Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

Inspirată de Enciclopedia personalităților feminine din România de George Marcu și Rodica Ilinca, mai precis de a doua parte care schițează unele personalități contemporane, am trecut în planul de lectură și cărți scrise ”la genul feminin”. Am parcurs deja din plan memoriile lui Annie Bentoiu despre care am scris aici, apoi jurnalul Constanței Buzea despre anii de supraviețuire alături de Adrian Păunescu, soț și poet, despre ce m-a impresionat am scris aici.

Acum am coborât din plan în realizat (cum ar spune un economist hârșit, ca mine) și una din cărțile scrise de Ana Blandiana (următoarea din personalitățile Enciclopediei amintite), chiar dacă cu mulți ani în urmă mai încercasem, fără succes, să citesc ceva din proza sa. Despre poezia sa se vorbea la ”Europa Liberă” încă din anii dinainte de `90, de atunci poeta era cunoscută ca o dizidentă, alături de Doina Cornea (deși într-un interviu recent, Ana Blandiana se declara oponentă, nu dizidentă, iar diferența dintre termeni este la fel de mare ca și doza de curaj care o presupune).

Ar fi două coincidențe demne de amintit legate de această lectură: puntea care o leagă de scrierea cu parțial caracter memorialistic a lui Nikos Kazantzakis – ”Raport către El Greco” pe care tocmai o citisem înainte, descoperind că, în eseul ”Cei doi români din Toledo”, asemeni lui Kazantzakis și Ana Blandiana a văzut în acest pictor un standard de expresivitate, ca o reflectare din plan vizual în cel literar a intensității emoției. Aduc ca dovadă citatul din ”Fals tratat de manipulare”: ”Nu mi-am dorit niciodată să ajung să scriu ca un poet sau un scriitor anume, oricât de mult l-aș fi admirat, în schimb am visat întotdeauna să reușesc să fac din cuvinte ceea ce făcea El Greco din culori […]”

Cea de-a doua coincidentă excede punțile din plan literar pe care am deseori surpriza de a le descoperi. Ea trece în lumea reală, concretă și tristă: când încă mai aveam de citit câteva eseuri până la finalul cărții, știrea unui alt final, cel a vieții lui Romulus Rusan, soțul poetei, străbătea timid în șuvoiului masiv al știrilor zilei respective privind rezultatele alegerilor parlamentare, context în care l-am văzut ca un semn al dispariției unei specii. Nu o specie literară, pentru că aceea poate fi reînviată chiar după secole de un alt autor, ci a unei specii de literat și observator al vieții cetății. Iar cei care se aseamănă, se adună. Așa cum s-au adunat și s-au sprijinit reciproc cei doi autori, diferiți ca stil dar uniți în convingeri – Ana Blandiana și Romulus Rusan, de-a lungul unei căsnicii care a durat 56 de ani.

Reunind în cele peste 400 de pagini un număr de 96 de eseuri, Ana Blandiana a reușit o carte despre care recunoaște că nu a scris-o cu plăcere (spre deosebire de alte cărți ale sale), așa cum nimeni nu se duce cu plăcere să-și facă analizele medicale. Dar acele analize servesc stabilirii unui diagnostic, cât mai aproape de adevăr. Iar adevărul căutat, dincolo de complezență, este răspunsul la întrebarea ”Cum a ajuns societatea românească aici?” – adică în această formă deviată complet de la idealurile declarate ale revoltei populare din `89 și de la angelismul organizației civice din deceniul următor în care poeta s-a implicat până la epuizare, captând numeroase antipatii în special din partea colegilor de breaslă. Sunt devieri enorme pe care oamenii lucizi și neînstrăinați de principii morale le contemplă stupefiați, pe toate canalele de exprimare ale acestei societăți, urmărindu-ne ca un coșmar…

Iar răspunsul, departe de a fi simplu, șerpuiește, asemeni unei cărări de munte care duce la piscul de unde ai perspectiva întregului, între întâmplări cu caracter autobiografic (să nu uităm că autoarea se aproprie de vârsta de 75 ani, deci privirea sa retrospectivă – mai ales asupra epocii dinainte de 1990, are adâncimea dar si sinceritatea necesară) și întâmplări cu caracter mai puțin personal, dar relevante pentru portretul-robot al acestui popor și traseul său istoric din ultima sută de ani – traseu care leagă idei și indicii în virtutea relației dintre cauză (ceea ce a fost, în trecut) și efect (ceea ce am devenit, în prezent).

Doar punctez o parte din eseurile cu caracter autobiografic, scrise cu o modestie aparte, despre:

  • ”Prima manipulare”- întâmplată din copilărie, când tatăl ei a fost arestat în baza unei probe false,
  • ”Oroarea de putere” sau pericolul intrinsec al puterii de a corupe,
  • cei trei ani de tatonări înaintea intrării la facultate (din care doi ani de eșec pe motivul dosarului politic al tatălui său, pe care nu l-a ascuns),
  • ședința de sindicat de la redacția revistei ”Tribuna” în care a Romulus Rusan a fost acuzat că a luat-o de soție pentru că familia ei i-a dat bijuterii (în ”Traviata”),
  • cenzura literară și circumstanțe pozitive sau neașteptate, în condițiile în care poezia scrisă de ea atunci se încadra perfect în fraza lui Carl Sandburg: ”Poezia este jurnalul unui animal marin care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare”.)
  • popularitatea versus invidia colegilor de breaslă (”Spaima de a fi premiant”),
  • libertate și proprietate sau legătura dintre literatură și bani (”Noțiunea de avere”),
  • relația aparte a scriitorului cu timpul (”Complexul eternității”),
  • supraviețiuirea casnică cu bureți din pădurea de la Comana, pe care nu-i culegeau decât soții Rusan și țiganii (”La cules de ciuperci”),
  • înfățișare și obsesia de a fi prea vizibilă (”O fetiță urâțică”),
  • ostentativa supraveghere a Securității (”Mașina de la poartă”),
  • obținerea vizei de ieșire din țară, în anii `80 (”Lecturile de la Covent Garden”),
  • zvonurile răspândite pe seama poetei înainte de `90, versus prezența pe FB a peste 50 de profile pe numele său, din care nici unul nu-i aparține în realitate (lucru pe care îl simte acum ca o dedublare nedorită a realității, prin prisma experiențelor anterioare), în eseul ”O lume clonată și zvonuri”.

Și mă opresc la un fel de ”cireașă de pe tortul” eseurilor autobiografice: ”Ciuperca de pe preș” sau povestea percheziției casei de la Comana, situație în care vecinii din sat s-au dovedit a fi cu mult mai sinceri cu soții Rusan decât vecinii apartamentului lor din București (dacă citiți, veți afla cum și de ce).

Din a doua categorie, cea a eseurilor pe care le-am simțit că depășesc cadrul personal prin extindere la cel social și legat de prezent, mi-au rămas în minte două care mi s-au părut culmea ironiei amare: ”Cine știe ce este o mineriadă” sau despre necesitatea de a scrie o istorie care nu se învață la școală și ”Într-o stație de autobuz” – despre țiganii întâlniți în Franța în 1993 și felul în care acești minoritari migratori manipulau autoritățile locale care respectau drepturile omului.

Alt eseu care l-am găsit a fi genial de expresiv ca profil istoric și dezolant ca radiografia alb-negru a unei fracturi este cel intitulat ”Un alt popor”: „Când Romulus Rusan a făcut expoziția «Comunismul și țăranii», panouri întregi erau acoperite cu fotografii ale țăranilor arestați atunci. Erau fotografii față-profil, făcute în anchetă, nimeni nu poza, pur și simplu era fixată în ele clipa dramatică a înfrângerii. Și totuși… Stăteam și-i priveam fascinată și aproape înspăimântată de aerul lor de noblețe și de demnitate, ca și de frumusețea lor fizică, aureolată de îndârjire. Stăteam și-i contemplam pradă unei reverii și unei revelații sfâșietoare: erau un alt popor, nu încăpea nici o îndoială că fusese un alt popor, că nu exista nimic comun între chipurile de azi, văzute pe stradă sau la televizor, chipuri de oameni învinși fără să fi luptat vreodată, și chipurile acelor bărbați, cu mâinile prinse în cătușe și totuși liberi, continuând să se împotrivească prin ochii care nu puteau fi încătușați, prin trăsăturile care încremeniseră într-o semeție aproape mitologică. Erau un alt popor, care dispăruse fără a reuși să treacă urmașilor misterul forței sale lăuntrice. Eram un alt popor.”

”Fals tratat de manipulare” a fost publicată în 2013, la editura Humanitas. Doi ani mai târziu, în 2015, Elisabeth Gilbert a publicat ”Lecții de magie. Cum să-ți cultivi creativitatea” în care am avut surpriza unor locuri comune în ce privește misterele creației. Inspirația este percepută de Ana Blandiana ca o dictare din exterior, astfel încât a scris manuscrisele cu ”o grabă imperativă impusă de nevoia de a transcrie ideile în ritmul precipitat al apariției lor […] Apoi, încet-încet, a trebuit să accept evidența: mă aflam în fața unei dovezi indubitabile că altcineva îmi șoptea, nu prea clar, în limba lui, ceea ce apoi devenea al meu prin lectură și corectare”, în timp ce Elisabeth Gilbert declară cu sinceritate același lucru, dar cu alte cuvinte:

“Câteodată însă vine inspirația pură. Uneori, când mă cufund în scris, mă simt deodată ca și cum aș merge pe una dintre benzile acelea rulante din terminalele aeropoturilor mari; mai am încă mult până la poartă și bagajul e tot greu, dar sunt dusă încet înainte de o forță exterioară. Ceva mă poartă cu sine – ceva puternic și generos – și, hotărât lucru, acel ceva nu sunt eu. […] Nu am decât rareori acest sentiment, însă e cea mai minunată senzație imaginabilă. În greaca veche, cuvântul care desemnează fericirea supremă este eudaimonia, care în esență înseamnă «locuit de spiritul cel bun» – în sensul că un spirit îndrumător divin îți poartă de grijă cu bunăvoință. Comentatorii moderni, poate stânjeniți de aluzia la misterul divin, îi spun pur și simplu «inspirație» sau «formă de zile mari».”

Evident, cele două scriitoare au consemnat independent una de alta.

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

An aparitie 2013
Autor Ana Blandiana
Titlu Fals tratat de manipulare
Editura Humanitas
Format 13 x 20 cm
Gen Beletristica
Limba Romana
Nr. pagini 482
Subgen Literatura Romana
ISBN 978-973-50-4246-2
Comanda acum pe Librarie.Net

5 thoughts on “Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

  1. Zina

    Ce să zic… și scriitorii sunt sub vremuri, ca toți oamenii. Ai citit ”America ogarului cenușiu” a lui Romulus Rusan?…

    Reply
    • Antoaneta MOGA Post author

      Nu, nu l-am citit! Mi-l recomanzi?!

      Ana Blandiana amintește acest titlu, în amintirile despre soțul său. Presupun că a fost scris ca ecou al vizitei cuplului in America, cu o bursa acordată de ambasada americană scriitorilor romani. Ocazie de care au beneficiat in acei ani si soții Păunescu. Asta am aflat din ”Creștetul ghețarului”, memoriile scrise de Constanța Buzea, tot ea fiind cea care mărturisea în jurnal cât de îndrăgostit a fost soțul ei de Ana Blandiana.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *