Mo Yan – Broaște

Roata istoriei unei națiuni este împinsă de oameni (știu că este un truism). Dar în ce direcție și cu ce forță, asta depinde în mare măsură de câți. Pentru a împinge roata istoriei mai departe este nevoie mereu de alți oameni, care să-i înlocuiască pe cei care mor. Numărul nașterilor îl echilibrează pe cel al deceselor, dacă rata minimă de înlocuire este de 2/1. Adică un cuplu face doi copii, pentru a-i lăsa în locul lor după ce ei, părinții, pier.

Prin anii ’60, autoritățile din România sesizau în statistici un proces de scădere graduală a fertilității: femeile făceau din ce în ce mai puțin copii, atingându-se punctul critic când, pentru prima dată în istoria noastră de după al doilea Război Mondial, fertilitatea scădea sub rata minimă de înlocuire. Era numai o fază de tranziție demografică, care însă a alarmat autoritățile comuniste, motiv pentru care a și fost întreruptă de Decretul din 1967. Acest act normativ a dus la un spor ridicat de populație prin generația numită ”decrețeii”. Decretul împotriva avorturilor a săltat brusc fertilitatea la un maxim al ratei de înlocuire de 3,7 copii/femeie în acel an.

Eu m-am născut în anul următor, iar primele locuri unde am auzit pentru prima dată că aș fi un ”decrețel” (în afară de gura rudelor mai ironice) au fost instituțiile care s-au confruntat primele cu creșterea accentuată a natalității: dispensarul unde mă întâlneam cu numeroșii mei colegi de generație cu ocazia virozelor sezoniere (fapt care le făcea pe asistentele medicale să-și dea ochii peste cap, suspinând ”Of, decrețeii!”) și școala, începând cu școala generală din cartier, unde pentru nominalizarea claselor de boboci s-au folosit literele de la ”A” până la litera ”I” (de la ”inteligenți”, cum spunea învățătorul meu când era în toane bune, sau de la ”idioți” când aceeași persoană era în celelalte toane). Adică 9 clase a câte 25-27 copii, față de maxim 4, câte erau la copiii un pic mai mari, din clasele a II-a și a III-a. Nu mai pomenesc de aglomerația pe un loc la admiterea la liceu și facultate, care ducea la o concurență acerbă la învățătură (dacă ținteai la un profil spre care se îndreptau majoritatea opțiunilor).

Ca să spun așa, m-am născut într-o mare aglomerație, dorită și dirijată politic, care se pare că a marcat generația mea. Noi nu ne-am mai dorit să fim mulți, mereu să dăm din coate să ocupăm un loc, fie el pe scara autobuzului (așa ajungeam la liceu, tocmai în Piața Romană, veșnic în întârziere). De fapt, lucrurile astea demografice se reglează natural, prin compensație. Citeam în Revista Psychologies Romania că Institutul Național de Statistică anunța în 2014 un număr de 33 de copii născuți la 1.000 de femei de vârstă fertilă.

Este o digresiune cam largă, recunosc, care pune în lumină o asemănare (dar în oglindă) în ce privește intervenția forțată a statului în planificarea familială, comună țărilor care au trecut prin comunism. În timp ce la noi statul se chinuia să oprească efectele de scădere a populației prin decretul din 1967, care interzicea avorturile (valabil și cu efecte vizibile până în 1990), măsurile luate de autoritățile chineze începând cu anul 1979 urmăresc stoparea creșterii nesustenabile a populației, prin restricționarea numărului de nașteri, la un copil, maxim doi pe familie. Cu toate aceste opreliști oficiale, populația Chinei este încă pe primul loc cu 1,38 miliarde în 2015, din cele 7 miliarde ale planetei.

Chinezii au valori tradiționale confucianiste legate de pietatea filială, de transmiterea averii și numelui peste generații, de rostul femeii ca matrice a perpetuării neamului. Ei sunt de-a dreptul fermecați de bebeluși! Din romanul de față am aflat cum devine toată treaba aceasta cu natalitatea de-a lungul a trei generații de chinezi din ținutul Gaomi (ținutul de origine a scriitorului Mo Yan): cea care a supraviețuit Marii Foamete de la cumpăna dintre anii ‘50 și ’60, apoi generația ”copiilor cartofilor dulci” (baby-boomul legat evident de o recoltă bogată), urmată de generația supusă restricțiilor planificării familiale, formată din nou-născuții legali și cei ilegali (cei din urmă provenind din nașteri nedeclarate, strecurate printre rigorile legii, copii fiind identificați târziu, abia la primul lor recensământ).

Ceea ce oferă Mo Yan aici este un roman interesant ca mărturie sociologică dincolo de răceala și nota impersonală a statisticilor, un adevărat ”studiu de caz” literar care se restrânge la cercul de cunoștințe și prieteni dintr-o clasă de școală primară din satul Dongbei, unul din cele 48 de sate (!) dintr-o comună populară din ținutul Gaomi. Suficient și elocvent pentru a cunoște personaje și întâmplări reprezentative privind aplicarea unei politici de control demografic, cu toate instrumentele medicale (distribuirea gratuită de pilule contraceptive, prezervative, operații de vasectomie, sterilete, întreruperi de sarcină în ultimă instanță), ”uneltele” umane și victimele ei colaterale, dat fiind modul în care se aduce atingere libertății individului, precum și subterfugiile din perioada mai recentă la care poate apela numai chinezul cu bani ca să-și poată înmulți progenitura peste norma fixată de guvern.

După ce am citit ”Sorgul roșu”, observ că autorul continuă povestea într-un spațiu geografic deja familiar și sunt uimită de schimbări. În ținutul Gaomi pe locul podului peste râul Jiao unde prin anii ’30 sătenii atacau convoaiele japoneze, în anii 2000 chinezii au ridicat un pod modern pentru a susține traficul, pe malurile râului se înalță cartiere rezidențiale cu clădiri cu turnulețe și balconașe în stil european și cu terenuri de golf, spitalul privat denumit ”Comoara familiei pentru mame și bebeluși”, o fermă de creștere a broaștelor-bou și Templul Zeiței-Mamă Dătătoare de Copii care fusese ras de pe fața pământului la începutul Revoluției Culturale și apoi reconstruit după ce trecuse febra revoluției respective, ca obiectiv turistic și loc de pelerinaj pentru cei care se rugau pentru a avea urmași – ”locul acesta se unea cu capitala districtului, situat fiind la cel mult 40 de minute cu mașina de aeroportul din Qingdao”.

Cu câteva decade în urmă, tot aici, pe râul Jiao se edificase o ecluză folosită ca tribună în procesele populare din timpul Revoluției Culturale, în care erau judecați cei bănuiți că s-au rătăcit pe căile capitalismului. Amintirile și întâmplările sunt evocate din prisma unuia din personajele narațiunii – Wan-Picior, alintat Fuguță, fost ofițer și scriitor debutant sub pseudonimul Mormoloc. Mo Yan folosește masca narativă a acestui personaj, fără a face economie la cuvinte, imagini și implicare (lucru care face ca abordarea să fie parcă mai personală decât în ”Baladele usturoiului din județul Paradis”).

Explicația numelui povestitorului se face în două fraze, cu care el își începe povestirea, una din cele mai frumoase introduceri scrisă (din multele cărți citite în ultima vreme), cu o trimitere sensibilă la legătura universală dintre mamă și copii ei:

”Domnule, prin locurile noastre era un vechi obicei după care, atunci când se năștea un copil, i se punea numele unei părți a corpului sau al unui anumit organ. Ca de exemplu, Chen-Nas, Zhao-Ochi, Wu-Maț gros, Sun-Umăr… N-am cercetat de unde provine acest obicei, dar probabil că din credința că «acel care are nume modest trăiește mult»; sau poate că reprezintă stadiul psihologiei mamelor care consideră că un copil este carne din carnea lor.”

Evocarea este foarte colorată, treptat am ajuns să mă descurc cu numele destul de comune și asemănătoare ale personajelor, începând cu imaginea copiilor, colegii de clasă ai lui Fuguță, care împreună cu acesta descopereau ce bun este și mâncau în extaz cărbunele adus pentru bucătăria școlii, sub privirile uimite ale bucătarului Wang care ”o luă spre noi în fugă cu mâinile pline de făină. Cerule, pe mâini avea făină adevărată! Zilele acelea, în afară de director și de responsabilul cu învățământul, mai mâncau în cantina școlii doi activiști care veniseră în deplasare în sat pentru o anchetă.”

Te prinde descrierea familiei și a legăturilor dintre membrii ei, în rândul cărora un loc aparte îl deține mătușa Wan-Inimă, protagonista episodului hilar în care, fiind o fetișcană de numai 17 ani și proaspătă absolventă a școlii sanitare, înlătură cu determinare și câteva șuturi bine plasate concurența ”hoaștelor de moașe”, dobândind ca atuuri decisive primele două nașteri dificile pe care le-a asistat cu succes și o promptitudine care au făcut-o celebră pe plan local.

”Problemele femeiești” și toate cercurile concentrice iscate narativ în jurul lor dau savoare relatării și fac din povestire una fabuloasă, printată cu imaginile-simbol ale prigoanei gravidelor ilegale: asedierea, sub amenințarea demolării, a unei gospodării unde se ascunsese o femeie gravidă; șarpele de plute cu piersici, înșirate pe cursul umflat de ploi al fluviului Jiao, pe una dintre ele o familie încercând să ducă o gravidă departe de autoritățile care o căutau, pentru a pune capăt sarcinii cu care depășea numărul admis de copii.

Cine sunt aceste mame curajoase, care sunt relațiile care se țes în jurul lor și al celorlalte personaje din roman, dar mai ales în cazul confruntării lor cu doctorița Wan-Inimă – un adevărat vameș la izvoarele vieții, asta numai din carte puteți afla (deși mă tem să nu fi spus prea multe!). Oricum, Mătușa a condus bătălia aceasta ca un adevărat general, curajoasă și în stare să răstoarne Cerul, fidelă din convingeri politice sincere directivelor primite de la Partidul Comunist (în spiritul cărora un fost logodnic o poreclise ”Lemn Roșu”).

Și la noi se spune, în jargon, despre un bebeluș că orăcăie. Culmea este că și în limba chineză cuvântul pentru bebeluș și broască este același – ”wa”, și chiar au aceeași pronunție! Citind romanul puteți descoperi, pe lângă un stil narativ cuceritor și copleștor – marca inconfundabilă a lui Mo Yan, și legătura subtilă realizată cu ingeniozitate între titlul ”Broaște” și revanșa numeroaselor victime infantile nenăscute asupra Mătușii, dimensiunea remușcărilor și calea ispășirii vinovăției sale.

Mo Yan – Broaște

Mo Yan – Broaște

2 thoughts on “Mo Yan – Broaște

  1. Zina

    Un roman interesant. Recenzia ta mă face să mă gândesc cu tristețe că acum, la noi, ar trebui din nou un decret, ceva… Populația României scade dramatic, chiar dacă o anumită etnie face tot ce poate pentru a stopa fenomenul! ☺

    Reply
    • Antoaneta MOGA Post author

      Am foarte surprinsă când l-am citit, diferențele vin din cultură, nu din condițiile de viață neapărat mai bune.
      Iar etnia aceea cred că se regăsește în cele 33 din 1000.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *