Amos Oz – Poveste despre dragoste și întuneric

Când am citit romanul ”Cutia neagră” de Amos Oz, mă gândeam că în urzeala ficțiunii se află inevitabil și ceva din viața reală a autorului, așa că am apelat la atotștiutorul internet pentru a afla detalii biografice. Orice sursă de acest gen pălește însă în raport cu romanul de față, plasat în zona memorialisticii și aubiografiei, zonă pe care o apreciez din ce în ce mai mult în ultima vreme. Pentru că povestea spusă cu har de Șeherezadă de către scriitorul israelian ne introduce într-o lume care a existat, cu prelungiri și în prezent, ne arată cu un fin simț analitic cum devin lucrurile, evenimentele, familiile, relațiile interumane. Povestea este parte din sine, din devenirea sa ca intelectual și scriitor, cu toate fazele metamorfozei începând cu un timid copil introvertit care se juca singur cu nasturi, chibrite și scobitori pe covor, inventând strategii și războaie, cărora le dădea alt deznodământ decât cel povestit de către adulți, din cărțile de istorie.

Cea mai bună sursă sunt amintirile sale consemnate în detaliul pe care îl poate furniza impresionanta sa memorie – amintiri în care, privindu-le retrospectiv, prin prisma maturității, autorul vede nota lor dominantă: o poveste despre ”dragoste și întuneric”. Pare o poveste, este o autobiografie, reconstituită din trecut, realizând un arc în timp de peste o jumătate de veac, care conține în mod sistematic evenimente, pierderi, figuri ale unor personaje politice și literare ale acelei perioade, idealuri și neîmpliniri, toate în maniera în care un arheolog reconstituie un vas antic din câteva cioburi. Autorul se mai ajută și de informații adunate mai târziu de la rude, cunoscuți, prieteni ai părinților săi, după câteva decenii, din discuții sau scrisori. Punctul de plecare rămâne însă vârsta de aur, copilăria din care își amintește dragostea cu care l-au învăluit pe micuțul Amos cei doi părinți ai săi și dorința lor comună (deși ei erau diferiți ca personalitate și concepții) de a-l proteja și instrui într-un mediu în care nici ei, ca intelectuali, nu se simțeau prea utili, doriți sau potriviți în contextul istoric. Celălalt pol al poveștii și subiectul investigației sale mature îl constituie ”întunericul”, adică acel con de umbră în care copilul de atunci nu pătrunde, disimulat de adulți în discuții încordate purtate într-o limbă pe care el nu o putea pricepe (rusa, cel mic fiind învățat numai limba ebraică, limba noului stat Israel cu granițe care atunci prindeau contur).

Nu este o carte pe care să o recomand cititorilor care caută multă acțiune în lecturile lor, dar nu este nici pe departe plictisitoate. Este o carte scrisă într-o manieră analitică, cu dorința de a pătrunde semnificația celor petrecute demult, o istorie personală care este parte din ceva mai mare – istoria Israelului modern, stat al cărui premise au fost puse de Mișcarea Sionistă inițiată de evreii europeni îngrijorați de discriminarea evidentă odată cu Afacerea Dreyfus. Această mișcarea a fost motorul salvării prin fuga din Europa a evreilor vorbitori de idiș, tocmai la timp, adică înainte de a deveni victime ale naziștilor (cazul fericit al familiilor Klausner și Mussman, din care proveneau părinții scriitorului) continuată după al doilea Război Mondial de supraviețuitorii Holocaustului, cu relocarea în provincia din timpurile biblice, ocupată între timp de arabi.

Autorul ne face cunoștință cu comunitatea evreiască unde s-a născut, cu o majoritate de origine rusă, cu personaje tolstoiene într-o atmosferă cehoviană, din cartierul Keret Avraham – o suburbie aflată de o distanța de 6-7 kilometri de centrul Ierusalimului. Încă nu se încheiase perioada protectoratului britanic asupra ierusalimului, dar conflictul dintre noii veniți și arabii locali mocnea. Și a izbucnit oricum, cu sau fără medierea englezilor, ducând la Războiul de Independență care a delimitat teritoriile israeliene de cele arabe. Amintirile despre război, când el avea opt ani, i-au rămas autorului nespus de vii, mai ales cele ale asediului Ierusalimului – înfometat și bombardat sistematic de palestinieni și aliații săi arabi în timpul Războiului din 1947. Un război pricinuit de o nație refuzată, expulzată din Europa, care fusese pentru mulți adevărata Țară a Făgăduinței, de unde au fugit fiecare cu o bocceluță, găsindu-și rostul și locul cu greu, prin invazie și forță, alegându-se prin negocieri și tratate și cu unele porțiuni de deșert nerâvnite de nimeni până atunci. Cum este cea pe care a fost ridicat orașul Arad, lângă Marea Moartă, unde locuiește Amos Oz și unde în anul 2001, scria această carte, bucurându-se de tăcerea deșertului din capătul străzii.

Este o carte de introspecție și o istorie de familie, despre rudele din partea ambilor părinți, care mai de care mai pitorești, o carte despre cunoaștere și instruire așa cum începe ea pentru un copil introvertit, care ajunge să citească de la 5 ani și să scrie poezii de la 8. O carte pe care o recomand mai ales părinților, fiind scrisă din prisma unui copil precoce, sau mai degrabă pe care adulții îl doreau precoce, care iubea cărțile ca și tatăl său, poveștile misterioase ca și mama sa, și găsea o plăcere infinită în jocurile imaginate de el, pe vremea când exista un singur aparat de radio pe toată strada sa. Aparat la care toată suflarea cartierului evreiesc Keret Avraham ascultă rezultatele votării Adunării ONU din decembrie 1946, când statele membre au decis soarta tânărului stat Israel.

Amos a fost învățat de mic că a plânge este o rușine pentru un băiat, viitor bărbat. Motiv pentru care scriitorul nu a vorbit nici cu tatăl său, iar mai târziu nici cu soția sa, de fapt cu nimeni, despre sinuciderea mamei sale. Sub acest aspect, scrierea cărții este un catharsis* emoțional, bine ponderat însă de trecerea timpului care permite acum, după decenii, dezvăluirea unor evenimente personale, dar și sociale și politice adunate într-o frescă literară de o frumusețe și complexitate uluitoare, străbătută pe alocuri de un lirism autentic, punctată de anecdotic și o undă de umor și auto-ironie (vezi episodul conferinței lui Menachem Begin, unde Amos și-a compromis bunicul, izbucnind într-un râs sincer, chiar în primele rânduri ale sălii; sau întâlnirea sa ca tânăr soldat cu Ben Gurion).

Lectura te poate face să plângi cu un ochi și să râzi cu celălalt, ca împăratul din basme. Și sunt puține cărți pe care, după prima lectură, le poți deschide oriunde și să găsești încă ceva interesant, care te prinde și-l poți citi din nou independent de restul, ca aceasta.

Sunt descrieri detaliate vizual, auditiv și olfactiv, ale lucrurilor, personajelor și întâmplărilor care l-au impresionat pe copil; apoi ca adult scriitorul realizează unirea firelor trecutului cu cele ale prezentului, acolo unde a descoperit continuitate. Unde trecutul nu mai are corespondent în prezent, pierderile se transformă în recuperări din abisul uitării, din recunoștință pentru acel trecut. Acesta este sentimentul din care s-a născut acest roman fabulos:

”Trebuie să găsesc o cale să le mulțumesc tuturor, așa cum un băiat la bar mitzvah le mulțumește în public tuturor care l-au ajutat să ajungă acolo: mătușii Sonia, bunicului Aleksandr, Gretei Gat, domnișoarei învățătoare Zelda, arabului cu pungi sub ochi care m-a salvat din celula întunecoasă în care am fost prins în capcană în magazinul acela de îmbrăcăminte, părinților mei, domnului Zarchi, Lembergilor de alături, prizonierilor de război italieni, bunicii Shalomit, cu războiul ei împotriva germenilor, doamnei învățătoare Isabella și pisicilor ei, domnului Agnon, Rudnickilor, bunicului Papa, căruțașul din Kiriat Motskin, lui Saul Cernikovschi, lui tanti Lilenka Bar-Samkha, soției mele, copiilor mei, nepoților mei, constructorilor și electricienilor care au făcut această casă, tâmplarului, băiatului cu ziarele, bărbatului din dubița roșie, muzicianului care cânta la vioară în colțul pieței, care mi-a amintit de Einstein și de Bergman, femeii beduine și celor trei capre pe care le-am văzut azi-dimineață înainte de răsărit sau doar mi le-am închipuit, unchiului Joseph, care a scris «Iudaism și umanitate», vecinului meu Shmuelevici, care se teme de un alt holocaust, nepoatei sale Daniella, care a cântat ieri «Sonata Lunii», ministrului Shimon Perez, care ieri s-a dus din nou să vorbească cu Arafat, în nădejdea că vor găsi totuși o formă de compromis, și păsării turcoaz care îmi vizitează uneori lămâiul. Și lămâiului însuși. Și mai ales tăcerii deșertului chiar înainte de răsăritul soarelui, care are mai multe și mai multe tăceri înfășurate înăuntrul ei. Asta a fost a treia cafea a dimineții. Gata. Pun cana goală pe marginea mesei, având mare grijă să nu fac nici cel mai mic zgomot care ar putea vătăma tăcerea care încă n-a dispărut. Acum o să mă așez și o să scriu.”

Romanul nu se poate povesti și ar fi păcat să-l povestesc. Cel mai bine o face Amos Oz, când își deapănă povestea și amintirile într-o carte pe care am găsit-o foarte emoționantă și care m-a urmărit un timp după, cu o senzație de durere. Pentru frumusețea imaginii interioare care o creează cititorului, vă propun în schimb să vizionați traillerul cărții realizat de Cărturești-tube, dar și traillerul filmului regizat de Natalie Portman (debut regizoral, ea joacă și rolul mamei), film al cărui scenariu se bazează pe romanul de față, admis în selecția Festivalului de la Cannes din 2015 (precizez că frazele ilustrate în ambele clipuri sunt citate din carte).


* CÁTHARSIS s. n. (În psihanaliză) Efect terapeutic obținut prin descărcarea unei trăiri refulate. [ Scris și: catarsis.] – Din fr. catharsis. Sursa: DEX ’09 (2009) |

Amos Oz – Poveste despre dragoste și întuneric

Amos Oz – Poveste despre dragoste și întuneric

9 thoughts on “Amos Oz – Poveste despre dragoste și întuneric

  1. Zina

    O prezentare minunată și un fragment ales cu multă pricepere. Mulțumesc pentru sugestie, nu voi avea astâmpăr până când nu voi citi această carte.

    Să ai zile frumoase, Antoaneta! ☺

    Reply
    • Antoaneta MOGA Post author

      Este o narațiune fabuloasă și un stil bine cizelat prin care autorul a unit atâtea amănunte și detalii încât a reuțit să redea însăți viața de atunci, de acolo. Emoționant prin unda de nostalie și prin evocare cu precădere a copilăriei… dacă n-ai citit nimic de Amos Oz până acum, ideal este să începi cu asta. Vei regăsi apoi în celălate romane ce anume l-a inspirit din propria viață.

      Reply
  2. Bookish

    De când tot zic că trebui să îl citesc pe Amos Oz. Pare foarte interesant romanul acesta şi dacă zici că e numai bine să începi cu el, probabil aşa voi face.

    Reply
    • Antoaneta MOGA Post author

      Dacă rețin corect, parcă am vazut la tine o recenzie despre o carte de-a lui, ”Sotul meu, Michael”.

      În ”Poveste despre dragoste și întuneric” sunt înmănuncheate toate temele din celelalte scrieri ale lui. Dar nu subiectul in sine este interesant pe cat este felul în care este spusă povestea vieții sale. Una din cele mai bune cărți citite în ultima vreme. Am citit-o de la biblioteca publică dar mi-a plăcut așa de mult încât am făcut o excepție și, în ciuda crizei de spațiu, am cumpărat un exemplar propriu. Poți reciti oricând, orice pasaj… sunt grăitoare și citatele din cele două clipuri. Unii au ales altele, la fel de memorabile, dacă ar fi subliniez cu creionul (cum mai fac uneori) ar fi trebuit să o subliniez cam 90%… alții s-au plâns că este prea mare, așa este pentru cititorii fără răbdare sau pentru cei pasionați de acțiune.

      Reply
      • Bookish

        Da, aşa e, am citit o carte, nu ştiu unde mi-a zburat gândul. Aş vrea însă să ajung mai degrabă la scrierile lui ce vorbesc despre viaţa în kibbutz şi despre tulburările politice ale vremii. Nu am o problemă cu grosimea unei cărţi, atâta timp cât este bună 🙂

        Reply
        • Antoaneta MOGA Post author

          Despre viața în kibutzul Hulda… ar fi cam max. 20% din carte, ordinea evocării nu este chiar una strict cronologică. Acolo a ajuns în adolescență, tot acolo s-a căsătorit. Un citat in privința asta este cel din clipul celor de la Cărturești. Climatul politic al vremii este redat însă excelent, fiind impregnat în amintirile din copilărie, care a coincis cu formarea statului Israel modern, cu tensiunile inter-etnice eferente (tensiunea dintre arabi si evrei). Pentru mine a fost o delectare, Amos Oz găsește întotdeauna tonul potrivit. Mă bucur că este prezentă la Bookfest fiica acestuia, care se pare că i-a mostenit harul, plus cartea unui autor pe care l-a cunoscut încă din copilărie: Agnon, laureat al premiului Nobel pentru literatură (până acum nu am găsit nimic tradus la noi din cărțile lui). O avalanșă de cărți bune la Bookfest, aș vrea să ajung acolo mâine!

          Reply
  3. Cărți și călătorii

    Poveste despre dragoste și întuneric mi-a plăcut și mie foarte mult, de altfel, cred că e preferata mea de la Amos Oz, însă la vremea când am citit-o am notat doar câteva rânduri. Mai amănunțit am scris despre Soțul meu, Michael, Despre celelalte cărți am păstrat doar amintiri. Un alt scriitor israelian care îmi place mult și pe care îl recomand e David Grossman. De citit neapărat Cartea de gramatică interioară. 🙂

    Reply
    • Antoaneta MOGA Post author

      În primul rând, bun-venit pe blogul meu! Comentariul tău mă bucură!
      Cu adevărat, o carte de excepție care asigură o lectură memorabilă!
      Am citit-o cu mare plăcere, pentru tonul sincer, nostalgic și pe alocuri cu un umor delicat al evocării familiei, a mediului în care a crescut scriitorul, dar și al numeroaselor referințe literare și istorice!
      Deși spațiul în biblioteca personal e din ce în ce mai redus, fiind administrat de mine cu reținere, aceasta a fost una din cărți pe care o am în exemplar personal, cumpărată după ce am citit un exemplar de la biblioteca municipală!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *