoscut.

Cum stăteam acolo, jos, am privit cerul și am observat că era plin de stele.

Peste drum, la cca 50 de metri, un grup cânta lângă un foc de tabără, la corturi. De acolo a pornit o mașină cu farurile aprinse pentru a se urca pe carosabil, măturând drumul și marginea pădurii cu lumina farurilor, îndreptându-se pe sensul spre oraș. În acel moment, în raza farurilor, am văzut un urs care alerga, speriat de lumină, intrând în pădurea din care tocmai ieșisem cu câteva minute înainte (probabil venise să se hrănească din gunoaiele de la camping).
Deci nu sunt o glumă panourile care anunță că zona este frecventată de urși. Vă spun eu: chiar este frecventată! Cât de mult au contat câteva minute! Dacă întârziam și ieșeam cu cca 10 metri mai lateral din pădure, ne-am fi întâlnit fix cu ursul și nu știu, zău, cum am fi reacționat! Asta așa, ca să ne învățăm minte și să nu ne mai lăcomim la parcurs trasee în premieră! Pentru că eram atât de obosită încât nu mai aveam puterea să mă mir i-am spus lui Mihai, cu o voce moale, ca și cum era ceva banal: ”Uite și ursul! Bine că nu folosește poteca marcată!”

La mai puțin de un minut, a trecut pe drum spre Cabana Gura Diham un taxi căruia Mihai i-a făcut semn. Șoferul, mai cumsecade decât oricare coleg al lui din București, s-a îndurat de noi, a amânat comanda, a întors și ne-a dus mai întâi pe noi la hotel, în oraș.

Am avut trei premiere într-o singură zi, o zi pe care nu o voi uita niciodată, 5 septembrie: un Sfinx, un superlativ al României și un urs carpatin în libertate!

6 thoughts on “Vf. Omu sau efectul ”vraja muntelui”

  1. Zina

    Cât de frumos traseu, dar și cât de mult ați riscat…
    Am pățit ceva asemănător cu ceva ani în urmă, coborând pe furtună (întâi ploaie, apoi grindină, apoi iar ploaie) de la Cruce în Bușteni… Bine că totul s-a terminat cu bine, și la voi și la noi!

    Reply
    • Antoaneta MOGA Post author

      La noi tocmai vremea perfectă ne-a dat ghes să alegem traseul de pe Valea Cerbului. Am prins curaj și pentru că până la Cabana Omu nu obosisem deloc, doar ne era foame 🙂
      Și am recunoscut că lăcomia de a ne bucura cât mai mult de munte, că puteam conta pe vremea stabilă. Culmea este că noaptea aceea, după ce am ajuns la hotel, în scurt timp a început să plouă.
      A avut Dumnezeu grijă de noi pentru că nu am fost așa prevăzători cum suntem de obicei.

      Reply
  2. Ioana

    Superb traseul, peisajul dar si povestea creata. Nefiind prea experimentata, cred ca nu e chiar atat de usor sa faci o asemenea escapada, si nici prea sigura, insa cred ca merita orice pentru a avea parte de o astfel de experienta.
    Felicitari!

    Reply
    • Antoaneta MOGA Post author

      Ușor nu a fost, chiar ne-am depășit limitele. A fost o eroare de planificare, era mult mai bine dacă alegeam traseul de două ore spre hotel ”Peștera”, dar am contat pe vremea bună și pe faptul că la Vf. Omu nu am simțit nici un pic de oboseală. Am scris povestea tocmai pentru a-i preveni și pe alții.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *