Ludmila Ulițkaia – Medeea și copiii ei

2

Convinsă deja de lecturile anterioare că Ludmila Ulițkaia scrie ca nimeni alta, am curățat tot raftul de la biblioteca publică de cărțile acestei autoare. Mare bucurie că am găsit-o și pe cea de față, cu care îmi propun să închei acest ciclu de autor (cel puțin acest an). Stilul ei spumos, aproape colocvial, care te introduce într-un labirint de povestiri și amintiri, face din Ulițkaia o Isabel Allende a Estului, însă mai familiară cititorului român prin subiectele și mentalitățile evocate, comune spațiului ex-comunist, fără a-și pierde din universalitate.

”Medeea și copiii ei” este o carte a cărei lectură aduce cititorului ceva din farmecul și nostalgia minorităților, însăși eroina principală are același nume cu eroina tragediei antice, o Medee modernă, dar cu un caracter diametral opus celei prin care Euripide a personificat pasiunea dementă. Spre deosebire de cea din vechime, eroina din romanul de față nu ucide, ci îi adună în jurul ei pe toți cei risipiți, în vechea gospodărie din Colonia de Sus, la țărmul Mării Negre din Crimeea. Acel țărm unde civilizația elenă de navigatori a râvnit și a căutat cu orice preț să ajungă, pentru a pune mâna pe bogățiile Estului simbolizate de ”Lâna de aur”.

La începutul secolului al XX-lea, Crimeea de Sud era un mozaic cultural, unde trăiau în bună pace comunități de tătari, armeni, greci și karaiți (evrei din Crimeea, vorbitori ai unei limbi turcice). Un mozaic spulberat de Revoluția rusă, cele două războaie mondiale, și apoi definitiv, de epurările etnice staliniste. Cele din urmă, când au fost strămutați tătarii, au distrus până și frumoasele grădini și livezi de nuci, pe care ei le plantaseră aici de secole.

Și chiar în 1900 se naște Medeea – grecoaică din neamul Sinopli, cea care peste șapte decenii va fi singura rămasă în Crimeea și ultima din familie ”care vorbea o limbă greacă aproximativă, tot atât de îndepărtată de greaca nouă pe cât de îndepărtată e greaca veche de graiul pontic medieval păstrat numai în coloniile din Taurida. Nu mai avea de mult cu cine să vorbească limba sonoră și uzată care a dat o mulțime de termeni în filozofie și religie și a păstrat în mod uimitor sensul propriu al cuvintelor. Și azi în limba asta se spune la spălătorie – catharsis, la transport – metaphora și la masă – trapeza.”

Este o carte despre prietenie timp de decenii (cea dintre Medeea și cumnata ei, Elena, de origine armeană), dar mai ales saga unei familii: începând cu bunicii și părinții Medeei, apoi cum au ajuns orfani ea și frații ei, în total 12 copii din care Medeea, având atunci 16 ani, i-a crescut pe cei mai mici decât ea. Nu i-a fost să aibă copii, dar Medeea își va găzdui nepoții (copiii fraților ei mai mari și mai mici) în fiecare sezon, aceștia fiind atrași de frumusețea locului unde munții coboară spre mare, dar și de ospitalitatea și discreția Medeei. Un clan destul de original și non-conformist în care copii din flori concepuți din relații secrete, crescuți împreună cu cei legitimi, îmi amintesc, în parte, de ”Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez.

Sunt punct de pornire a narațiunii la timpul prezent al romanului, descrierea peisajului la țărm de mare (locul denumit ”Buricul Pământului”) și expediția familială în care, alături de nepoți și nepoate, Medeea merge la un loc de plajă, pe un drum folosit în urmă cu 100 de ani de contrabandiști. Aici, cu ocazia băii în micul golfuleț știut de ea și de neamurile ei mai tinere, apare ca obiect al dorinței un personaj masculin care aduce intriga ce va anima povestea până la final, narațiunea fiind împletită cu amintirea unor detalii din trecut care vin să lămurească, în parte, natura caracterelor implicate și a deciziilor luate (nu am de gând să dezvălui mai mult!).

Personajul bătrânei vaduve Medeea rămâne un simbol al statorniciei însușite ca mentalitate (deși istoria ei personală are în comun cu Medeea antică nu numai domiciliul în Taurida ci și o trădare suferită demult, a cărei dovadă a descoperit-o întâmplător în arhiva familiei din ”cufărul mic de piele, ferecat cu cercuri de lemn, tapisat înăuntru cu stambă în dungi albe și roz, împărțit într-o mulțime de compartimente îmbucate complicat unele într-altele, formând un rând de mici rafturi și sertărașe”).

Statornicia Medeei devine mai evidentă în comparație cu purtarea surorii sale mai tinere, Aleksandra, ”care toată viața n-a făcut decât să-și schimbe rapid nu numai soții, ci și profesiile”, fire impetuoasă moștenită de la Aleksandra de fiica sa, Nika și nepoata Mașa – niște zănatice, iresponsabile însă în mod diferit: Nika – cuceritoare și veselă, Mașa – visătoare și sensibilă. Amândouă, la fel ca femeile din romanul precedent (”Al dumneavoastră sincer, Șurik”) sunt pline de inițiativă în a-și asedia prada masculină. Atât Mașa cât și mătușa ei, Nika, se lasă cu slavă voluptate pradă impulsurilor trezite de aerul marin și de prezența lui Botunov animal frumos, fost sportiv și acrobat, actual maseur de succes, găzduit de vecinii Medeei (asta se întâmpla pe vremea când vecinii se cunoșteau între ei și se băgau în seamă).

Pentru Nika, mai matură, este un amuzament (același din care fac parte facerea și desfacerea căsătoriile ei periodice); mai tânăra și naiva Mașa își justifică legătura adulteră printr-o ”mână a destinului”, deși alegerile îi aparțin.

Autoarea redă cu fină ironie felul în care Mașa îndrăgostită se ambalează liric într-o relație cu un bărbat mai indisponibil afectiv decât un stâlp de telegraf, lucru care este și trist, și amuzant până la un punct (asemeni amorului zânei Titania pentru un cap de măgar, din comedia fantastică ”Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare).

Personajele romanului sunt credibile, cu calități și defecte, iar relațiile pe care scriitoarea le creează între ele sunt mult mai subtile și nuanțate decât am lăsat eu să se înțeleagă, toate aceste elemente orchestrate cu măiestrie și naturalețe într-un crescendo bine strunit conduc la consumarea unor întâmplări ciudate și excesive care conferă romanului culoare, dramatism, autenticitate și un caracter profund uman.

Ludmila Ulițkaia – Medeea și copiii ei
Ludmila Ulițkaia – Medeea și copiii ei

2 COMMENTS

  1. Ai tu așa un talent să povestești, dar să nu dezvălui mai mult decât trebuie, care te face să simți că nu mai poți să trăiești fără să citești cartea în discuție!…

    Zi frumoasă, Antoaneta!

    • Când mă uit la postările mele despre cărțile citite, de prin 2010, îmi dau seama că erau adevărate spoilere!
      Cu timpul am deprins îndemânarea de a mai omite câte ceva, nu de alta, dar să-I mai rămână cititorului de carte bucuria de a mai descoperi ceva.
      Chiar mă gândeam că Ulițkaia a avut ca sursă de inspirație oameni reali întâniți când a lucrat ca biolog și apoi când a lucrat în teatru. Oricum, personajele ei sunt pitorești iar felul în care combină traseul lor este neașteptat, ca-n viața reală.
      Cartea am văzut-o de vânzare la ”Librarium” din Sun Plaza, recent. Erau și asta, ”Al dumneavoastră sincer, Șurik” și alte titluri, la standul editurii Humanitas.
      Ce am citit de ea mi-a plăcut și pot să affirm cu tărie că nu duce lipsă de inspirație, subiectele sunt diferite. ”Daniel Stein, traducător” – asta este un pic mai dificilă, în raport cu care celelalte două mi s-au părut mai ușurele și ca subiect și ca abordare, nefiind sparte în zeci de scrisori, ca prima. Spun asta în eventualitatea în care dorești să te oprești vreodată la Ulițkaia.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here