Lesley Downer – Gheișa: Istoria secretă a unei lumi pe cale de dispariție

6

Când spui ”Nintendo”, ”Sony”, ”Nissan” sau ”Honda”, automat gândul te duce la Japonia contemporană și japonezi. Aceștia nu se mândresc la fel cu un alt brand al lor – ”gheișa”, deoarece îl consideră a fi un detaliu istoric banal, trivial și învechit al culturii lor, iar perioada lor, ”o latură urâtă și întunecată a Japoniei”.

Dar după ce un străin – Arthur Golden a scris romanul ”Memoriile unei gheișe” care a permis unei întregi generații de cititori occidentali să pătrundă în lumea gheișelor anilor ’20, din Gion, Vestul a fost cuprins de o adevărată febră a gheișelor. Inspirate din roman, lumea filmului a produs pelicula cu același nume, iar lumea modei a preluat linia chimono-ului care învăluie și ascunde corpul, sugerând și nu descoperind misterele ascunse sub țesătură.

În plus, Arthur Golden cu al său fermecător roman i-au dat ideea scriitoarei britanice Lesley Downer să revadă Japonia, japonezele și istoria lor, fapt pentru care ea și-a exprimat gratitudinea în prefața cărții pe care a scris-o după aceeea, ”Gheișa: Istoria secretă a unei lumi pe cale de dispariție”.

Fiind deja o bună cunoscătoare a culturii și civilizației nipone tradiționale, inclusiv a limbii japoneze, scriitoarea a locuit o vreme în Kyoto, într-un cartier al gheișelor, chiar într-o casă care a fost, până de curând, o casă de gheișe, cu scopul de a le cunoaște pe ”femeile din spatele chipurilor pictate, al vorbitului pițigăiat și al eternului zâmbet misterios”.

Printre gheișele de astăzi a descoperit că, în ciuda recomandărilor cu care venise, lumea lor nu poate fi abordată frontal, cu reportofonul în mână și cu un tir de întrebări, ca într-un documentar occidental. Trebuie să ai răbdare și să iei lucrurile pe rând. Mediul lor are multe coduri pentru o femeie străină, dar pentru un bărbat ar fi fost cu totul altceva, el ar fi fost introdus fără nici un fel de probleme în categoria clienților.

Un prim cod, despre care a aflat de la un profesor de ceremonia ceaiului, sunt prăjiturile, dar nu oricare – mizu yokan (o halcă de jeleu de bob roșu, care se mănâncă vara) care pot fi găsite numai la un magazin foarte vechi din Gion. Până și acesta era greu de găsit, fiind necesară o schiță după care autoarea să se poată orienta: ”Am pornit-o pe strada principală. Erau multe străduțe care porneau din ea, dar nici urmă de cea pe care mi-o indicase profesorul. Până la urmă, am observat un mic spațiu între două clădiri, cât să se strecoare un om. Am luat-o pe acolo și am ajuns într-o alee întunecoasă și îngustă, mărginită de ziduri goale și de baruri închise. Cam pe la mijlocul aleii, era un mic chioșc – nici măcar un magazin – în vitrina căruia tronau bucăți imense din celebrul jeleu. Am cumpărat câteva, ambalate în hârtie Kanshindo și puse, bineînțeles, într-o sacoșă Kanshindo. (…) Nu mă gândisem niciodată că prăjiturile pot fi atât de importante dar, după aceea, de câte ori mergeam într-o vizită, treceam mai întâi pe la Kanshindo. (…) Iar când le ofeream darul, gheișele se uitau încântate la mine și dădeau admirativ din cap, ca și când ar fi spus: «Aha, văd că știi ce și cum se face!» Găsisem una din cheile ce deschideau lumea gheișelor.”

După o vreme, scriitoarea a descoperit și ”ușa” când, mergând în același mic local pentru a-și lua micul dejun, stând liniștită și fără a pune întrebări indiscrete, a realizat că ”oamenii se obișnuiseră cu mine și le câștigasem cât de cât încrederea.” Atunci a primit prima invitație de a sta de vorbă despre gheișe, din partea proprietăresei ceainăriei din apropierea hanului unde locuia: ”O cunoșteam bine – o femeie nu foarte frumoasă, de 60 și ceva de ani, cu o claie de păr alb ca neaua, ochi mari strălucitori și un zâmbet care îi lumina toată fața. (…) M-am dus în vizită la Hara-san, cu nelipsita sacoșă cu prăjituri Kanshindo. (…) Cu o inocență de copil, femeia și-a oferit inima pe tavă și mi-a arătat fotografii de pe vremea când era o tânără gheișă, frumoasă și cu o față gravă.”

Autoarea descoperă cu surprindere ceea ce nu înțelesese de la bun început, și anume că: ”În multe privințe, universul gheișelor este imaginea reflectată în oglindă a Japoniei «reale», în care regulile cele mai obișnuite au o ierarhie răsturnată. (…) Se pare că, în Japonia, toată lumea – cu excepția comunității gheișelor – se scoală odată cu cântatul cocoșilor. Aici, toată lumea se scula târziu – ca și mine. Nimănui nu-i trece măcar prin gând să facă o vizită unei gheișe înainte de prânz. Și, spre deosebire de punctualii japonezi, gheișele întârzie întotdeauna, după cum aveam să aflu când îi făceam vizite de curtoazie lui mama-san. (…) Dar comparația nu trebuie exagerată. Ca și restul Japoniei, lumea gheișelor este o societate ierarhică și stratificată.”

Gheișele nu puteau să apară ca un produs exclusiv al societății japoneze deoarece numai acolo relațiile dintre bărbați și femei erau complet diferite față de cele din Occident: ”Până de curând, toată lumea – cu excepția celor din clasele cele mai de jos – se căsătoreau prin aranjamente de familie. Scopul căsătoriei era de a crea o alianță între familii; a te împotrivi familiei și a te căsători din dragoste era ceva de neimaginat. Greu de crezut, dar adevărat, a te bucura de sex în compania propriei soții era ceva șocant de indecent. Rolul relațiilor conjugale se limita la a asigura continuitatea familiei prin copii. Cât despre plăcere, bărbații trebuiau să o găsească în altă parte.” În atare condiții, gheișele erau niște ”… furnizoare de vise. Lumea lor era o lume învăluită în ceață, o lume a poveștilor de dragoste create pentru a destinde și amuza bărbații, în care și cel mai umil funcționar se simțea rege.”

Pe lângă tradițiile matrimoniale, la apariția gheișelor în societatea niponă a contribuit și atitudinea japonezilor față de dragoste și sex, neinfluențată, până de curând, de noțiunea europeană de dragoste romantică și nici de moralitatea creștină. Mai mult, confucianismul considera normal ca un copil să se sacrifice pentru binele familiei sale, de aceea multe fetițe erau vândute de familiile de țărani săraci sau de nobili scăpătați pentru a deveni gheișe.

La Kyoto – capitala împăratului, în timpul dinastiei Heian, secolul IX e.n. apar cultul frumuseții, moda și atitudinea femeilor de la curte, care vor fi preluate mai târziu de gheișe:

  • ” … tenul palid era considerat frumos. Își albeau fața cu excremente de privighetoare pisate bine (…). Își accentuau și mai mult paloarea feței cu ajutorul pudrei de orez, semințelor de volbură și oxidului de plumb, cu toate că plumbul duce la îmbătrânirea prematură a pielii. Pentru obraji, foloseau o pastă obținută din petale de șofran, iar în mijlocul buzei inferioare puneau un punct de vopsea roșie, care dădea gurii un aspect de boboc de trandafir. Își rădeau sprâncenele și le înlocuiau cu două puncte de cărbune cenușiu, așezate sub frunte, iar dinții și-i colorau în negru (…). dar podoaba cea mai de preț a femeilor din acea vreme era părul, care era purtat liber, lung și lucios și cădea în cascade negre până la pământ iar, uneori, se târa chiar pe jos, ca o trenă.”
  • Punerea în aplicare a acestui concept de frumusețe a făcut din gheișă ”… o operă de artă animată, o compilație de simboluri și semne erotice la fel de diferită de o ființă umană ca un bonsai de un copac adevărat. Se spune despre gheișe că sunt reprezentări ale feminității. Dacă e adevărat, atunci e vorba de o imagine a feminității foarte stilizată, după convenții total diferite față de noțiunile occidentale de frumusețe și erotism. ”
  • ” … purtau chimonouri de mătase – uneori chiar și douăsprezece în același timp, îmbrăcate unul peste altul, fiecare puțin mai scurt decât cel de dedesubt, aranjate în așa fel încât toate să fie vizibile la gât și la manșete și alese cu mare grijă, pentru a armoniza culorile în funcție de moda zilei.”
  • ”Era o lume în care femeile își duceau viața departe de privirile bărbaților, ascunse într-un soi de separeuri în case neîncălzite și fără ferestre, lipsite aproape complet de lumină ziua, iar noaptea iluminate cu opaițe și lumânări. Când bărbații veneau în vizită, erau primiți din spatele unor paravane traforate, îmbrăcate în draperii de mătase, iar când călătoreau în carele cu boi, erau ascunse privirilor de jaluzelele de la ferestrele închise – dar aveau grijă ca, printr-o deschizătură, să lase să fluture o mânecă de mătase fină, ca aluzie la frumusețea dinăuntru.”
  • ” (…) știau să vorbească frumos, erau cultivate și bine educate și știau să compună o poezie plină de ironie, sau să dea un răspuns înțelept.”

La 1156, câteva clanuri rivale din provinciile de la graniță au trecut orașul Kyoto prin foc și sabie și au preluat puterea. A fost posibil deoarece așa-zișii conducători ai orașului uitaseră arta războiului, fiind ” (…) concentrați permanent doar asupra poeziei și scrisului, combinării mirodeniilor, dansului și băuturii. (…) O societate atât de sterilă și decadentă nu putea să dureze la nesfârșit.” A urmat o perioadă de patru secole de instabilitate și războaie civile, până în octombrie 1600 când pacea a fost instaurată datorită unificării sub Șogun.

Sub șogunat, societatea a fost împărțită în clasele rigide ale sistemului Tokugawa (după numele primului șogun): prinții de provincie vasali șogunului, samuraii, fermierii, meșteșugarii și negustorii. Cel mai bine o duceau negustorii care, indiferent de cât de bogați erau, le era interzis să-și folosească averea pentru a face alianțe matrimoniale cu familii din clasele superioare lor și în plus erau expuși riscului ca guvernul să le confiște tot ce aveau.

”Negustorii nu plăteau taxe, pentru că acest lucru le-ar fi acordat drepturi, numai că, din când în când, șogunatul găsea un pretext pentru a le confisca averea. Așa că devenise o chestiune de bun simț să-și cheltuiască banii, cât mai mulți și cât mai repede, pe plăceri.”

Așadar, banii lor răsplăteau serviciile prestate de ”oamenii de pe malul râului” – cum erau numiți cei care locuiau în ghetourile de pe malurile râurilor sau pe bancurile de nisip din mijlocul acestora, locuri considerate dincolo de hotarele orașului și, deci, nesupuse controlului guvernamental. Ei erau trubaduri, muzicanți, jongleri, prostituate ambulante și dansatori.

Din rândul acestora din urmă a apărut pe la 1603 o femeie care își spunea ”Okuni din Izumo”. Ea și-a deschis o scenă în aer liber pe unul din bancurile râului Kamo și a început să danseze acolo, împreună cu o trupă de animatoare, îmbrăcate în chimonouri de mătase. Faima lor s-a răspândit în toată țara, mai mult, au făcut un turneu la Edo, la curtea Șogunului. El le-a interzis femeilor să se mai producă în public.

”Alungate de pe scenele publice, o parte din dansatoare au început să practice prostituția, cu sau fără licență. Altele și-au găsit adăpost în locuințe de samurai, unele dădeau spectacole particulare, sau predau muzica și dansul. Un secol mai târziu, acestea din urmă se vor numi gheișe.”

Și prima parte a cărții tratează istoria lor, schimbările pe care le-a suferit statutul lor de-a lungul secolelor, dar și multe povești, atât fictive cât și adevărate, care au apărut în legătură cu ele.

Mi-au plăcut poveștile adevărate a patru gheișe celebre:

  • Sadayakko (prima actriță japoneză, căreia în 1901 tânărul Pablo Picasso i-a făcut un portret în tuș și guașă)
  • Okoi (Onorabilul Crap) și amantul ei, primul ministru;
  • Oyuki (Onorabila Zăpadă) – fiica unui fierar din Kyoto, căsătorită cu milionarul american G.D. Morgan;
  • Taka-jo, gheișa literată, a cărei ceainărie din Gion putea rivaliza cu orice salon literar din Paris, Londra sau Tokyo.

Sada a murit în 1946, la 72 de ani, Okoi în 1948, la 76 de ani, Oyuki în 1963, la 82 de ani, iar Taka în 1948, la 66 de ani. Personalități remarcabile, ele au lăsat urme în memoria colectivă, politică și culturală a Japoniei, într-un mod interesant, pe care cartea îl descrie în detaliu.

Lesley Downer – Gheișa: Istoria secretă a unei lumi pe cale de dispariție
Lesley Downer – Gheișa: Istoria secretă a unei lumi pe cale de dispariție

6 COMMENTS

  1. Frumos articol… felicitari!

    Am citit cartea “Memoriile unei gheise” de doua ori si mi-a placut foarte mult. Era o lume pe cat de complicata pe atat de interesanta. Am vazut si filmul dar nu m-as da la o parte de la o eventuala noua vizionare sau lectura care, oricum, este mult mai completa si “colorata”. Merci pentru sfaturile de lectura, le voi urma cu ardoare… 😀

  2. “Memoriile unei gheise” este o carte pe care am apreciat-o foarte mult, datorita lumii pe care o dezvaluie, asa cum spui, dar si datorita abordarii, povestea vietii trecute a unui personaj remarcabil al acestei lumi. Din pricina lecturii acestor memorii am ales acum cartea de fata, o abordare mai ampla, prin impletirea istoriei gheiselor, de la aparitia conceptului si a lor, ca breasla, cu istoria Japoniei. Cartea este scrisa foarte documentat, informatia este actualizata pana in zilele noastre si apartine unei autoare specializate in cultura extrem orientala si totodata autoare a unui roman publicat de Editura Humanitas (Ultima concubina), fictiune de data aceasta, pe care mi-am propus sa-l citesc cat de curand. Ma bucur ca am o pasiune comuna, lectura, cu atat de multi oameni care reactioneaza pozitiv la impresiile mele literare! Iti multumesc pentru vizita pe site si te mai asteptam!

  3. Am citit si eu aceasta carte dar din pacate insa dupa ce am vizionat filmul care mi-a placut foarte mult. Eh , parintii au stiut asta si mi-au luat si cartea pe care am citito cu o mare placere si o cana de cafea sau ciocolate calda in vreo 4 zile. Este foarte frumoasa fiindca arata atat latura pozitiva a unei gheise dar si realitatea negativa. Nu te ia cu dulcegarii ci pur si simplu, la un moment dat realizezi si faptul ca in aceea tara , frumusetea te costa ceva mai mult decat un simplu yen , te costa chiar fericirea.

  4. Buna, Andreea! Felicitari pentru viteza la lectura, cartea de fata este densa in informatie istorica si nu numai dar in acelasi timp constituie o companie asa placuta, motiv pentru care se pare ca nu ai lasat-o din mana pana nu ai terminat-o! Fiind foarte bine documentata, Lesley Downer pune meseria de gheisa intr-o lumina realista si te ajuta sa intelegi cultura nipona cu valori traditionale diferite de cele europene. Am citit recent “Vechiul oras imperial” de Yasunari Kawabata si marturisesc ca as fi inteles mult mai putin din reactiile personajelor daca nu as fi avut citita inainte cartea lui Lesley Downer. Sper ca sa ajung sa scriu pe blog si despre acest roman pentru care autorul a fost rasplatit cu Premiul Nobel pentru literatura in anul in care eu m-am nascut.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here