Nikos Kazantzakis – Raport către El Greco

6

”Nu mi-am dorit niciodată să ajung să scriu ca un poet sau un scriitor anume, oricât de mult l-aș fi admirat, în schimb am visat întotdeauna să reușesc să fac din cuvinte ceea ce făcea El Greco din culori (…)” mărturisea Ana Blandiana într-unul din eseurile care alcătuiesc al său ”Fals tratat de manipulare”.

Cu mult timp înainte, Nikos Kazantzakis și-a fixat același standard (care, probabil, a inspirat-o și pe poetă). Oricum, admirația lui pentru conaționalul său pictor este motivul pentru care Kazantzakis i s-a adresat (postum) într-o carte pe care a scris-o cu siguranță mai întâi pentru sine, pentru a salva din neant unele amintiri și întâmplări din viața sa (mai ales cele din copilărie, teribile pentru formarea sa, fără a tinde neapărat spre o autobiografie) dar mai ales pentru a reconstitui traseul căutării patetice de Dumnezeu și aflării unor răspunsuri la întrebările existențiale: De unde venim? Încotro ne îndreptăm? De ce mor oamenii? Ce se întâmplă după moarte? Ce soluție de guvernare ar putea aduce dreptate pentru toți? Întrebări care l-au mistuit timp de o viață și pentru rezolvarea cărora scriitorul a dedicat timp și a făcut multe călătorii pentru a cerceta ”la sursă” religiile fundamentale (creștin ortodoxă – la Muntele Athos, iudaismul – la Muntele Sinai și Mănăstirea Ecaterina, budismul – în India). Religii care, pe rând, l-au atras și pe care apoi le-a abandonat de îndată ce răspunsurile primite l-au dezamăgit, trecând apoi, în virtutea proverbialei curiozități grecești, la filozofii, de la ceea ateistă (odată ce a cunoscut opera lui Friedrich Nietzsche) la cea bolșevică, de îndată ce a auzit de mirajul teoriilor socialist-leniniste.

Dacă cartea lui Stefan Zweig ”Lumea de ieri. Amintirile unui european” mi s-a părut oarecum patetică (pe fondul dramaticelor schimbări istorice parcurse și a suferințelor îndurate), în cartea de față tonul lui Kazantzakis atinge o notă mai înaltă și ești nevoit să o suporți și ajungi să o înțelegi odată cu importanța întrebărilor pe care le ridică. Este o carte a întrebărilor în fața cărora se ridică un zid al tăcerii și al unei aparente indiferențe a divinității. Un zid învăluit într-o ceață a incertitudinilor și a experimentelor repetate reprezentate de fiecare religie sau idee nouă de la care autorul speră să afle adevărul, sau cel puțin o doză de confort în fața morții. El caută febril perfecțiunea, frumosul și adevărul, știind că are puțin timp, că viața trece repede, trăind-o cu luciditatea celui care nu-și permite să uite că are nevoie de toate acestea ca antidot la inutilitate, risipire și minciună. Pentru că altfel, viața și lumea aceasta, ce rost ar mai avea?!

Din ce ai citit până aici ți-ar părea că am citit o carte tristă, densă și dificilă, cu un patetism la care greu cuplezi dacă nu ești sau ai fost vreodată mistuit de aceleași căutări spirituale.

În parte e adevărat, scrierea tristă, densă și dificilă, dar este cu măiestrie balansată: pe de-o parte surprinde atât de bine sufletul omenesc cu toate angoasele sale, iar pe de alta excelează în latura anecdotică, în pitorescul locurilor și al personajelor pe care le surprinde cu un ochi proaspăt, precis și pătrunzător.

Căci sunt anecdotice, unele de-a dreptul antologice, întâmplările petrecute în copilărie, cu școala primară, dascălii săi și enigma dreptului de primogenitură, dar și cu evenimentele trăite, legate de istoria frământată a insulei (cu represiunile sângeroase din partea autorităților turce și apoi obținerea independenței Cretei), urmate de secvențele care surprind viața monahală de la Athos la Sinai, cu atitudinile călugărilor în nenaturalul izolării și al misoginismului, dar și cele privind legăturile lui Kazantzakis cu literați ai epocii, de la prietenul său, poetul grec contemporan Anghelos Sikelianos*(1884-1951), la Maxim Gorki și Panait Istrati.

Cred că acestea ar fi argumentele pentru care ultima carte scrisă în 1956 și apărută postum în 1961 deține un record de traduceri: în peste 100 de țări. Încă din anul apariției, ”Raport către El Greco” a fost tradus în 15 limbi, versiunile germană și franceză atingând un record de reeditări de 13 și, respectiv 9.

