Elizabeth Gilbert – Ultimul bărbat american

5

Este una din cărțile dinainte de best-seller-ul ”Mănâncă, roagă-te, iubește”, scrierea ei se datorează faptului că Elizabeth Gilbert caută și cunoaște persoane deosebite care apoi devin personajele cărților sale, așa cum s-a întâmplat și în cazul romanului ”Războiul homarilor”. Cartea de față a fost desemnată finalistă în competiția pentru National Book Critics Circle Award și face parte din topul ”Cărți remarcabile” al New York Times.

Titlul m-a trimis cu gîndul la un soi de extincție! Citind, m-am lămurit: este vorba despre dispariția acelui tip de bărbat care trecea proba maturității sale doar dacă rezistă și se descurcă de minune în ținuturile sălbatice de la Frontieră – acolo, singur, în pădure, în munți, ca vânător și culegător. Nu aș fi înțeles așa bine tipologia aceasta și nostalgia americană după acea epocă și eroii săi dacă nu aș fi avut șansa să citesc acum doi ani ”Cele treisprezece chipuri ale lunii” de Charles Frazier.

Între cele două romane ar putea fi o paralelă numai în măsura în care eroul lui Gilbert – Eustace Conway, încearcă să calce pe urmele modelului său de acum peste 100 de ani din istoria cuceririi Vestului – bărbatul adevărat, curajos și întreprinzător, asemeni lui Will Cooper, eroul lui Charles Frazier.

În timp ce povestea eroului din ”Cele 13 chipuri …” este pură ficțiune, romanul lui Elizabeth Gilbert este non-ficțiune, acest Eustace Conway chiar există, s-a născut la începutul anilor 60, trăiește și în prezent la tabăra sa din Turtle Island, făcând pe teritoriul american destulă vâlvă cu isprăvile sale din tinerețe și cu îndemnul adresat națiunii de întorcere la natură. Trimisă de revista GQ să facă un reportaj despre acest pitoresc personaj, Elizabeth Gilbert îl cunoaște pe Eustace Conway, cu timpul devine confidenta acestuia. Chiar autoarea este unul din personajele cărții – un exercițiu de început în ce privește implicarea sa personală în narațiune, dacă ne gândim la romanele care au urmat, scrise la persoana întâi, în care cu tot curajul posibil și o sinceritate de admirat, ea a scris despre propriile trăiri și experiențe sentimentale.

Revenind la cartea de față, personajul central este Eustace Conway, iar autoarea povestește despre el, găsind în ceea ce-l privește material de un întreg roman, la care se adaugă ample trimiteri culturale conexe din cele mai diverse, la istoria Frontierei, la istoria comunităților întemeiate pe baza utopiilor americane, la impresiile europenilor din secolul XIX în vizită în America și la reperele biografice ale pionierilor și eroilor populari americani din același secol.

”Pe scurt, istoria Americii este următoarea: a fost odată o Frontieră, și apoi n-a mai fost nici o frontieră. Lucrul acesta s-a întâmplat destul de repede. Au existat indieni, apoi eploratori, apoi orașe, și apoi orașe mai mari. Nimănui nu i-a păsat – până când sălbăticia a fost definitiv îmblânzită, moment în care toată lumea a vrut sălbăticia înapoi. În epidemia generală de nostalgie care a urmat (…) a apărut o panică foarte specifică, de natură culturală, înrădăcinată în întrebarea: Ce vor deveni băieții noștri?

Problema era că, în timp ce povestea clasică a majoratului european înfățișa un băiat provincial care se mută la oraș și se transformă într-un gentilom rafinat, tradiția americană evoluase tocmai invers. Băiatul american ajungea la majorat părăsind civilizația și tăind-o peste dealuri. Aici își lepăda manierele cosmopolite și devenea un bărbat robust și priceput. Nu un gentilom, nu uitați, ci un bărbat. (…) Ceea ce definea bărbatul american mai mult decât orice altceva era ingeniozitatea lui, născută din încercarea de a smulge o Lume Nouă din sălbăticia virgină. Nestânjeniți de restricțiile de clasă, de birocrație sau de mizeria urbană, acești americani făceau pur și simplu mai multe lucruri într-o zi decât își putea cineva imagina. Concluzia: nimeni nu putea să creadă cât de repede munceau acești indivizi.”

Încă de mic, Eustace nu era un copil obișnuit. Cu excepția timpului petrecut la școală unde era obligat să se ducă, micul Eustace era motivat și interesat de geologie, antropologie, istorie, biologie, ucenicind în aceste domenii sub îndrumarea personalului de la muzeul de istorie naturală din orașul său.

”Dacă-i dădeai o carte s-o citească, o studia, punea o mulțime de întrebări, și cerea o altă carte a doua zi. Dacă Warren Kimsey, taxidermistul rezident al muzeului, îi arăta lui Eustace cum să jupoi un iepure de blană și de carne, Eustace o făcea cu o perfecțiune extatică și mai cerea un iepure ca să-și îmbunătățească meșteșugul.”

Multele sale abilități în ce privește traiul în sălbăticie Eustace le-a deprins de la mama sa: ”în rest, de-a lungul anilor, mama a fost cea de la care a învățat Eustace. Ea l-a învățat să trăiască în cort, să pună momeala în cârlig, să facă focul, să se descurce cu sălbăticiunile, să împletească funii din iarbă și să găsească lut în albia râurilor. Ea l-a învățat să citească niște cărți cu titluri minunate, cum ar fi Davy Crockett: Young Adventurer și Wild Wood Wisdom. Ea l-a învățat să coasă pielea de cerb. Ea l-a învățat cum să facă totul cu o meticulozitate pătimașă.”

De ce era mama lui Eustace atât de diferită de majoritatea mamelor din sudul Americii de la începutul anilor 60, pe care reușea să le îngrozească cu această tehnică neobișnuită de creștere a copiilor?! ”Fusese crescută ca un băiat, într-o tabără de vară pe care familia ei o avea în munții din Ashville, în Carolina de Nord. Era o fată băiețoasă și mândră de acest lucru, o călăreață desăvârșită și un pădurar destoinic care, la douăzeci de ani, își vânduse flautul de argint pentru o călătorie în Alaska, unde a stat în cort lângă un râu, cu o pușcă și cu un câine.”

Dacă mama era așa, poate vă întrebați cum era tatăl. Iată un răspuns: ”Micul Eustace era inteligent și ager, și era de așteptat, pentru că Marele Eustace era un geniu recunoscut. Mândria unei familii vechi și bogate de proprietari latifundiari și oameni de afaceri din sud, Marele Eustace era un inginer chimist cu doctorat de la MIT. (…) Avea un adevărat talent pentru matematici și științe. Mai mult decât un talent, era vorba despre dragoste. Calculul, pentru Marele Eustace, își dezvăluia misterele la fel de ușor cum își dezvăluie armonia misterele pentru cei care sunt binecuvântați cu simț muzical. Dar fizica? Minunată. Și trigonometria? O plăcere. Chimia? Ei bine, nu era nimic ascuns în chimie, doar ușurință, fascinație și emoție. Era, după cum îi plăcea lui însuși să se descrie, un om a cărui ființă întreagă era controlată de logica pură.”

Tatăl era încântat de primul său fiu, până la vârsta de doi ani când micul Eustace l-a dezamăgit că nu a rezolvat un puzzle. După care, pe măsură ce anii au trecut, talentul și dragostea tatălui pentru sțiințele exacte s-au bătut cap în cap cu înclinațiile fiului spre științele naturale, pe care mama le încuraja iar tatăl le disprețuia.

”Trăsătura pe care acești doi părinți o aveau în comun era extremismul. Amândoi îl puneau pe Eustace în centrul atenției lor, unde primea ori o înaltă cinste, ori o umilire înjositoare. Mama îi spunea lui Eustace că era Omul Destinului și că nu există ispravă pe lumea asta prea măreață pentru el; tatăl îi spunea că nu este bun de nimic. Înclinat spre literatură cum era, săracul copil îi credea pe amândoi. Cum de n-a explodat capul lui de la atâtea contradicții e greu de spus. (…) Nefericita sa lume a extremelor a cultivat în Eustace un perfecționism feroce. Pentru el era important ca fiecare moment al vieții lui să nu aibă absolut nici o greșeală, ca să reducă ocaziile în care tatăl său l-ar fi luat în râs, dar și ca să-i dovedească mamei că prețuirea ei adâncă este meritată. Și-a fixat ștacheta incredibil de sus.”

Pentru a scăpa de presiunea de a-i fi asemeni și de lipsa de înțelegere a tatălui său, tânărul Eustace a rezistat cu supunere până a terminat liceul după care s-a despărțit de ai săi. ”A luat cortul tepee pe care-l făcuse el însuși (o bătrână amerindiană ca-l știa spunea despre cort că era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată), și-a luat cuțitul, câteva cărți și dus a fost. «Sper că fac bine, se confesa el jurnalului când s-a mutat din casa părintească, și că merg pe calea care este într-adevăr bună pentru mine.»”

Modul său de trai, pentru care se antrenase încă din copilărie, locuind în cortul campat în munții de lângă orașul unde locuiau părinții lui, depindea strict de ceea ce îi oferea natura, dar în deplin respect față de aceasta: mânca urzici, vâna animale mici ”folosind săgeți pe care le făcea din bastonașe, țepi de mărăcini și fâșii din tendoane de căprioară”. Mai mult, chiar: ”Își cioplea castroanele și farfuriile din lemn și le lustruia cu grăsime de castor. Își făcea urcioare din lutul pe care-l scotea din albia pâraielor, aceleași în care se și spăla. Dormea pe jos, pe piei de animale. Împletea funii din coajă de copac și din propriul său păr. Făcea fâșii din coajă de stejar alb și le împletea în coșuri. Gătea și se încălzea la foc, și n-a pus mâna pe un chibrit ani de zile.”

Independența aceasta față de chibrit o consider o victorie formidabilă față de furnizorii de utilități urbane: energie electrică, gaze metan, apă curentă, etc. și asupra facturilor cu care ei ne măsoară, lună de lună, viața de orășeni! Dar nici ce presupunea acest mod de viață a lui Eustace nu este ușor și la îndemâna oricui, așa cum credea și el la început, îndemnând toată națiunea americană să o facă, pentru a ieși dintr-o societate consumeristă și înstrăinată de ciclurile naturale ale vieții… Dar să nu anticipez!

La 19 ani, Eustace decide să comită o ispravă care nu avea alt mobil decât cel de a-și demonstra că poate rezista, pentru a înlătura imensul complex de inferioritate indus de tatăl său. Aceasta era o provocare dar, odată îndeplinită, o confirmare a capacității sale de supraviețuire: traversarea Apalașilor, pe jos, împreună cu un prieten, pe un traseu din statul Maine în statul Georgia. O nebunie, dacă te uiți pe o hartă! Și fără provizii la ei, urmând să se hrănescă cu vânat și cu ce-or mai găsi pe drum…

”Erau atât de motivați de foame, că au devenit mari vânători. Eustace l-a învățat pe Frank cum să prindă păsări cu lasoul, și nimic nu le-a scăpat, în drumul lor spre sud. Au început să mănânce raci, păstrăvi și fructe de pădure, urzici, orice. Au omorât șerpi cu clopoței și le-au tăiat burțile să vadă dacă nu era vreun pui de iepure sau orice altceva gustos înăuntru; mâncau și șarpele, și ceea ce mâncase acesta. Eustace a omorât o dată o potârniche cu o piatră. (…) au mâncat fiecare bucățică din această creatură binecuvântată, cu excepția penelor.”

”Festinul” a continuat cu ceea ce puteau găsi prin gunoaie – în Parcul Montan al Urșilor din statul New York au ajuns chiar în ziua de 4 Iulie, când sute de familii portoricane și dominicane mâncau la iarbă verde și sărbătoreau. Un prilej fericit și pentru cei doi călători: ”Pentru Eustace și Frank era un ospăț neașteptat. Când și-au dat seama că fiecare coș de gunoi din parc dădea pe dinafară de cutii superbe de orez fiert și de pui jumătate mâncați și de floricele de porumb și de prăjituri, i-a apucat amețeala. Cei doi erau ca șobolanul Templeton din filmul Rețeaua miraculoasă, în scena de la bâlci – câțiva omnivori în paradis, țipând unul la altul de la câteva coșuri de gunoi depărtare, prin zarva muzicii salsa: Am găsit un jambon întreg! O, Doamne! Cartofi dulci!”

Cea ma disperată experință care au avut-o cu mâncarea a fost într-un orășel din statul Maine unde s-au hrănit pe săturate cu resturile menajere aruncate de localnici, destinate a hrăni porcul comunității. ”…bunii locuitori din acel orășel din Maine aruncau într-adevăr multă mâncare în stare foarte bună, și (…) frumușelul porc al comunității n-a luat cu siguranță nici un gram atâta timp cât Eustace și Frank au fost prin zonă.” Pare scârbos, dar este o lecție utilă despre cât de mult se irosește, consumând mai mult decât este în realitate nevoie!

Pe parcursul călătoriei lor, cei doi tineri vorbeau deschis despre orice: despre Dumnezeu, despre natură, despre ce nu mergea bine în America, despre înțelepciunea americanilor nativi, despre problemele avute de fiecare cu propriul tată.

”Călătoria era un triumf, din toate punctele de vedere. Cățărare, încântare, revelație, provocare și epifanie – zi după zi. Frank și Eustace au găsit în toate acestea o comunicare înălțătoare a unuia cu celălalt, un sens profund al înrudirii.”

Și cartea continuă, în același stil plin de umor și culoare…

Elizabeth Gilbert – Ultimul bărbat american
Elizabeth Gilbert – Ultimul bărbat american

5 COMMENTS

  1. mie mi-a placut tare mult cartea, poate chiar mai mult decat cea care a facut-o celebra. oricum, e chestie de gusturi. cred ca e tare greu sa traiesti langa un om ca Eustace dar cred ca-i impresionant ca peroana, atitudine si principii!

  2. Si eu inclin mai mult spre cartea de fata si “Razboiul homarilor” mai mult decat spre “Mananca, roaga-te, iubeste”, dar cel mai mult mi-a placut “Si am spus Da” ! cat despre Eustace, in viata lui, ca si in a altora, este o defazare : cand a intalnit persoana potrivita (Donna) nu a fost pregatit sa se casatoreasca, iar cand era dispus sa se casatoreasca, nu a mai gasit femeia potrivita…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here