Chinua Achebe – O lume se destramă

4

Pe rutele croite de scriitori, cu viteza îmbinată a gândului și imaginației, am ajuns și pe tărâmuri africane. (Precizez că fizic, nu am ajuns acolo niciodată, ar fi departe și costisitor, poate și puțin periculos. Sunt un cititor comod. Dependent de lectură.) Prima ruta, mai demult, a avut ca destinație Angola timpurilor coloniale, citind ”Timpul iubirilor perfecte”.

Autorul portughez aruncă o privire exterioară cu acent pe latura exotică a naturii și caracterul războinic al localnicilor din interiorul continentului, descoperind un teritoriu nelimitat, care inspira colonizatorilor europeni senzația de libertate.

Dar Tiago Rebelo a scris despre Africa din perspectiva celui din-afara ei.

Africa văzută din interior am găsit-o însă în romanul unui insider, explicată pe înțelesul celor care nu sunt de pe continentul negru. Insider-ul respectiv este Chinua Achebe – scriitorul care a făcut o lume întreagă să vorbească despre literatura africană, și asta chiar după debutul cu romanul de față, ”O lume se destramă” (Things Fall Apart – 1958). Un debut încununat cu succes# deoarece romanul acesta este cel mai cunoscut, mai citit și mai tradus roman din literatura Africii, vândut de la anul apariției în opt milioane de exemplare și tradus în cincizeci de limbi, transformându-l pe autor într-unul din candidații cu șanse apreciabile la premiul Nobel. Decedat în anul 2013, fără să fi primit acest premiu, Achebe rămâne totuși primul romancier important african care a publicat cărți scrise în limba engleză.

Chinua Achebe este un povestitor desăvârșit, lucrul remarcabil având în vedere atât subiectul cât și modul în care își construiește narațiunea și îi ritmează derularea (asemeni tobelor africane care anunțau evenimentele importante ale comunității, prin intensitatea și nuanțele bătăilor). Într-un roman de relativ mică întindere (care din cauza asta nu mi-a inspirat multă încredere la prima vedere), autorul excelează în concentrarea narațiunii prin folosirea unor sclipitoare proverbe africane ce surprind esența unor atitudini și situații, relatând întâmplările dintr-un unghi imparțial și cu unele accente comice.

Povestea se raportează la eroul principal, Okonkwo, la viața lui și la cei apropiați lui, în contextul credințelor populare, tradițiilor religioase și altor reguli sociale precise, care alcătuiesc acest mediu cultural african tradițional. Moștenirea culturală locală explică, în parte, reacțiile și motivațiile tuturor. Este recreată atmosfera Africii tradiționale care aparține clanurilor de când lumea și pământul, ca în cazul particular al neamului Ibo din ținutul Umuofia, aflat undeva în bazinul fluviului Niger, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Okonkwo este unul dintre cei mai puternici capi ai clanului Ibo. El se dovedește a fi și cel mai conservator în păstrarea nealterată a lumii moștenite de la strămoșii săi, cu zeități, vrăjitori și eroii glorificați de comunitate pentru victoriile în război și în jocurile care au loc la sărbătoarea recoltei de igname.

Revoltat, el refuză să privească resemnat destrămarea lumii sale sub presiunea Omului Alb, cu misionarii și judecătorii săi, care nu văd decât sălbăticie și primitivism în cultura pe care vor să o suprime.

Psihologia lui Okonkwo – personaj complex și erou violent care, bâlbâit fiind, atunci când se enerva, se folosea mai ușor de pumni decât de vorbe, parcă mereu gata să se năpustească asupra cuiva – autorul o dezvăluie treptat, începând cu originile sale și apoi corelat cu diferite episoade care vor urma. Curajul exterior al lui Okonkwo este reversul unei fricii de sine care-l macină de copil, acela de a nu fi considerat de comunitate slab, fricos și leneș, așa cum fusese tatăl lui, Unoka. Acesta fusese un mare priceput în ale cântatului la fluier, un om blând, dar care a murit plin de datorii. În contrast, fiul său a urât din principiu blândețea și lenea tatălui, devine un maniac al muncii și al respectării tradiției, conducându-și cu mână de fier gospodăria prosperă și familia compusă din trei soții și unsprezece copii.

Societatea tradițională a satului african se recompune rapid, prin elementele pitorești, altele tragice, cum ar fi:

• Cultura ignamei, ca un simbol al bărbăției, cu pregătirea tuberculilor pentru semănat care era o adevărată artă pe care băieții o învățau de la tații lor:

”Okonkwo știa în adâncul sufletului că băieții erau prea tineri ca să înțeleagă pe deplin dificila artă a pregătirii ignamelor pentru semănat. Dae era de părere că nu e niciodată prea devreme să începi. Ignamele erau un simbol al bărbăției, și cine avea destule igname ca să-și hrănească familia de la o recoltă la alta era, pe bună dreptate, un bărbat adevărat.”

• ”Săptămâna Păcii” – un timp înainte de semănat în care oamenii nu aveau voie să o tulbure pe Zeița Pământului cu cuvinte grele spuse altora, consemn de natura religioasă încălcat de Okonkwo, care se enervează într-o ediție africană a conflictului casnic declanșat de mersul soției la ”coafor”:

”Okonkwo se înfuriase, pe bună dreptate, din cauza faptului că ultima soție se dusese în vecini să-și împletească părul și nu venise la timp să-i pregătească masa de prânz. (…) Se duse înapoi în obi și așteptă să se întoarcă Ojiugo. Și când se întoarse o bătu foarte tare. Furios cum era, uitase de Săptămâna Păcii. Primele sale două soții săriră foarte alarmate, rugându-l să se oprească, fiindcă era săptămâna sfântă. Dar Okonkwo nu era omul care să bată pe cineva pe jumătate, nici măcar de frica unei zeițe. Vecinii lui o auziră pe soția sa plângând și strigară peste zidul care înconjura curtea, întrebând ce se întâmplase. Unii veniră să vadă cu proprii lor ochi. Nu se mai auzise să bați pe cineva în Săptămâna Sfântă.”

• Sărbătoarea noilor igname, cu care începea un an nou, era un prilej de mese îmbelșugate, la care erau invitate toate rudele soțiilor, și de concursuri care aveau loc seara pe terenul de joacă al satului, unde cele zece sate ale clanului Ibo, adică 10.000 de oameni adunați la un loc, își glorificau învingătorii.

”Ce-a de-a doua zi a noului an era ziua în care se organiza un important concurs de lupte corp la corp între luptători din satul lui Okonkwo și din satele vecine. Era greu de spus ce le plăcea oamenilor mai mult – masa îmbelșugată și tovărășia oaspeților din prima zi, sau concursul de lupte din cea de-a doua. Era însă o femeie care nu avea nici o îndoială în această privință. (…) Cu mulți ani în urmă, pe vremea când era cea mai frumoasă fată din sat, Okonkwo îi câștigase inima doborându-l pe Amalinze Pisica, într-unul din cele mai extraordinare meciuri de până atunci.”

• protocolul impus vizitelor făcute capului familiei care cerea ca vizitatorul – prieten sau vecin – să aducă cel puțin o nucă de cola, purtând cu sine o piele de capră pe care se așeza;

• obiceiurile de pețire și de stabilire a prețului de mireasă, negocierea făcându-se cu ajutorul unei legături de bețe, fiecare băț reprezenta un sac de cochilii (cochilia fiind o monedă de schimb).

• arma secretă a celor din Umuofia în războaiele cu triburile din alt neam, pentru care erau temuți de toți vecinii era ”cea mai puternică poțiune împotriva dușmanilor pe care o dețineau, tot atât de veche ca și clanul însuși”, autorul consemnând cu umor că:

”Toată lumea era de acord asupra unui lucru: principiul activ al poțiunii era o bătrână cu un singur picior. (…) Mormântul ei se afla în centrul Umuofiei, într-un loc curățat de ierburi. Iar dacă cineva ar fi fost atât de nesăbuit încât să treacă pe acolo după apusul soarelui, cu siguranță ar fi văzut-o pe bătrână țopăind de colo-colo.” (Iată dovada că războiul psihologic și manipularea nu sunt arme de dată prea recentă!)

• Viața și moartea sunt guvernate de credințele religioase străvechi bazate pe cultul strămoșilor. Administrarea justiției e în sarcina bătrânilor satului, asistați de tinerii de frunte printre care și Okonkwo. Pentru a imprima împricinaților teama de autoritate, aceștia purtau măști ceremoniale întruchipând spiritele strămoșilor. Plasând aceste figuri mascate la granița dintre real și imaginar, narațiunea capătă o tentă supra-realistă, ca și episodul consultării Oracolului Dealurilor și Peșterilor sau episodul călătoriei femeii-oracol, cu un copil în spate, în pădure, prin bezna adâncă a nopții (un periplu ciudat pentru părinții copilului, dar cu un scop precis pe care cititorul îl va descoperi singur).

• Nașterea la rând de aceeași mamă a unor copii care mureau de mici, alimenta credința locală în ”copiii malefici” – copii care nu se puteau decide dacă rămân sau nu în lumea celor vii, pentru a ajunge la vârsta de adult. În schimb, nou-născuții gemeni erau abandonați de vii în Pădurea Blestemată, în ciuda durerii și disperării mamelor:

”Își aduse aminte de gemenii pe care îi născuse soția sa și pe care îi lepădase. De ce fărădelege se făcuseră ei vinovați? Pământul decretase că era o ofensă adusă lui și că trebuiau distruși. Și dacă clanul nu-i pedepsea pe cei care o jigniseră pe marea zeiță, atunci urgia ei se revărsa asupra tuturor, și nu numai asupra păcătosului. Cum spuneau bătrânii, dacă un deget e plin de ulei, le murdărește și pe celelalte.”

Narațiunea este condusă cu măiestrie spre punctul principal: emoția colectivă declanșată de moartea unui respectat bătrân al satului, exprimată în modul în care cerea tradiția, duce la o învălmășeală în care Okonkwo ucide din greșeală un tânăr. Omorul involuntar este pedepsit prin exilarea făptașului împreună cu familia timp de 7 ani în ținutul mamei sale.

Întâmplările care se petrec în ținutul de unde pleacă pe perioda exilului, dar și după întoarcerea în ținutul tatălui, au din ce în ce mai mult legătură cu venirea Omului Alb, în partea a doua a romanului.

Omul Alb este privit de unii săteni la început cu dispreț, ca un soi de albinos (alb precum creta, cum spuneau localnicii). Alții au exprimat însă păreri rezonabile și lipsite de prejudecăți:

”Lumea nu are sfârșit, și ceea ce noi considerăm bun pentru alții e un lucru dezgustător. Printre noi sunt și albinoși. Oare n-au venit ei în clanul nostru din greșelă, oare nu s-au rătăcit în drumul lor spre un ținut unde toată lumea e ca ei?”

Urmează frica, după represiunea unui trib învecinat care a ucis un misionar, asta după ce ”bătrânii și-au consultat Oracolul și li s-a spus că omul alb le va distruge clanul și le va aduce pieirea.”

Din nou dispreț general și un soi de indiferență, după ce un alt misionar (lăsat în viață, de teama altor represiuni) aduce în comunitatea africană religia Omului Alb, odată cu construirea primei biserici. Reacția este un soi de interes din partea sătenilor proscriși, care sunt primiți în comunitatea creștină nou-înființată, ca și cei care refuză abandonarea gemenilor (micuții nedoriți sunt recuperați din Pădurea Blestemată și crescuți de misionari). Apar și credincioși exagerat de zeloși:

”Unul dintre ei era Enoch, fiul preotului care slujea șarpele, și despre care se credea că a omorât pitonul sfânt. Acesta părea cu mult mai devotat noii religii decât însuși domnul Brown, astfel că sătenii îl numiră «Străinul care plângea mai tare decât rudele celui mort»”.

Lent și insiduos, religia cea nouă (reprezentată de doi misionari cu firi complet diferite, primul blând și tolerant, al doilea care ”vedea lucrurile în alb și negru. Iar negrul era ceva rău”) și justiția, aduse de Omul Alb (reprezentată de judecători corupți și abuzivi) – ambele manifestări ale guvernării coloniștilor britanici, ajung să dezbine societatea africană tradițională atât de unită. Și așa, subminată de propriile slăbiciuni și erori, apoi erodată din interior de convingeri și interese diferite, iremediabil, ”o lume se destramă”…

Recomand celor grăbiți, dar care nu fac rabat la calitate în opțiunile lor, acest mic roman care mi-a cam zdruncinat reticența față de scrierile mai reduse ca număr de pagini (iată că pot să rezerve cititorului surprize deosebite!).

Și poate nu aș fi ajuns să citesc ”O lume se destramă” dacă, la vremea configurării planului de lectură pentru acest an, pentru a-mi completa lipsurile asumate la capitolul ”clasici”, nu țineam cont de recomandarea lui Daniel S. Burt din cartea sa – ”100 cei mai mari scriitori ai lumii” unde, la final, Chinua Achebe figurează pe lista absențelor notabile.

Chinua Achebe – O lume se destramă
Chinua Achebe – O lume se destramă

# o asemănare numai din punct de vedere al succesului încă de la debut: autorul american Ken Kesey cu ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Cartea fiind scrisă de Kesey la 27 de ani iar romanul ”O lume se destramă” de Chinua Achebe la vârsta de 28 ani.

4 COMMENTS

  1. Interesant! Mi-a plăcut asta: ” nu era omul care să bată pe cineva pe jumătate”. :))
    Cât despre romanele de volum redus… Multe din cele publicate de Cotidianul mi-au produs surprize. Ca și colecția Globus de altădată.

    • Da, Cotidianul a facut o selecție de marcă, ca să spun așa!

      Cât despre personajele evocate, Okonkwo este unul realist și complex, reprezentativ pentru rolul său în rezistența la schimbare.

      Cu ce deznodământ, m-am ferit să dezvălui, pentru a nu răpi din tensiunea creată de autor… și din interesul pentru această lectură. Dacă o vei citi, cu siguranță o vei aprecia… are caractere memorabile, replici asemeni!

        • Multumesc, Zina! Știu si eu cum este, când mai citesc recenziile altora… și apreciez același lucru!

          Când am văzut cărțulia asta așa mică, mă gândeam că nu va fi mare lucru de capul ei. Dar a fost o lecție despre concizie și valoare, de aici voi privi altfel chiar și volumele de povestiri (pe care le cam ocoleam).

          Ție ți-o recomand mai ales pentru lipsa ta de timp, ar fi păcat să-ți refuzi o plăcere de acest gen.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here