Adunând două contraste: firea blândă și răbdătoare a mamei care se trăgea din neamul unor țărani din Creta, și cea aprigă a tatălui, coborâtor dintr-un neam arab cu un străbunic care fusese pirat, micul Nikos și-a dorit să devină sfânt sau erou. Ce a ajuns să fie până la urmă a constituit o deziluzie în raport cu așteptările paterne, pe care le surprinde cu umor într-un pasaj din scrierea sa:

”Uneori, sus la munte, în Creta, se întâmplă să se nască un slăbănog într-o familie de căpcăuni, tatăl, bătrân, se uită la el, cântărindu-l din privire, și nu înțelege cum naiba a putut să iasă din măruntaiele sale un astfel de molâu. Se sfătuiește cu ceilalți fii cărora le-a dat viață, s vadă ce să facă cu el: E o rușine pentru neamul nostru, spune bătrânul, ce să facem cu el, băieți? Păstor nu poate fi, n-ar fi în stare să prade turmele altora! Luptător nu poate fi, i-ar fi frică să ucidă. E o rușine pentru spița noastră, să-l facem dascăl!”

Departe de a-și dori să fie dascăl, la început dorința copilului a fost de a deveni sfânt, alegere aflată în strânsă legătură cu faptul că ”pe atunci, fiecare suflet din Megalo Kastro avea rădăcinile adânc înfipte, deopotrivă, în pământ și în cer”. Și micuțul nu întârzie să treacă la fapte, după ce a plâns în hohote când a aflat că mama sa i-a dat să sugă lapte și în zilele de post (miercurea și vinerea, adică):

Și astfel după ce am învățat să silabisesc și să leg cuvintele, prima carte pe care mi-a cumpărat-o mama a fost un sinaxar#, «Epistolerul» (…).

Mi-am vândut toate jucăriile ca să-mi cumpăr sinaxare în broșuri populare. În fiecare seară, mă așezam pe un scăunel în curte, între ghivecele de busuioc și crăițe și citeam cu voce tare despre chinurile îndurate de sfinți, întru salvarea sufletului lor. Vecinele făceau roată în jurul meu, fiecare cu lucrul său: brodau sau împleteau ciorapi, măcinau cafea, curățau crenguțe de muștar și ascultau. Chinurile și suferințele îndurate de sfinți făceau să răsune curtea de vaiete. Canarul, agățat de o ramură, asculta istoriile și lamentațiile, cu ciocul înălțat în văzduh, se punea pe cântat, ca un apucat. Astfel, grădinița închisă, caldă și înmiresmată, părea să fie sfântul giulgiu acoperit de flori și de lamentațiile femeilor.

Trecătorii se opreau și își ziceau: «A murit careva». Și se duceau la tata să-i ducă trista veste, dar el dădea din cap și zicea: «N-a murit nimeni. E băiatul meu care le propovăduiește vecinelor.»”

Lucrurile citite din sinaxare, ca și cele auzite din poveștile populare, micul Nikos le dă deplină crezare și le amestecă cu cele auzite din discuțiile celor mari, deformând totul în uluitoare minciuni. Printr-o astfel de metamorfoză, el ajunge să le spună copiilor tovarăși de joacă, că în icoana din biserică în care era zugrăvit Hristos ieșind din mormânt iar paznicii mormântului căzuți pe spate, înspăimântați, îl înfățișează de fapt pe bunicul său (cunoscut pe plan local ca erou al revoltelor cretane), atunci când i-a biruit pe turci. Și Nikos chiar credea în versiunea lui (deși la vremea acelei plăsmuiri copilărești obținerea independeței Cretei era încă de domeniul viitorului!). Privind retrospectiv episodul, scriitorul adaugă, cu autoironie:

”Mult mai târziu, când am început să scriu poeme și istorii, am ajuns să înțeleg că această tainică elaborare se numește creație.”

Pe fondul acestor intense trăiri religioase, scriitorul mărturisește prima lovitură sufletească primită (și o rană care nu s-a vindecat niciodată):

”Să fi avut vreo șase ani, când un unchi al meu m-a luat de mână să mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul cetății, ca să vedem, zicea el, o vecină.

