Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1947

8

Despre Annie Bentoiu am citit prima dată în a doua parte din ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca – carte căreia i-am dedicat un serial pe acest blog și care, episod de episod, are cititorii săi fideli.

Atrasă de personalitățile care s-au afirmat în domeniul literar – adevărate doamne care trăiesc printre noi, am decis să le aduc un omagiu adăugând în planul meu de lecturi cel puțin o carte semnată de fiecare dintre ele.

Prima carte înscrisă astfel pe listă este cea de față – o carte de memorii, care are printre atu-uri nu atât un vast volum de amintiri ale autoarei aflate în al optulea deceniu al vieții, cât mai ales modul în care felul în care sunt evocate aceste amintiri. Trăind două răsturnări ale ordinii politice și grozăvia celui mai înspăimântător secol al mileniului care a trecut, d-na Bentoiu scrie istoria pe care a trăit-o, alta decât istoria pe care au scris-o învingătorii. Este un soi de restaurare firească și necesară în scrierea sa realizată cu o eleganță aparte (provenită desigur din cunoașterea aprofundată, încă din adolescență, a literaturii franceze) și în același timp cu o imparțialitate a judecării împrejurărilor istorice care își au temeiul în educația sa temeinică – bacalaureatul la Școala Centrală din București (1945), urmat de cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității din București.

Comentând cu Ema despre Jurnalul Annei Frank, pe care tocmai ea îl citise, am ajuns la concluzia că acesta a putut fi scris așa în primul rând datorită educației primite de această copilă de 11 ani, înainte și chiar în timpul ascunderii sale, a importanței pe care educația îl avea în cadrul familiei sale. Mi-am amintit acest lucru văzând că, în memoriile de față, înainte de a povesti despre mama sa de origine elvețiană, stabilită în România, autoarea povestește despre Școala Centrală și cele mai iubite profesoare de acolo, care au influențat-o cel mai mult pe plan intelectual: cea de latină, cea de franceză și cea de filozofie. La cea din urmă – Anina Rădulescu Pogoneanu, mă opresc numai, cel puțin din două motive: acela că ”prin familia ei aparținea întregii culturi românești” (tatăl acesteia fusese discipolul lui Titu Maiorescu, mama – directoarea Școlii Centrale care i-a urmat Mariei Delavrancea) al doilea fiind faptul că preda logica, etica și dreptul constituțional, în expunerile sale referirile literare fiind constante:

”O văd și o aud încă zicând: Nu e permis unei fete din ziua de astăzi să nu știe cum se scrie numele lui Aldous Huxley, ca și cum ar fi fost vorba, în 1945, de o descalificantă eroare, și umplând tabla cu acel nume dintr-un capăt în altul.”

Plutind încă în norii sfârșitului de adolescență, la câteva zile după difuzarea la radio a comunicatului din 23 august 1944, autoarea privește la trecerea rușilor pe Strada Mare din orașul Oltenița (unde se refugiase cu familia din pricina bombardamentelor Aliaților asupra Capitalei), timp în care prima imagine care îi vine în minte este cea a unui zăgaz care se rupe:

”Pe Strada Mare se scurgea un șuvoi de căruțe care înainta extraordinar de încet. În fiecare un grup de militari, bărbați și femei, stăteau așezați sau prăvăliți pe un neverosimil calabalâc de ”efecte” și de arme, unul dintre ei mâna caii. Culoarea generală a uniformelor, a obiectelor, a cailor și a căruțelor păreau să fie aceeași, cea a pământului, a prafului. Rușii nu se uitau la noi; erau cufundați într-o indiferență sau o oboseală atât de adâncă încât nimic și nimeni nu-i mai putea atinge.”

Cine face istoria?” se întreabă autoarea în memoriile sale scrise după ce și-a revaluat amintirile consemnate la vremea lor într-un jurnal, completate cu informații din ziarele timpului dar și retrospectiv, cu informații aflate peste decenii. Răspunsul pe care și-l dă punctează evenimentele din toamna anului 1944:

” … în seara de 9 octombrie 1944, Churchill mâzgâlise la Moscova celebrul naughty document prin care se stabileau viitoarele zone de influență ale rușilor în Europa. Mai erau patru luni până la consfințirea lor prin tratatul de la Ialta și mai puțin de cinci până la instaurarea în România a dictaturii comuniste pentru o perioadă de aproape patruzeci și cinci de ani. Iar despre asta nimeni nu știa nimic, nici măcar cei doi sau trei ”mari” care se înțeleseseră pe spinarea celor mulți.

E aici, pentru mintea omenească, unul dintre cele mai mari mistere ale veacului. Churchill a fost un om excepțional în ce privește luciditatea, viziunea, curajul. Și acest om încheie unul dintre cele mai murdare și mai condamnabile tîrguri ale istoriei cu un asasin de calibru maxim, despre care nu-și putea face nici o iluzie. Churchill s-a răscumpărat – în parte – mărturisind-o; dacă ar fi tăcut, nimeni n-ar fi aflat mare lucru.”

Faimosul bilet privind împărțirea sferelor de influență, mâzgâlit de Churchill apare și pe pagina de Wikipedia a Conferinței de la Ialta, conferință care a avut loc în fostul palat al țarului, palatul Livadia din acest mic oraș al peninsulei Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014).

Decizia istorică bazată pe acel bilet mâzgâlit a întors din curgerea firească și a orientat într-o direcție nouă pentru mai multe decenii destinele multor zeci de milioane de oameni, inclusiv al celor pe care i-a cunoscut autoarea. Alunecarea aceasta este descrisă pas cu pas, în anii primelor schimbări insiduoase: 1944-1947, într-o analiză de mare finețe și luciditate a evenimentelor de atunci, de la nivelul individului: ce a văzut cu ochii ei o adolescentă în ultimul an de liceu, apoi studentă în primii doi ani de Drept.

Schimbarea a început când faliile sociale au fost adâncite cu bună-știință odată cu resentimentul social, deoarece până atunci ”în linii generale resentimentul social, atât cât l-am putut eu constata, n-a avut nici pe departe în viața reală locul important pe care-l deține în ideologia și mentalitatea comunistă”.

Ideea proprietății de grup pe care o preconiza comunismul era total străină de mentalitatea românească, mai ales la sat unde în ultima sută de ani avuseseră loc o sumă de împroprietăriri ale țăranilor.

”Visul celor mai puțin înstăriți nu era nici pe departe să devină colhoznici, ci să ajungă și ei proprietari ai unui lot de pământ, sau al unuia mai mare ori mai bine situate decât al lor. O gospodărie înfloritoare era un fel de titlu de noblețe sătească: ea certifica buna purtare a celor care o administrau și care, bărbați și femei, nu căzuseră în darul beției, nu jucau cărți, nu sporovăiau și nu se țineau de fleacuri, aveau mintea ageră și mâinile neobosite.”

Foarte atentă și logică prezentarea pe care o face autoarea celor două probleme ale societății românești din perioada interbelică, care erau ”două secțiuni violent ostile una alteia și totuși unite printr-o subterană, tragică legătură: e vorba de evrei și de legionari. Cu ei intrăm într-o zonă de excesie, bântuită de patimi, de ură și de neînchipuite suferințe.”

Aflu cu stupoare că, înainte de pătrunderea Armatei Roșii pe teritoriul țării, evreii erau majoritari în Partidul Comunist local, românii fiind cu totul nesemnificativi numeric între cei 1000 de ilegaliști. Sau că profesorul Paulescu, descoperitorul insulinei, ajuns la doi pași de premiul Nobel și care numai ignorant nu putea fi numit, fusese convertit la antisemitism în timpul studiilor sale în Franța, fiind autorul unor texte politice legionare care i s-au părut autoarei la fel de penibile ca imnul legionar!

Distorsionarea personalității umane sub imperiul ideologiilor, oricare ar fi ele, este o calamitate de ordin universal. Înnăscută nu este ura, ci sentimentul justiției. Ideologia datoriei de a ucide pentru că victimele sunt prezentate în culorile cel mai odioase, ca niște ființe răufăcătoare – asta este născocirea diabolică pentru a satisface sentimentul înnăscut și ireductibil de justiție.

”Iar de argumentat ceva este totdeauna posibil. E de ajuns să pornești de la o mică, foarte mică denivelare a planului realității, și dacă urmezi scrupulos legile logicii obții raționamente fără cusur, convingătoare, imbatabile, deși sunt înclinate ca turnul din Pisa.”

Latura documentară a memoriilor, cu analiza istorică realizată pe baza unui raționament agil dar ușor și plăcut de urmărit (în opinia mea, mult mai reușit decât cel din scrierile mai populare al istoricului Neagu Djuvara), sunt împletite de autoare cu amintirile personale: primul admirator cunoscut la ski care-i trimitea acasă coșuri de flori, ajungând să-i irite tatăl, prima îndrăgostire de un bărbat însurat din anturajul tatălui (legătură abandonată apoi din instinct), primul iubit (mediocru) abandonat și acesta la sfatul părintesc, căci atunci fetele tinere mai ascultau de cei mari, grație bunei educații; primele tatonări cu cel care îi va deveni soț, dragoste al cărei debut este legat în amintirea autoarei de orășelul Bușteni și de cărările Bucegilor. Toate acestea se petrec în timp ce în jur tot ce fusese construit în spiritul democrației în ultima sută de ani se prăbușea, bucată cu bucată, aducând schimbarea profundă în planul guvernării. Schimbare care se va fi continuat apoi timp de decenii ca un război civil sub sloganul ”luptei de clasă”.

Sunt multe fațete ale memoriilor, mai aleg doar una dintre ele, demnă de crezare din partea autoarei care a fost martoră a prefacerilor sociale și materiale pe parcursul a unei jumătăți de secol, este cea privind Bucureștiul:

”Astăzi, 53 de ani mai târziu, sufletul acelui oraș patriarhal și binevoitor nu mai există. Bucureștiul este o realitate geografică și administrativă, dar cam atât. A trecut prin prea multe încercări, a fost schimonosit în prea multe feluri. (…)

Mica bijuterie de arhitectură Belle Epoque împestrițată cu adaosuri interbelice a devenit, prin efectuarea unor lucrări ciclopice, o metropolă de tip latino-american, cu o personalitate la fel de confuză ca mințile noastre de astăzi.

Suntem un neam ciudat, în care speranța renaște ca iarba în fiecare primăvară. Poate că avem mai multă vitalitate decât energie, mai multă istețime decît minte; dar nici unul dintre noi nu crede cu adevărat că va trebui să moară.”

Despre autoare: Annie BENTOIU (1927, București) – scriitoare, traducătoare. Fiica medicului Constantin Deculescu, secretar de stat în guvernele țărăniste, și a unei elvețience stabilite în România. După bacalaureatul la Școala Centrală din București (1945), a urmat cursurile Facultății de Drept din cadul Universității din București și ale Institutului Francez (literatură și istorie) pe care le-a întrerupt în 1949 când s-a căsătorit cu muzicianul Pascal Bentoiu. În timp ce rude ale sale erau închise pe motive politice, Annie Bentoiu a lucrat ca funcționară la o fabrică de confecții (1950-1954), apoi ca traducător de limba franceză.

Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1947
Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1947

8 COMMENTS

  1. Draga mea Antoaneta, e minunată ideea ta de a recenza cel puțin o carte scrisă de câte una dintre personalitățile feminine prezentate în ciclul de recenzii ”Enciclopedia personalităților feminine din România”. Am citit-o cu mare interes și plăcere pe cea de față și o aștept cu mare nerăbdare pe următoarea. Sclavia la care m-am supus de bunăvoie cu blogurile mele îmi lasă prea puțin timp pentru lecturi personale și blogul tău le suplinește în parte.
    Îți mulțumesc mult și mă grăbesc să răspândesc pe rețele articolul tău! Numai bine! ☺

    • Oh, da, Enciclopedia m-a inspirat, mi se pare un bun consilier în alegerea a unor autoare despre care abia acum am aflat! Una dintre ele este Annie Bentoiu – cartea ei îți rezervă o lectură interesantă, practic oriunde ai deschide cartea citești ceva care îți captează atenția, curiozitatea. Deși memorialistică, scriitoarea nu se așează în centru, întâmplările ei personale sunt oarecum marginale sau prezentate în contextul evenimentelor din acei trei ani care au schimbat aproape pe nesimțite cursul istoriei. De apreciat și imparțialitatea, ea se gândește și la cei care căpătau o șansă data de noul regim. Un fel de balanță între ce s-a pierdut și ce s-a câștigat în cei 45 de ani de communism, cum era și ce am devenit, ca națiune. Iar anii, inteligența și solida educație i-au permis din plin o perspectivă corectă!

      Acum citesc și sunt spre final cu jurnalul Constanței Buzea din timpul mariajului ei cu Adrian Păunescu. Sunt sub zodia memoriilor, se pare!

      Am văzut cât muncești la cele două bloguri, sunt mereu articole noi și bine scrise! Ești un bun exemplu pentru mine, să nu-mi pierd exercițiul și noutatea!

      Mulțumesc pentru publicitatea, cartea asta chiar merită, este aparte, ca și autoarea – o specie de intelectual care nu cred că se mai fabrică, din păcate… poate odată îți faci timp să o citești, măcar pe sărite, mi s-a părut mai explicită și mai bine argumentată decât multe din cele de același gen ale lui Djuvara, sau Boia (părerea mea!)

  2. Revin! Buton share pe Facebook nu ai, cel de la Pinterest nu mă lasă să distribui decât o reclamă, nu imaginea articolului, cel de la Google + a funcționat ciudat. A mers bine doar cel de Twitter. Pune-l pe Mihai la treabă! :))

    • Oh, da, soțul ei a decedat în februarie anul acesta, Annie Bentoiu cu puțin timp înainte, în decembrie anul trecut.
      În memorii ea povestește cum s-au cunoscut și apropiat, este o frumoasă poveste de iubire.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here