Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar

5

Colecția de netsuke (miniaturi japoneze) din care face parte și iepurele cu ochi de chihlimbar este o infimă parte dintr-o moștenire, nu atât de misterioasă cum se spune în subtitlul cărții (atât timp cât scriitorul a prins în viață o bunică care l-a lămurit ce și cum, în mare parte, un tată care a păstrat o parte din arhiva familiei și un unchi, cel care i-a lăsat prin testament colecția). Este un pic de reclamă aici, ca și recomandarea lui Frances Wilson de la Sundey Times: ”Aveți în mâini o capodoperă”.

Dincolo de aceste mici exagerări comerciale și de unghiul cam rigid al evocării care depășește cu puțin cadrul documentar, muzeograf și arhivistic, plusul care compensează constă în ineditul – pe plan istoric și social – al istoriei celor cinci generații dintr-o bogată familie de evrei.

Mergând înapoi în timp, pe ramificațiile arborelui său genealogic, autorul reconstituie biografiile unora din înaintașii săi, relațiile dintre aceștia, odată cu istoria unei averi care a atins apogeul în ultima parte a secolului al XIX-lea, fiindu-le înstrăinată odată cu izbucnirea primului Război Mondial.

Culmea este că, mergând în amonte, izvorul acestei bogății este localizat într-un modest cătun din estul Ucrainei, la granița cu Polonia. Aici, la finele secolului al XVIII-lea, s-a născut ”Avraamul familiei” – străbunul Chaim Efrussi, oportunistul care ”transformase o mică afacere cu cereale într-un colos (…) prin achiziționarea unor cantități imense de grîu, ajunsese să domine piața. El trata personal cu samsarii care, transportându-le cu carele pe rutele bătătorite, aduceau cerealele crescute pe câmpiile fertile al Ucrainei, cel mai mare grânar al lumii, până în portul Odessa. Aici cerealele erau depozitate în silozurile lui înainte de a fi exportate dincolo de Marea Neagră, în țările străbătute de Dunăre sau pe coasta Mediteranei.

În 1860, familia Ephrussi devenise cel mai important exportator de cereale din lume. Dacă la Paris James de Rothschild era numit le Roi des Juifs, regele evreilor, membrii familiei Ephrussi erau les Rois du Ble, regii grânelor.”

Când autorul ajunge la Odessa, în anul 2009, găsește aici același praf ca pe vremea patriarhului Joachim care întemeiase negoțul cu grâne și silozurile proprii din port, dar numai o parte din palatul pe care acesta îl ridicase pe promenada străjuită de castani, de la țărmul Mării Negre. Autoritățile din Crimeea au renovat palatul nerevendicat de nimeni, aruncând ce era degradat la gunoi și păstrând din forma originară numai zidurile și scara interioară ”cu balustrade de fontă, fiecare stâlp are în vârf spicul de grâu înnegrit al familiei Efrussi, grâul care creștea din pământul negru al Ucrainei și datorită căruia s-a îmbogățit”. În această clădire renovată urma să se instaleze Sanepidul Marinei din Odessa.

Odessa era odinioară ”un oraș ironic, avid, poliglot”, dar unde ”numele evreiești nu sunt plăcute auzului”, așadar Chaim Efrussi a devenit Charles Joachim Ephrussi, iar soția lui Balbina, Belle. La fel și fiii lor, au adoptat onomastica francofonă: Eizack a devenit Ignace, iar Leib a luat numele Leon, fiind trimiși într-un proiect economic de familie să colonizeze Europa, primul la Viena, al doilea la Paris. Autorul merge pe urmele acestor doi stră-străbunici și descoperă câte un palat în fiecare capitală europeană, clădiri construite de familia Ephrussi. În ciuda parizienilor care i-au considerat parveniți, spre deosebire de vienezi, mai toleranți cu nou-veniții.

Fiecare detaliu (din acte, scrisori, caricaturi, fotografii de familie, piese de mobilier, tablouri, împreună cu moravuri și prejudecăți desprinse din creațile literare și articolele din presa vremii) a fost cules din arhive și muzee, pe parcursul a doi ani de trudă și călătorii. Se recompune atmosfera unei epoci, când membrii familiei Ephrussi erau niște cetățeni europeni, la Viena (perioada 1899-1938) și la Paris (1871-1899). Cu premisele unei averi uriașe, bărbații dinastiei economice a ”Regilor grâului” au fost unii bancheri renumiți, alții colecționari de artă și mecena, în anturajul avangardiștilor pictori francezi impresioniști, chiar modele pentru personajele mondene ale lui Marcel Proust din romanul ”În căutarea timpului pierdut”. În plan secund, o amprentă, mai feminină, au avut și soțiile, fiicele lor.

La pragul trecerii dintre secolul XIX spre următorul, acești evrei bogați și instruiți au fost niște cetățeni europeni avant la lettre, cu peste un secol înainte de nașterea conceptului comunitar. Poate prea devreme în raport cu vremurile lor. Prea siguri de statutul dat de avere și proprietăți, au fost surprinși dramatic de schimbările sociale și politice care au măturat Europa de la un capăt la altul… și pe urmași cât mai departe de continent (povestea lor continuă până în 2009).

Am regăsit locul literar comun al evocării din ”Lumea de ieri. Amintirile unui European” de Stefan Zweig. M-am plimbat din nou cu plăcere prin Viena unei lumi apuse, văzută din perspectiva elitei care locuia vis-à-vis de Universitate într-un palat de pe Ringstrasse (la timpul scrierii cărții, autorul a găsit funcționând acolo un cazinou!). În primăvara lui 1899, când s-a mutat aici după căsătorie, o tânără mireasă comenta, foarte la obiect, despre noul ei apartament din palat, că ”Arată ca foaierul Operei!”.

Plus: documentarea exhaustivă pe măsura bogăției urmelor, fiorul de nostalgie al reconstituirii trecutului, în contextul epocii.

Minus: puțin fior literar, personajele nu sunt implicate într-o acțiune, rămân captive în portrete de epocă.

Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar
Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar

5 COMMENTS

  1. hmmm, ai si eu cartea asta….am cumparat-o dintr-un impuls, dupa ce am citit partea de prezentare de pe coperta-spate….am si inceput-o candva, dar mi-am dat seama ca nu mi-am ales bine momentul, eram intr-o perioada prea agitata …..cred ca necesita multa rabdare si aplecare spre detalii….oricum, mi-a placut recenzia si edificatoare partea cu “Plus/Minus” 🙂

    • Bine ai revenit, draga mea!
      Așa este, mi-a solicitat ceva răbdare pentru că fiind vorba de memorii, nota dominantă este una statică, de monografie, dar câștigă în schimb la categoria date istorice, atmosferă de epocă, conexiuni trecut-prezent, cu efectele trecerii timpului bine punctate, în contrast. Aș fi lăsat-o din mână, dacă nu-mi (re)amintea de atmosfera din cartea lui Stefan Zweig. În plus, nu e de colea să ai, printre alții, o bunică care a scris poezii și a corespondat cu Eric Maria Rilke…
      Am întâlnit în cadrul aceluiași gen memorii scrise la un mod mai dinamic, cum sunt cele ale lui Annie Bentoiu. Sau altă carte care pune evocare unor persoane reale intr-o zonă de legendă urbană, cum este ”Darul lui Serafim” de Simona Antonescu, care te atrage și transportă la granița dintre real și fantastic.

    • Nu are un fir epic distinct in privinta povestii de familie care se recompune insa din nenumarate referinte literare si estetice. Fara afectare, cu naturalete. In conditiile in care cred ca numai capetele incoronate isi cunosc stramosii cu cinci generatii in urma. Dupa spulberarea averii din care nu a mai ramas in posesia urmasilor decat colectia de 200 de miniature intr-o vitrina, efectele secundare au fost gustul pentru frumos, spirit artistic mostenit si puterea de a se reinventa. Si apropos de vitrine! Cred ca am inteles acum de unde provine cultul pentru bibelouri in vitrine intalnite prin gospodarii pe vremea copilariei mele: o copie a gusturilor burgheze dinainte…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here