Era primăvară: în cimitir înflorise mușețelul, o tufă de măceș într-un colț era încărcată cu trandafiri mărunți de aprilie. Trebuie să fi fost pe la amiazî, soarele încălzise pământul și se simțea mirosul de iarbă. Ușa bisericii era deschisă, popa punea tămâie în cădelniță, apoi și-a pus patrafirul, a trecut peste prag și s-a îndreptat spre morminte.(…)

Era o mireasmă caldă, care îmi făcea un pic rău, amintindu-mi de baia turcească unde mama mă dusese cu o sâmbătă înainte.
– Ce face cu cădelnița? l-am întrebat iar pe unchiul meu care trecea tăcut printre morminte.
– Taci, o să vezi acuși, ține-te după mine.

Ne-am apropiat și am rămas lângă groapa deschisă.
– Ce face acolo? L-am întrebat eu.
– Dezgroapă oasele.
– Care oase?
– O să vezi numaidecât.
(…) ”Oase? Care oase?” Mă întrebam eu, și așteptam.

Deodată, omul care săpa aplecat s-a ridicat în picioare, arătându-și pieptul deasupra gropii, în mână ținea un craniu. Îl curăța de țărână, îi băga degetele în orbitele ochilor ca să scoată lutul, apoi l-a pus pe marginea gropii, s-a aplecat iar și a continuat să sape.
-Ce-i asta? L-am întrebat pe unchiul meu, tremurând de frică.
-Tu nu vezi? Un cap de mort, o hârcă.
– A cui e?
– A vecinei noastre, Anica, îți mai aduci aminte de ea?
– A Anicăi? Am izbucnit în plâns, am început să urlu… A Anicăi! țipam eu.

M-am aruncat la pământ și am strâns toate pietrele pe care le-am găsit și am început să le arunc după gropar. Jeleam, strigam – ce frumoasă era, ce frumos mirosea! Venea la noi, mă lua pe genunchi, îmi aranja cârlionții cu un pieptene pe care îl scotea din părul ei; mă gîdila la subsuoară și eu chicoteam ca o păsărică … Unchiul m-a luat în brațe, m-a tras la o parte și mi-a spus mânios:
– De ce plângi? Ce-ai vrea? A murit. Cu toții o să murim.
Dar eu mă gândeam la părul ei blond, la ochii mari, la buzele ei roșii care mă sărutau. Și acum …
– Și părul ei? am țipat eu. Și buzele? Și ochii? …
– S-au dus, toate s-au dus … le-a mâncat pământul.
– De ce? De ce? Eu nu vreau să moară!
Unchiul a ridicat din umeri:
– Când o să fi mare, o să afli de ce.

N-am aflat niciodată. Am crescut, am îmbătrânit și niciodată n-am aflat de ce.”

Fiecare dintre noi se poate regăsi în personajul care pune întrebări, asemeni lui Kazantzakis.

Nikos Kazantzakis – Raport către El Greco
Nikos Kazantzakis – Raport către El Greco

#sinaxar – carte care cuprinde pe scurt viețile sfinților.
* unul dintre marii poeți ai Greciei moderne.

6 COMMENTS

  1. Ador scrisul lui Kazantzakis, am citit și am recitit de câteva ori ”Zorba Grecul”, exact pentru valențele picturale ale textului. Voi citi neapărat și această carte, îmi place mult cum ai prezentat-o. ☺

    • Mă bucur foarte mult cand îmi lași un comentariu pe blog!

      Da, am citit și această carte de Kazantzakis pentru a completa palmaresul de lectură din acest autor pe care îl iubesc de mult, de la (bineînțeles) cartea care l-a făcut celebru în lume: ”Zorba Grecul”. Am citit-o și recitit-o… acest fabulos Zorba a existat în realitate, autorul i-a dedicat un capitol și în ”Raport către El Greco”.

      De fapt, în ”Raport…” scriitorul antrenează în amintirile sale un număr impresionant de personaje reale, nu am stat să-i număr, dar călugării de pilda sunt peste 10, inclusiv pustnici, la care autorul a căutat înadins să ajungă pentru a vorbi cu ei pe tema spirituală a relației cu Dumnezeu. De fapt, asta mi se pare a fi tema mistuitoare a căutărilor sale redate în roman, nu sunt toate amintirile despre viața sa (am fost surprinsă, nimic despre soție, despre fiica sa… despre opera sa, destul de puțin), par a fi selectate anume numai episoadele cu tentă religioasă și filozofică.

      După părerea mea, ca și ”Poveste despre dragoste și întuneric” de Amos Oz, cartea de față este din categoria celor de păstrat în bibliotecă pentru că, dacă nu le poți reciti cap-coadă, în schimb poți să citești din ea orice fragment la întâmplare și asta să aibă aceeași prospețime ca și lectura inițială. O însușire destul de rară pentru o carte, nu-i așa?!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here