Gabriela Adameșteanu – Dimineața pierdută

4

Mai demult am citit în ”Formula AS” un interviu cu Gabriela Adameșteanu.  Mi-a plăcut și îl puteți citi și voi aici. Așa că am decis să citesc cel mai cunoscut roman al său –  Dimineața pierdută;  spun cunoscut deoarece după roman a fost adaptat un scenariu pentru o piesă de teatru  cu același titlu care a ținut mult timp cap de afiș la  teatrul unde a fost montată – Teatrul Bulandra.

Complexitatea scrierii este remarcabilă, criticii au apreciat-o ca fiind un roman modern de construcție polifonică. Altfel spus, este scris pe mai multe planuri, din relatări a mai multor voci ale personajelor. Fiecare dintre ele are discursul său exterior și apoi vocea sa interioară, comparându-le  am rămas surprinsă de duplicitatea, mai ales a personajelor feminine, care sunt majoritare… Ele, femeile, își amintesc, iar amintirile lor sunt breşe înapoi în timp, pe parcursul ultimului secol de istorie românească, dar cu un relativism al punctelor de vedere. O saga de familie, pe parcursul a trei generații, cu povestea fiecărui membru reconstituită din crâmpeie de amintiri și întâmplări, din detalii care au rămas ”conservate” într-o fotografie, într-un jurnal…

Romanul are și o remarcabilă teatralitate dată fiind consistența dialogurilor dintre personaje, lucru care a facilitat punerea în scenă, după cum spuneam la început.

De fapt, cel mai vorbăreț personaj este Vica Delcă, care este asemenea unei lupe sub care vezi mărit caractere: damele din lumea bună de odinioară, pentru care a lucrat croitorie, femei pe care le cunoaște și le urmărește destinul în timp cu curiozitatea și invidia omului simplu față de cel bogat, mai ales când acesta din urmă este și el vulnerabil la iureșul istoriei… Vica le cunoaște încă din vremea primului război mondial pe surorile Sophie și Margot. Cea mare, Sophie era la vremea aceea soția profesorului Mironescu, academician romanist cu studii în Germania, din școala formată de Ovidiu  Densușianu. Cu un limbaj academic, preţios, în salonul casei sale din Dorobanţi, profesorul Mironescu comentează pe marginea evenimentelor politice  – iminenta intrare a României în război, boala şi moartea lui Carol I, deciziile primului ministru Iuliu Maniu, ce scriu ziarele, etc.

Un decupaj realist din atmosfera epocii, pornind de la o fotografie în care apar profesorul, soţia sa, tânăra sa cumnată Margot, junele Ialomiţeanu pe care îl considera un fel de discipol (departe de a fi aşa ceva, în realitate) şi fetiţa cuplului Mironescu – Yvonna. Se poate spune că singura relaţie sinceră dintre personajele din imagine este cea dintre tată şi fiică.  Profesorul era măcinat încet şi sigur de o boală incurabilă, fiind scutit de front. Vocile interioare, care arată ce gândesc personajele, pun în lumină realitatea faţă de iluzie: mai ales contrastul dintre imaginea de care s-a îndrăgostit Sophie proiectată asupra junelui Ialomițeanu şi cum era el de fapt, ce gândea el despre Sophie, departe de imaginea de femeie irezistibilă şi părerea bună a femeii despre sine!
Traseul fiecăruia este rememorat din această fază până într-un relativ prezent când Yvonna este  bătrână și, fiind vizitată de nedorita Vica,  o acceptată în final numai pentru că este una dintre cei care mai au legătură cu trecutul familiei, cunoscându-le pe rudele sale, trecute în nefiinţă…

Impresia de ansamblu a romanului este perisabilul vieţii, în raport cu timpul, cu istoria: cine și ce mai rămâne, cum supravieţuiesc amintirile despre oamenii dintr-o familie care s-a implicat, vrând nevrând, în politica acestui nefericit colţ de Europă, suportând consecințele deciziilor luate.

Iată cum își amintește Yvonna cum a reacționat  familia sa la vestea pierderii Basarabiei prin Dictatul de la Vienna:  ”Aici, în București, da… Poate chiar în această cameră… și nenea Jorj care se plimba nervos, cu mâinile la spate… mersul lui țeapăn, de militar de carieră… și cum tresăream toți când auzeam telefonul. Și cum se plimba el mai departe, tot mai nervos că nu venea ordinul. «Niciodată nu a avut armata un asemenea elan… Toți nu așteaptă decât un semn ca să ne apărăm teritoriile furate!» Și pe urmă, când am cântat Deșteaptă-te române!, și am plâns cu toții, a plâns și Muti… (…) Bietul nenea Jorj! Nu știa să spună alte fraze, dar tensiunea lui era atât de adevărată, încât ne-o transmisese… Semnul pe care îl aștepta nu s-a dat, guvernul român, Regele au acceptat laș, nu s-a reacționat la ordinul dictat de la Viena!

Spre consternarea Yvonnei, Vica Delcă nu-și amintește ziua cedării Basarabiei, ea neavând asemenea preocupări patriotice și o aversiune declarată pentru politică: ”Ți-am spus că io n-am vrut nici să știu, nici s-auz de politică… că e asta, că e ailaltă, io n-am vrut nici să văz, nici să știu. Că dacă nu-mi port io de grijă, nu-mi poartă nimeni …

Ca om de rând, asemenea firului de iarbă care scapă din furtună cu pagube mai mici faţă de stejarul care a fost ars de trăsnete, Vica este un martor supravieţuitor şi un rezervor de amintiri, viciate mai mult sau mai puţin de subiectivismul sentimentelor sale faţă de membrii familiei Mironescu. Dar nici ea nu va fi scutită de decăderea fizică adusă de scurgerea timpului, inevitabil…

M-am întrebat de ce se cheamă romanul așa ?!  personal, am putut da trei probabile răspunsuri: La nivel individual, poate se referă la timpul pierdut de Vica pentru a i se da atenție (vizitele la rude și prieteni vechi fiind un demers inițiat numai din partea ei) sau poate la timpul pierdut de Yvonna în așteptarea soțului care nu mai vine.  La nivel colectiv, poate se referă la timpul pierdut de o țară în evoluția sa spre civilizație, o ”dimineață” de câteva decenii, după cum au căzut sorții la tranșarea teritoriilor între marile puteri învingătoare după al doilea război mondial.

Gabriela Adameșteanu - Dimineața pierdută
Gabriela Adameșteanu – Dimineața pierdută

4 COMMENTS

  1. Romanul este excepţional, l-am devorat la apariţie. Am o singură remarcă de făcut. Orice se publica pe timpul împuşcatului, trecea pe la cenzură. Aşa că e logic ca autoarea să nu amintească de luarea Basarabiei de către fratele de la răsărit. Că doar eram sub tutela lui. Despre dictatul de la Viena, cât mai mult, că se lovea în imperialismul rapace, în care plutim cu nesaţ şi multă plăcere noi românii, acum. Şi o ducem ca în sânul lui Avraam.

  2. Foarte frumos ai scris:) Felicitari, m-ai facut sa-mi doresc sa citesc aceasta carte, chiar daca am sa zic asa o oarecare retinere fata de autori romani:)

    • @Alex: Sunt cativa autori romani buni, chiar foarte buni, si nu ma refer doar la clasici. De pilda Sorescu la care apreciez agerimea spiritului si a observatiei, am scris despre «La Lilieci». Cat despre romanul Gabrielei Adamesteanu, daca-mi permiti, iti recomand multa rabdare, scrierea este foarte densa, personajul principal introvertit, isi revarsa gandurile, trairile… cartea poate fi parcursa mai lent, dar cu placere daca apreciezi sinceritatea si autenticitatea in descrierea unei varste si a unei epoci. Unii refuza sa mai citeasca subiecte din «epoca de aur» pentru ca s-au saturat de ea traind-o. Vorba aceea: trecutul este un loc placut de vizitat dar greu de trait in el. Acum, ramane de vazut cum o vei percepe tu, depinde de la un cititor la altul. Sunt curioasa si poate ai sa-mi scrii cum ti s-a parut.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here