Mircea Cărtărescu – Enciclopedia zmeilor

3

Am ajuns să descopăr această carte datorită nepoatei mele, Ana. Nici nu aș fi ajuns să am habar de zmei dacă profesoarei ei de limba română nu ar fi inclus cartea, în mod inspirat aș spune, pe lista de lecturi pentru vacanță. Conștiincioasă, copila noastră a băgat cartea în bagaj și a luat-o în sejurul petrecut cu noi în Turcia. Uite așa, am ajuns să citim împreună, pe roluri, pentru că era mai amuzant, câte o poveste pe zi!

Având ca punct de pornire ceea ce spun basmele românești despre eroii negativi – zmeii (aflați în umbra eroilor pozitivi, despre care știm mult mai multe), Mircea Cărtărescu aduce o completare plină de fantezie și de umor și construiește lumea zmeilor pe care o abordează cu interes declarat științific, pe larg și metodic, făcând în prima parte prezentarea a douăsprezece specii de zmei, cu habitatul lor natural, cu anatomia, istoria, limba, obiceiurile, ocupațiile, știința și artele lor. În a doua parte, adaugă o serie de zece povești cu zmei, având ca personaje principale câte un zmeu din fiecare rasă, aflat în plină acțiune, conform cu trăsăturile specifice, inclusiv metehnele fiecăruia, descrise în mod teoretic și sistematic în prima parte.

Fiecare lectură, indiferent din care parte face parte, abundă în detalii descriptive care fac deliciul lectorului, multe fiind subtile trimiteri de actualitate, destinate copiilor cu vârste între nouă și nouăzeci de ani.

Din secțiunea privind anatomia zmeilor, aflăm care sunt cele trei organe speciale de simț ale acestora: ”organul prințesoreceptor, asemănător a două scurte antene penate, violete, crescute în dosul urechilor”, care servește la detectarea prințeselor, apoi ”organul voinicoreceptor, situat în osul tâmplelor, prin care e detectată vigoarea și tăria în luptă a altor zmei sau a masculilor umani”. Ultimul e ”simțul cristalomandibular” cu care sunt dotați numai unii zmei pe care ceilalți, normali, îi numesc ”puah”, ceea ce s-ar traduce aproximativ prin ”poeți”. Ei ”nu luptă, ci dorm întreaga zi, iar noaptea ies la suprafață și rămân încremeniți, sub stele, numărând cristalele de pe alte planete” și au acest simț aparte ”ca un țurțure de gheață, din bărbie care se curbează-n sus, deschizând în vârf un fel de floricică de dantelă crem”.

Singura rasă de zmei care nu produce ”puah” este ”zmăul”, nici nu are cum, deoarece este ”un troglodit, în toate sensurile cuvântului”, mai mult zmăul este ”războinic, încăpățânat, de o viclenie primitivă” și campion la aruncarea cu buzduganul. Acestă rasă mai are o excepție, se înmulțește prin ”vrăjirea” femelelor din propria specie, spre deosebire de ceilalți care comit ”vrăjirea” numai cu cosânzenele.

Apoi, pentru că din basme cunoaștem că zmeii se luptă cu voinicii, Mircea Cărtărescu vine cu detalii despre armele lor, despre istoria conflictelor lor cu oamenii și cu o descriere a spațiului subpământean în care aceștia locuiesc, la care avem și o hartă! Harta, ca și ilustrațiile aparțin lui Tudor Banuș, și sunt foarte pitorești!

Revenind la arme, acestea sunt arme biologice, arme verbale și artefacturi:

”Arme biologice: jetul de lichid incendiar împroșcat din nări asupra adversarului, colții și ghearele năprasnice, scuipatul cu precizie (zmeul zmeelor), împunsul (zmeul cu coroană), trânta «că-i mai dreaptă» (zmeul mioritic). În acest ultim caz, toate trucurile sunt permise.”

”Arme verbale: înjurătura cu efect, blestemul în lung de linie, imprecația bifurcată, bălmăjeala, gângăveala (zmeul sur de văgăună), scălâmbarea (zmeul cu colți). Sudalma simplă, dublă și triplă e mânuită cu deosebită desteritate. Dar cea mai eficientă armă verbală, când e folosită de câinele de zmeu sau de muma zmeilor, este îmbălarea, care constă în lăudarea deșănțată, prelungă, mieroasă și insistentă a adversarului. Prins într-un ghemotoc de fire umede care se solidifică rapid în contact cu aerul, acestui nu-i mai rămâne nici o șansă. Mai toți zmeii vorbesc morfolit, printre colți.”

”Artefacturi: sunt armele propriu-zise, fabricate de zmeii înșiși. Acestea sunt de trei feluri: contondente, tăioase și energizante.” Armele contondente care au ca model primordial buzduganul și care au evoluat dintr-o simplă măciucă primitivă, sunt specifice fiecărei rase, și anume:

  • Zmeul zmeilor folosește așa-numitul ”Numele Tatălui” care este ”un soi de baros din platină”, cu care ”atrage fulgerul din înaltul cerului și-l prăvălește asupra adversarului”. La această armă au apărut modernizări deoarece ”cei din urmă zmei ai zmeilor folosesc buzdugane de titan, ca să nu poată fi detectate de radare”;
  • Zmeul sur de văgăună folosește o armă asemeni ciocanelor din proba olimpică pe care el o numește ”Toroy-Pan”;
  • Zmeul cu colți folosește ”Leuca – un frumos exemplu de simbioză cu corpul posesorului” deoarece ”are rădăcinile adânc împlântate în zmeu, pe care–l parazitează, dar îl și apără”. Care este treaba cu sămânța de leucă (leuca draco) și cum ajunge ea să crească din zmeu, aflați din carte!
  • Muma zmeilor folosește ”Moaca – un cap de om preparat special ca să devină dur ca bazaltul, înfipt într-o coadă de palisandru”;
  • Zmeul zmeelor poartă mai mult cu rol decorativ ”atârnat de cureaua de la nădragi, un buzdugănuț numit Fâță, niciodată folosit”;
  • Zmăul are un buzdugan numit ”Matrak”, după numele zeului suprem al zmăilor, care are nouăzecișinouă de ocale, cu specificația că ”fiecare oca – bilă de aramă cu ghivent – poate fi deșurubată din coadă și aruncată separat. La sfârșit, se consideră că a fost aruncat buzduganul cu totul”;
  • Zmeul mioritic utilizează buzduganul denumit ”Cu Trei peceți” care este multifuncțional, deoarece ”după unghiul din care este privit, acest super-buzdugan poate părea înspăimântător (partea cu țepi) sau îmbietor (partea cu perna).” Aceasta deoarece inventatorul acestei arme, ”legendarul Ursan (…) este reprezentat în balade, hronir-uri, saga și bîlnii ca dormind «culcat pe buzdugan». La fel procedează toți zmeii carpatini, fiecare căptușindu-și scula cu o perniță dolofană. Buzduganul Cu Trei Peceți, azvârlit în nouri, e prins de zmeu pe degetul cel mic, hipertonifiat prin îndelungate flotări.”
  • Zmeul asiatic (sau zombalul) care ”în ultimele decenii a sărit direct din era turnirelor și expedițiilor de jaf în cea microelectronicii” are și el buzdugan: ”singurul capturat, păstrat la British Museum, este un obiect alungit, cu cîteva butoane roșii la extremități.”
  • Animicștiutorul are, în loc de buzdugan, un toiag, faimosul ”Toiag cu Urechi”.

După cum v-ați dat seama după arme, nu toate rasele de zmei sunt la fel de războinice, gradul de agresivitate are un spectru larg, fiind practic nul la Animicștiutor, care este pacifist convins deoarece focul scos de el pe nări ”nu arde, ci încălzește sufletele și umple inimile cu bucurie”, apoi Zmeul zmeelor este inofensiv și delicat, el survolează ”pajiști și fânețe, încurcat în sforile a vreo douăzeci de zmee cu cozi lungi și colorate, pe care le înalță simultan” dar în schimb este foarte pretențios la cosânzene (le reține numai pe cele care depășesc 1,85m !!!); urmează Câinele de Zmeu, ”o varietate specială, patrupedă, din rasa zmeilor de câmpie” care ”trăiesc în castele comode, din care nu lipsește niciodată biblioteca și salonul literar.” Hrana lor constă în ”porci de câine, varietate domestică de facoceri” și poate din cauza aceasta focul scos de ei pe nări este ”un fum mirosind a friptură de purceluș de lapte bine rumenit, preparat cu hasmațuki, umplut cu castane coapte, cu șoriciul crăpat pe spinare, servit la tavă înconjurat de feliuțe străvezii de ridichi.” Această mireasmă îmbietoare este o armă deoarece ”stârnește în stomacul voinicilor niște ghiorăieli atât de stridente, încât caii speriați îi azvârl din șei până-n nouri, de se fac mici-fărîmici.”

Armele energizante sunt trei: cămașa de forță, ”numită uneori și cămașa morții”, cravata de forță și costumul de forță; cum funcționează rămâne un mister până veți citi cartea!

Cele mai amuzante mi s-au părut armele de apărare care se împart în subiective și obiective.

Cele subiective sunt strategii simple și eficiente:

  • „Se fac că plouă. Cu paloșul voinicului la gît, zmeul deschide deasupra capului o umbrelă și, cu o expresie visătoare, fredonează ceva dintr-un film cu Gene Kelly.
  • Își pun cenușă-n cap. Presărată fin, servește, probabil, la camuflaj.
  • Îl iau pe Nu în brațe. ”Nu” este un idol cu aspect de bufniță, cioplit grosolan în lemn de gutui despre care se crede că, legănat în brațe, îndepărtează pericolul.
  • Se fac că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Speră astfel ca voinicul să se apropie destul cît să-i poată sufla în nas un damf ucigător de mujdei.
  • Închid ochii și – minune! – voinicul a dispărut.
  • Dau din colț în colț. Clănțăne adică înfricoșător din dinți.”

Cele obiective sunt ”diverse varietăți de platoșe și cuirase din cele mai diverse materiale, bine lustruite, aurite, scânteietoare, pe care și le transmit din tată-n fiu”, ”coifuri cu țepi și panașe”, ”dispozitive de ochire cu fir de păr”. Există o legendă despre ”Scutul Magnific” care asigură ”invulnerabilitate față de apă, foc, viscole, cutremure, artilerie și țînțari”.

Pe lângă armele de apărare și atac, pentru vremuri de pace fiecare rasă de zmeu are propria ocupație și propriile unelte, astfel:

  • Zmeul comun are gheara și suzeta, ambele folosite pentru găsirea de mandragore cu care se hrănește (el nu este agricultor, mai degrabă un soi de culegător);
  • Zmeul zmeilor, pe măsura puterii lui, este miner din tată-n fiu, el sapă tuneluri subterne cu ajutorul tirbușonului;
  • Zmeul mioritic e zidar vestit, folosind firul cu bășică de porc și nivela cu manivelă, în plus el plantează în jurul palatelor construite ”codrii circulari” pe care îi tunde zilnic, ca niște garduri vii, ”iar jivinele care fojgăie prin ei se prezintă seară de seară la apel în careu”;
  • Cîinii de zmeu cresc porci de cîini, cu care se hrănesc, în restul timpului sunt literați deoarece ”stau lungiți de dimineața până seara în grotele lor, pălăvrăgind despre literatură”;
  • Zmeii suri de văgăună, fiind orbi ca liliecii, împletesc coșuri și fac perii. Tarantulele pe care le țin pe umeri pentru a-i ajuta să se orienteze sunt de folos atunci când ei vânează ”insectele cavernicole, străvezii ca sticla, cu care se hrănesc. Pentru aceasta, folosesc grebla, cu care piaptănă atent crângurile de licheni forforescenți.” Zmeoaicele lor împletesc cu drag cămăși de zale din fire de sîrmă ghimpată în patru culori, pentru soții lor (aluzie la relațiile de familie încordate, tipice acestei rase de zmeu);
  • Zmeul cu colți practică cu succes meseria de felcer, adică ”scoate dinți, lasă sânge, extrage săgeți, spânzură condamnații și torturează dușmanii cu mare dexteritate”, pentru tortură ei folosesc biroul demonic unde victimelor ”li se dau de făcut socoteli grele, de rezolvat probleme cu lupi, capre și verze” în așa fel încât ”după două-trei ore de chin continuu, zmeii spun și laptele supt de la mamă-sa.”
  • Muma Zmeilor (cu precizarea privind sexul, deoarece e mascul și, mai mult, obsedat de prinderea de prințese!) este judecător, el împarte dreptatea între zmeii care au diferite pricini cu ajutorul a două instrumente: bîta dreptății și coiful hotărârii definitive. Ele funcționează într-un mod cu totul aleator, într-un mod foarte asemănător cu justiția de pe la noi. Mai mult, ca o aluzie la aceasta, și Tribunalul zmeilor din districtul Sapata ”avea o sută de intrări monumentale, străjuite de șuie menhire din cel mai pur lapis-lazuli, și o singură ieșire mică și nenorocită, mai mult o gaură în zid, prin care puținii ce scăpau vii din mîna legii se târau afară ca din pântecele mamei lor. Li se și zicea, mai apoi, «nou-născuții».”
  • Folosind faimosul condei, Animicștiutorul ar fi scris, conform legendelor, pe coaja ouălelor preistorice, ”tot soiul de sfaturi și proverbe înțelepte” care pot fi reduse la unul singur, primul și cel mai important, care sună astfel: ”Ce este, este/ Ce nu este, nu este !”. La așa perlă, nu pot să exclam decât ”Evident!”
  • Zmeul zmeelor confecționează zmee, pentru că numai douăzeci de bucăți îl pot ridica în aer. El folosește sula pentru a găuri placajul necesar la zmee.
  • Zmăul este prea ocupat cu arta războiului ca să mai pună și mîna la treabă. Rareori, este meșteșugar și atunci își pune proteza, adică trei dinți din față, de oțel dur, cu care ”meșterește scrumiere și vaze ornamentale din malachită, pe care-ncearcă să le vândă altor zmei pe un preț de nimic: cinci scalpuri de voinic bucata.”
  • femelele de Încălțați (o specie demult dispărută) practicau pescuitul, folosind canciogul pentru a prinde borțoși, ”un soi de pești cu tentacule verzi și pântece sferic”, care trăiau în lacurile de acid sulfuric din ținuturile lor (pentru detalii geografice suplimentare privind zonele din Tărâmul Întunecimii, puteți consulta secțiunea ”Geografie”). Masculii lor stăpîneau Moara de pepite, ”așa că nu aveau de ce să muncească”;
  • ”Cel mai adaptabil dintre zmei, cel mai harnic și mai respectuos ierarhic” – este vorba despre Zmeul asiatic (sau zombalul) activează în industria microelectronicii, folosind letconul care nu este electric, ”ciocul său se încinge prin vibrații stîrnite în coada lui de o specie de bărzăune tropical”. Mai folosesc și abilitatea de a se micșora, dându-se de trei ori peste cap, și așa, zmeii asiatici ajunși în dimensiunea nano ”se plimbă pe firișoarele argintii ale unui circuit imprimat ca pe o șosea cu patru benzi.”

Din prima parte mai fac parte secțiunile:

  • ”Economie” – în acord cu îndeletnicirile și uneltele descrise mai sus;
  • ”Civilizație” – o prezentare în același stil despre relațiile de familie, relațiile sociale, guvernare, instituții de sănătate, cele de învățământ, religia, locuri de închinare – toate cu referire la zmeii care populează Tărâmul Întunecimii;
  • ”Limbă” – unde găsim o prezentare lingvistică pe cât de plină de detalii, pe atât de haioasă;
  • ”Științe”, care cuprinde, pe lângă alte descoperiri în domeniu, și interpretarea zmeiască a formulei E = mc2, și anume ”Eficiența este Magia Capetelor Pătrate”;
  • ”Arte și literatură”, cu exemplificări în cea ce privește artele plastice, arhitectură, muzica și coregrafia (cu precizarea că atunci ”Când zmeul cântă, nu-i a bună. Cînd dansează, e nenorocire.”); zmeii adoră literatura: cea populară vine gata știută din naștere de puii de zmeu, iar cea cultă este produsă de zmeii atipici, cu o aplecare naturală spre poezie, numiți, în toate limbile ”puah”.

În partea a doua, ca un corolar al lucrurilor aflate din prima parte, basmele sunt care mai de care mai pline de haz în substratul lor și mă voi opri la prima: ”Povestea lui Lobo și a lui Fofo, feciorii zmeului zmeelor”. De la bun început am aflat că Lobo și cu Fofo, cei doi frați din stirpea zmeilor zmeelor, ”erau săraci, dar cinstiți” (sună familiar, nu-i așa ?!). Ei crezuseră ceea ce era scris în textul blestemului scris de vicleanul lor tată și prins în pioneze pe ușa încăperii numite Camera Ascunsă din palatul părintesc, și anume că acolo nu se află nici o domniță. Motiv pentru care nici nu se osteniseră să deschidă vreodată ușa, ”deși li se năzărise uneori că aud de dincolo de ea un glas dulce drăcuind părul prea încurcat la pieptănare”. La aceste sunete, reacția lor era un schimb de replici: ”-E doar vântul, frate, doar vântul, spunea visător atunci Lobo, iar Fofo, scobindu-se-n organul voinicoreceptor, repeta melancolic: Da, frate, din păcate e doar vântul …”

Abia când se afla patul de moarte, zmeul-tată i-a chemat pe cei doi fii ca să le dezvăluie un mare mister: ”în acea cameră se afla totuși, din vremuri vechi, o domniță! Le descoperise și numele ei: Grunhilda.” O altă moștenire prețioasă era o floare de mină – ”o minune de hrisolit și beriliu, cu piramide din cel mai limpede cristal de rocă desfăcute ca niște suave petale”, ascunsă în cufărul de sub pat, de care bătrânul răutăcios nu s-a îndurat să le-o lase, amintinduși când cei doi feciori l-au necăjit mai demult. Ca să nu le rămână, el a suflat un damf pe floarea de mină și aceasta s-a ofilit, după care bătrânul a murit împăcat, iar o mare seninătate i se citea pe chip!

Imediat, Fofo și Lobo au alergat spre Camera Ascunsă unde se afla Grunhilda. Dar, culoarele casei părintești fiind lungi și întortocheate, ei au luat-o pe căi diferite. ”Fofo greși direcția la o cotitură, ajunse într-o odaie necunoscută cu șapte uși, deschise una la întîmplare, nimeri pe un coridor, deschise încă o ușă, se trezi într-o curte interioară, o străbătu, dădu în altă curte cu arteziană, apoi în una cu yucca, ieși în cele din urmă într-un ținut străin, merse până la prima cetate, intră servitor la bucătăria regelui, după un an ajunse degustător al bucatelor acestuia, apoi paharnic, pitar, serdar, chelar, vornic, logofăt, spătar și-n cele din urmă, dînd o lovitură de palat, deveni rege și-și pregăti o oaste uriașă, cu care invadă cetățile din apropiere, le supuse sau le arse pe rând, se proclamă împărat și, la adînci bătrîneți, se-ndreptă cu toată oastea lui către casa părintească demult părăsită ca să o strîngă, în fine, în brațele sale pe Grunhilda, după care tînjise în tot acest timp.”

Deși nu a avut parte de odiseea complicată a fratelui său Fofo, pentru Lobo, care se trezi destul de repede în fața ușii împodobite cu fiorosul blestem, nu a fost mai ușor, având în vedere că Grunhilda nu se lăsa așa, cu una cu două, nici măcar privită. Prin deschizătura ușii ea ceru să vadă fîța, semnul distinctiv al zmeului zmeelor, și apoi puse condiții: ”Acum, dacă voiești să fiu a ta, du-te tu, viteazule Lobo, în împărăția Bang-kook, în ținutul zmeilor cu colți, și adu-mi nestemata pe care împăratul o păstrează sub limba cosînzenei sale favorite. Am poftă să-mi fac un cercel cu această piatră fără preț.” La obiecțiile lui Lobo cum că ea nu știe că ticăloșii de zmei cu colți poftesc la carnea zmeilor zmeelor, Grunhilda rămase insensibilă, ca orice femeie frumoasă conștientă de nurii săi: ”Nu știu și nici nu mă interesează. Închide ușa mai repede, că se face curent.”

În ciuda condiției dure, Lobo nu putu să renunțe la prințesa moștenită, așa că se încumetă la periculoasa călătorie pentru care își confecționă trei duzini de zmee care să-l poarte în văzduh, așa multe pentru că ”Lobo era bufleiul familiei.”

În drumul său, s-a oprit pe o pajiște de lacrima-voinicului unde trăia un pustnic din rasa zmeilor cu colți, dar de treabă și foarte săritor. Acesta ”locuia acolo singur-singurel, împreună cu cele patru neveste, cele două prințese legiuite și o liotă de copii.” Pustnicul i-a spus de pericolele care urma să le găsească Lobo pe drumul spre împărăția Bang-kook: un zgripsor cu aripi din pene de diamant și cu o sabie-n cioc, genii de foc care se plimbă pe un zid de plumb transparent, păianjeni uriași, Centura de Duhori cu miasme care îți făceau să-ți putrezească pielea. După toate cele auzite, Lobo și-a continuat drumul, trecu fără nici o problemă pe lângă zgripsor deoarece ”acesta tocmai dormea în post, după o noapte de vis cu o zgripțuroaică aprigă”, cu s-a descurcat și cu geniile de foc care au primit de la el boabe de rouă culese de pe frunzele de lacrima-voinicului și l-au lăsat să plece. Un pic mai greu a fost cu păianjenii pentru că nu înțelegeau graiul provincial al lui Lobo, atunci au apelat la tălmaciul lor, bătrânul păianjen Keke, cel cu două picioare lipsă. Acesta a înțeles problemă lui Lobo și a chemat toți păianjenii să-l ajute, fără a mai fi fideli împărăției care nu le mai plătise soldele de mai bine de patru luni. Prin Centura de Duhori trecură strîngîndu-se toți păianjenii ghem cu Lobo în mijloc și rostogolindu-se cu mare viteză, așa că a putrezit numai carnea păianjenilor inferiori care stătuseră la exteriorul sferei.

Călătoria dură mai bine de optzeci de ani, timp în care împăratul din Bang-kook murise demult și cosînzeana lui favorită era acum oale și ulcele. Dădură de pămînt toate oalele și ulcelele și așa găsiră nestemata. Păianjenii l-au făcut pe Lobo împăratul lor și el le-a dat soldele cu șase luni în avans!

Fofo și Lobo se regăsiră ”pe câmpul de bătălie din fața casei părintești, acum ruinată de vreme și intemperii”, după exterminarea armatelor lor ei se recunoscură și se luară în brațe, vărsând lacrimi de bucurie. Totuși își amintiră de Grunhilda și repede s-au dus la Camera Ascunsă să-i arate nestemata. Abia acum, auzind de nestemată, ea se ivi în prag, goală și radioasă. De îndată, cei doi frați au scos metrul de tâmplărie din buzunar și cu scrupulozitate au măsurat-o din creștet pînă în călcîie. Surpriză: din nefericire, prințesa avea decât 1,74 m înălțime! Se știe că zmeii zmeelor păstrează tot ce depășește 1,85 m, așa că i-au dat Grunhildei drumul acasă. Iar Fofo și Lobo se încuiară pentru totdeauna în Camera Ascunsă unde vremea nu vremuiște și dacă n-or fi murit, mai trăiesc încă.

Următoarele povești se înlănțuie una de alta, veriga de legătură fiind unul din personajele secundare.

Astfel, Vasiliska, una din odraslele pustnicului cu care vorbise Lobo despre pericolele călătoriei sale, devine eroina poveștii următoare.

În Killt-ul lui Meer (un fel de tabără de creație literară) unde ajunge în cele din urmă Vasiliska, era infiltrat un spion trimis de stăpînire, un zmeu pe nume Bombas. El devine personajul principal în cea de-a treia poveste unde întîlnește o familie de zmei de văgăună.

După întîmplările petrecute cu ei, Astor puiul zmeilor de văgăună devine orfan dar și eroul poveștii aventurii sale în lumea oamenilor. Aici el a fost suspectat că ar fi zmeul care fura merele de aur păzite de Prîslea (zis și Presley) cel voinic. Dar Astor nu fură nimic, așa că Prîslea avu ocazia să servească toată curtea împărătească a tatălui său cu merele de aur. Acestea erau chiar de aur așa că sparseră dinții la toți cei care încercaseră să guste din ele. Pentru tratamentul dinților curtenilor, Prîslea îl aduse de pe Tărâmul Celălalt un zmeu cu colți care era doctor stomatolog, pe nume Chung (care înseamnă ”în traducere liberă Maimuța-care-privește-cu-suspiciune-spre-ocean”), cu tot cu scaunul său dentar.

Cu ce se alege pentru serviciile sale doctorul Chung, aflăm din povestea dedicată lui, cea de-a cincea. Pentru operarea separării unui balaur cu 12 capete în tot atâția șerpi independenți, Chung fiind și chirurg, el primi pe lîngă comoara păzită de balaur și o poveste rostită de capul numărul unu, intitulată ”Zurba lui Zurbalan, zmăul din Quatr’a”.

Aceasta este în versuri și reprezintă cea șasea poveste în cuprinsul căreia se vorbește și despre Animicștiutorul, cel căruia îi este dedicată următoarea poveste, cea de-a șaptea. În povestea numărul opt, acțiunea se petrece în ținutul zmeilor asiatici și avem de-a face cu o zombăliță pe nume Ding-ding, de meserie programatoare. Ea este creatoarea jocului care cuprinde personajele din toate poveștile, inclusiv pe Ding-ding.

Penultima poveste este una de dragoste, dintre cosînzeana Zuzulina, cea care la șaptesprezece primăveri ale sale ”fugise de acasă de răul unei mame vitrege, care-o persecuta punînd-o să-și facă zilnic lecțiile” și Zumm, ”un mumă al zmeilor, în căutare de cosânzene”, al cărui nume însemna ”într-unul din numeroasele dialecte aglutinante «Bărbatul care tratează femeile cu generozitate, dar ele se dovedesc a fi nerecunoscătoare, devenindu-i curînd infidele»”

Ultima poveste, cea de-a zecea, dezbate un caz de plagiat și rezolvarea sa în justiția zmeiască, reclamatul fiind maestrul Cornichon, un cîine de zmeu iar reclamatul secretarul său, Mr. K, un porc de cîine.

Cu comicul de situație, limbajul colorat și cu poantele savuroase, toate ingenios altoite pe substratul basmelor românești, această carte se recomandă de la sine nu numai ca o lectură de vacanță pentru elevii de clasa a șasea, cum este nepoata mea, ci și pentru copii de până la nouăzeci de ani.

Mircea Cărtărescu – Enciclopedia zmeilor
Mircea Cărtărescu – Enciclopedia zmeilor

3 COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here