Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile

Naghib Mahfuz este laureatul Nobel pentru literatură al anului 1988, iar romanul de față, scris în 1982, se numără printre cele interzise în Egipt, la fel ca și celelate scrise de el după anul 1950. Motivul interzicerii oficiale constă în accentele satirice, alegoriile și simbolurile care ascund realități politice ale țării sale.
Stilul lui vădește o ”croială” perfectă a frazei, iar replicile de duh cât și cele cu profunzime compun, se pare, marca acestui scriitor. Este prima carte de acest autor pe care o citesc, dar ritmul antrenant, întorsăturile imprevizibile ale povestirii și mai ales mesajul ușor de despachetat din filele poveștii sunt punctele forte ale acestei lecturi. Un minus (pentru mine) l-au constituit numele arabe ale personajelor, dar asta este ceva subiectiv, cu siguranță autorul s-a gândit mai ales la conaționalii săi (pentru a simplifica lucrurile, eu am evitat acum aceste nume, identificându-le după funcția deținută).

Sinopsisul meu pune accentul pe istoria administrativă – mesaj pe care l-am găsit a fi substanțial și foarte acut, mult aseamănător cu fenomenul numit administrație centrală sau locală, aici, în Levant. Precizare: nu spun Orient, doar geografic ar trebui să ne considerăm central-europeni. Asta dacă nu ar fi să luăm în calcul ce puteri au măturat cu noi pe jos, în istoria ultimului mileniu: hunii, pecenegii, otomanii (toți veniți dinspre est). Pe această filieră, asemănările cu personaje sau situații din actualitate nu este deloc întâmplătoare!

Deci, se dă o comunitate – mahalaua cu bogați și săraci, negustori, lucrători și cerșetori, să fie administrată prin grija sultanului de trei oameni numiți de acesta: ispravnicul (cum ar fi acum primarul), ajutorul/adjunctul acestuia și aga (un fel de șef al poliției), celui din urmă primii doi îi pot cere oricând socoteală pentru orice eveniment care tulbură viața localnicilor.

Și cum calitatea guvernării și abuzurile în exercitării autorității sunt probleme vechi de când lumea (dar mereu actuale), cititorul asistă la o radiografie a lumii arabe, cu valuri de schimbări din funcție care intervin ca urmare a crizelor din sânul echipelor administrative. Cauzele însă se regăsesc, sub masca ficțiunii, și în lumea reală.

Primii doi ispravnici aveau obiceiul de a lua o parte din bunuri atunci când se punea sechestru pe câte o avere, abia ce rămânea ajungea la visterie. În plus, au o pasiune pentru ”binele obștei”, așa cum rezultă din ”înregistrarea” romanescă a unei discuții private (ispravnicul vorbește cu un negustor din mahalaua sa):

”- Și aș mai avea ceva să-ți cer, urmă As-Saluli (ispravnicul) după o clipă de tăcere. Legat de binele oștesc!
Întâlnindu-i privirea întrebătoare, ispravnicul adăugă:
– Hamadan Tanișa, maimarul*, ți-e rudă, nu-i așa ?
– Adevărat, Înălțimea Voastră.
– Dorința mea e să construiesc un drum cât ține deșertul, de-a lungul întregii mahalale.
– Un plan minunat, fără îndoială.
– Când îl vei aduce aici? Întrebă As-Saluli cu un glas plin de înțelesuri ascunse.
– Mâine, la asfințit, răspunse negustorul uimit de întorsătura neașteptată a lucrurilor.
– Crezi că o să vină pregătit? Întrebă ispravnicul zâmbind, după ce îi aruncase o privire pătrunzătoare.
– Va fi întocmai cum vă așteptați!
– Ești înțelept, Sanaan, râse As-Saluli. Nu uita că de-acum înainte suntem rude!”

Doi ifriți (ființe supranaturale din folclorul arab) sunt spectatori la afacerile necurate ale administrației, lucru care-i calcă pe nervi. Primului ifrit i se pune pata: gata cu corupția, dom’le! Pune ochii pe un negustor credincios și într-un vis îi dă dispoziții să-l ucidă pe ispravnic; ca să nu uite ce are de făcut, îl și mușcă în timpul somnului! Mușcătura pare a fi de câine, dar îl schimbă radical pe bietul om care ajunge să comită atentatul.

Al doilea ifrit pune ochii chiar pe agă și îi cere să-l ucidă pe ispravnicul numărul 2, numit în locul celui ucis de negustor. Mai întâi însă îl face conștient pe agă de condiția sa de ”unealtă fără minte” și îi aduce aminte că, totuși, are minte, voință și suflet. Pus în fața unei dileme, de a urma sau nu calea dreptății, aga dă fuga să ceară un sfat la Șeic, înțeleptul pe care nici o bucurie nu-l tulbură și nici o tristețe nu-l atinge. Șeicul îi răspunde că hotărârea este a lui și numai a lui, îndemnându-l să ia hotărârea numai pentru Dumnezeu. Măcinat de regrete că i-a apărat pe nelegiuiți și că i-a ucis pe oamenii sărmani, primul agă ajunge să fie executat pentru uciderea celui de-al doilea ispravnic – considerată de comunitate ca fiind singurul act de dreptate înfăptuit de agă în toată viața lui.

La judecarea celor două cazuri, auzind justificările atentatorilor, sultanul constată ironic: ”Ne găsim în vremea ifriților care nu caută decât să omoare ispravnici!”

Drept răsplată pentru decizia luată în spiritul dreptății, cu prețul vieții, ifritul creează o dublură a agăi care suferă în locul lui pedeapsa capitală pe butucul călăului, adevăratul agă fiind salvat sub altă înfățișare: un străin sărac care va îmbrățișa ocupația umilă de hamal, alături de alți cărăuși ai mahalalei.

Al treilea ispravnic ajunge să fie demis pentru un scandal sexual din propria familie: nurorile sale practicau prostituția, ispravnicul își cumpărase funcția cu bani murdari (Oops!). Este demis și adjunctul pentru tăinuirea afacerilor superiorului. După demitere, amândoi cad pradă farmecelor lui Anis Al-Jalis, noua locatară a Casei Roșii. Adjunctul, gelos pe fostul lui superior, îl ucide în casa femeii, crimă pentru care este judecat și executat, după ce își recunoaște vina: ”Nu este decât o poveste veche care încălzește inimile bătrânilor: o poveste despre dragoste, nebunie și sânge” (ehe, dar nici farmecul femeii nu era lucru curat!). Nici aga care lucra în aceași echipă nu este imun la farmecele femeii din Casa Roșie, el ajunge să fure din visterie pentru a-i face cadouri scumpe. Este dat în vileag, judecat și executat.

Este numită o echipă administrativă nou-nouță. Ispravnicul are acasă o sclavă preferată care îl iubea, soția lui devine geloasă pe sclavă și pune la cale uciderea ei cu complicitatea agăi. Investigând dispariția favoritei sale, ispravnicul află cine sunt vinovații, dar mușamalizează totul pentru a nu-și păta reputația. Toată afacerea amoroasă iese treptat la iveală, ajunge la urechile sultanului care îi demite pe al patrulea ispravnic și pe agă (numai demitere, pentru că, din fericire, sclava scăpase cu viață).

În locul celui de-al patrulea ispravnic este numit fostul lui adjunct, căruia i se alătură noii numiți: un alt adjunct și un alt agă. Acesta din urmă înscenează unui tânăr nevinovat o vină capitală (furt și conspirație politică împotriva sultanului), din gelozie că acesta fusese acceptat de Șeic ca ginere, în locul fiului său. În cele din urmă, sultanul află și povestea asta iar abuzul este pedepsit: aga și fiul lui sunt judecați și executați, ispravnicul și adjunctul care nu cercetaseră cu atenție cazul, demiși.

A șasea echipă administrativă se confruntă cu o putere supranaturală pe care o dobândește peste noapte un umil pantofar. Devenind conștient de puterea a cărui sursă nu o cunoaște la început, pantofarul folosește avantajul în parte pentru sine, dar și pentru binefaceri în folosul săracilor din mahala. Ifritul îl șantajează: pentru a nu-i retrage puterea, îi cere pantofarului să ucidă, dar acesta refuză, spre deosebire de personajele dinainte care fuseseră puse în fața aceleiași dileme morale. Da, se poate și așa, dar care vor fi urmările pentru pantofar?!

Se poate ca și sultanul să aibă probleme de conștiință, realizând că ”înțelepciunea este un lucru mare și nu se moștenește precum tronul”?!

De fapt, se poate sau nu omul se abține, indiferent de bunăstarea de care se bucură deja, să-și însușească ceva interzis prin regulă, cel puțin numai din curiozitate?!

Sunt întrebări și răspunsuri pe care autorul le include într-o parabolă spusă în mod simplu dar antrenant, cu episoade care (pe alocuri) ne sunt familiare… cu personaje umane și fantastice. Cele fantastice se amestecă să încurce și mai tare treburile și așa încurcate ale bieților pământeni, puși mereu în fața unor alegeri între bine și rău, în vremea poveștilor Șeherezadei, ca și acum…

Iar celor care îmi vor reproșa că sinopsisul meu este aproape un spoiler (deși este de departe numai un fir din întreaga urzeală epică), îi provoc (fără să fi citit cartea!) să-mi spună unde se potrivește citatul acesta, asemeni unei piese dintr-un puzzle:

– Mă uimești, spuse vocea.
– De ce?
– Ai ucis atâția desfrânați pentru faptele lor, de ce i-ai cruțat pe cei ce se s-au făcut vinovați de păcatul rușinii?
– Mi-a fost teamă că se va face dimineață, spuse nebunul abătut, și că oamenii nu vor mai găsi nici un sultan, un vizir, un ispravnic, un ajutor al său sau un agă. Ar fi fost luați de cel mai puternic dintre cei răi.
– Și ți-a folosit judecata acesta ? (…)
– Vai de oamenii care au un conducător ce nu știe ce e rușinea, suspină nebunul.

*maimar = conducător de lucrări, subinginer

Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile

Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile

4 thoughts on “Naghib Mahfuz – O mie și una de nopți și zile

  1. Zina

    Ai urmărit numai un fir al acțiunii, dar ai creat o imagine foarte cuprinzătoare asupra romanului.
    Cât despre citatul final… Se potrivește în atâtea locuri, atâtor personaje, din prezent și din trecut, din țară și din afara ei, încât ar fi mai ușor de scris unde nu se potrivește!

    Reply
    • Antoaneta MOGA Post author

      Citatul final punctează momentul culminant din carte care pe mine m-a amuzat teribil și pe care l-am ocolit cu grijă în recenzie, cu speranța că nu a devenit spoiler. Cartea are multiple planuri: puterea, religia, iubirea, preceptele credinței versus distanța de la teorie la practică, tendințele fundamentaliste, condiția femeii. Are foarte multe nuanțe, foarte condensate, greu de redat pe scurt, farmec oriental și multe simboluri. Pe mine m-a atras aspectul eșecului administrației, trecerea de la o echipă la alta, care mai de care mai brează. Recenzia asta i-a plăcut mult lui Mihai, soțul meu apreciază când povestesc mult din carte. Nu prea cad pe medie: ori spun prea multe (ca acum) ori prea puțin…

      Reply
  2. Mihai Ion IONESCU

    ” Vai de oamenii ( romanii) care au un conducator ( ghinion clausus )care nu stie (oare stie ceva bolovanul )ce e R U S I N E A!!!!!!!!
    Formidabil,am citit 1001 de nopti de o mie de ori pentuca m+a fascinat de mic ORIENTUL,unde am si ajuns prin anii 80
    gratie DOMNULUI care mi_ indeplinit o dorinta ramasa pana atunci neimplinita.Am batut bulevardele si stradelele BAGHDADului
    la pas si ziua dar mai ales noaptea (penca numai noaptea aerul era respirabil) am pus mana pe copia leului de la BABILON,si am pipait
    arabscurile de la medrasa Abu Nuwas, si am mancat _mazgouf_peste prins pe loc din acvariul tavernai si preparat la mangal pe gratar.
    by,by,ci vediamo domani.Hast la vista baby

    Reply
    • Antoaneta MOGA Post author

      Marea calitate a literaturii este că surprinde adevăruri general valabile care se aplică oricând și oriunde. Unul ar fi acesta: calitatea morală a unui conducător se reflectă în calitatea conducerii pe care o exercită. Sunt multe adevăruri de acest gen în roman desprinse din înțelepciunea araba și cultura ei. Am dat doar acest citat pentru a-i lăsa și pe alții să le descopere împreună cu o sumedenie de asemănări, cum ai sesizat și tu una deja.
      Cred că ți-ar putea plăcea cartea, mai ales că ești familiarizat cu atmosfera de la fața locului!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *