Ioana Pârvulescu – Viața începe vineri

0

Indiferent de stil, care este propriu fiecăruia, și de tema aleasă, profesorii universitari de literatură scriu cărți bune. Afirmația s-a verificat în cel puțin trei cazuri de astfel de profesori pasionați, dintre care despre două am povestit mai demult: Rose Tremain, cu ”Muzică și Tăcere”,”Drumul spre casă” și Charles Frazier cu ”Cele treisprezece chipuri ale lunii”.

Al treilea caz, pe care am avut plăcerea să-l descopăr recent, deși urmăream acest lucru de ceva timp, și despre care doresc să scriu astăzi este Ioana Pârvulescu. Un impuls în plus, pe lângă o conversație despre dânsa avută cu o fostă studentă a sa de la Facultatea de Litere din cadrul Universității București, l-a constituit titlul atrăgător al acestui roman: ”Viața începe vineri”. Iar dacă vineri se întâmplă să fie o zi liberă, cum a fost pe 30 noiembrie, nu se poate ca acest titlu să nu-ți meargă la inimă! Un titlu la fel de atrăgător ca un sfârșit de săptămână, când poți să faci orice altceva decât ce ai făcut în cele cinci zile lucrătoare, consumate deja cu activități obligatorii.

Cu privire la titlu, doamna profesor Pârvulescu ne oferă prima lecție de literatură, prin alegerea sa inspirată și prin faptul că este greu de uitat. Dar să trecem de titlu, pentru că avem de savurat o carte mai altfel, a cărei consistență este dată în primul rând de evocarea unui ”sfârșit de veac în București” – iată că îmi vine la îndemână un alt titlu consacrat, aparținând romanului lui I.M. Sadoveanu, dar sugestiv pentru a fixa locul evocării – capitala României care ”ajunsese un oraș cosmopolit, care făcea mari eforturi să se organizeze și să se civilizeze”, și timpul – ultimele zile ale lunii decembrie, din ultimii ani înainte de 1900.

Atunci, afirmă Ioana Pârvulescu, ”zilele erau mai încăpătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau optimiști și credeau, ca niciodată înainte și ca niciodată după, în puterea științei, în progres și în viitor. Anul Nou devenise, de aceea, cel mai important: începutul, mereu reluat, al viitorului.” Bine punctată această frază de început din ”Cuvânt înainte” care ”m-a legat” bine de carte, ca dovadă a însușirii perfecte de către scriitoare a unei lecții de literatură, pe care cu siguranță o predă: calitatea frazei de început, care reușește să introducă cititorul în lumea romanului.

Reconstituirea vieții cotidiene bucureștene dinainte de 1900 prinde mai multă viață datorită unui artificiu, și anume jocul cu timpul care îl aruncă pe Dan Crețu, un bărbat de 42 de ani, gazetar, bucureștean contemporan al nostru, înapoi în trecut, într-un mod pe care nici el nu-l cunoaște și despre care nu am găsit detalii nici până la finalul romanului (probabil, pentru că autoarea nu și-a propus să scrie un roman SF!).

Este ca un joc de genul ”ce-ar fi dacă ne-am întoarce în trecut la data de …” fără a mai insista atât pe ”cum” și ”de ce”, important este efectul!

Așadar, odată găsit fără cunoștință, în câmp, în zona ”moșiei Băneasa”, apariția lui Dan Crețu intrigă Poliția și pe gazetarii vremii iar acțiunea, odată demerată prin acest personaj introdus artificial, își urmează traseul sinuos pe urmele intrusului și a personajelor vremii pe care acesta are ocazia de a-i cunoaște pe rând și de a-i privi, la rândul său, ca pe o curiozitate. Treptat, în jurul lui Dan Crețu se adună o mulțime de oameni:

  • Iulia Margulis, fiica de 21 de ani a doctorului Leon Margulis, cel care l-a consultat în arestul poliției, fără a-i găsi vreun ”cusur fiziologic, în afară de faptul că, într-adevăr, vorbește uneori în dodii” și că ”nu este un om bine crescut”. Impresionată, Iulia scrie în jurnalul său de cele povestite de tatăl său despre tânărul neobișnuit;
  • Niculae Stanciu sau pe scurt Nicu, comisionarul de 8 ani de la ziarul ”Universul”, cel pe care Dan Crețu după ce este eliberat din arestul poliției îl întâlnește pe stradă și-l întreabă unde ar putea să doarmă. Povestind lui Jacques, fratele Iuliei, despre străin, Nicu a remarcat că avea un obraz destul de frumos, ca al unei femei, lipsit de barbă, favoriții și mustățile tipice oricui bărbat respectabil din București;
  • Epiharia, enoriașa model de la Biserica Icoanei, cea care îl surprinde uimită pe Dan Crețu că privea direct în ochi pe Maica Domnului înfățișată de icoana din altar. Ea nu-l judecă pe omul care părea obosit și pierdut (și chiar era așa), dar ”frumos la chip ca un înger și îmbrăcat ca un …cerșetor de la ușa bisericii” și îl îndrumă spre un adăpost de la ”Cuibul cu barză” (o altă biserică bucureșteană, în curs de renovare), îi dă o pătură tocită, o candelă pe post de felinar și o bucată mare de pâine.
  • ”Bărbatul îi mulțumi și zâmbi cu dinții lui ca zăpada nouă, părând destul de nelămurit de tot ce i se spune. Dar femeia era la fel de sigură că bunul Dumnezeu îi va călăuzi pașii către locul potrivit, pe cât era de sigură că rătăcirea e scrisă în orice drum al vieții. Fusese și-ntr-al ei, din plin.”
  • După ce se reculege în biserică, așteptând ajutorul Epihariei, bucureșteanul venit din viitor realizează, în cele din urmă: ”Sunt ferecat în argintul înghețat al icoanei unei lumi care poate că deja nu mai este.(…) Parcă nimerisem în lumea unui Dumnezeu mai tânăr și prezent, după ce, ani de zile, trăisem într-o lume tot mai ruinată, care-l pierduse pe Dumnezeu sau pe care Dumnezeu o pierduse.”
  • tânărul Rareș Ochiu-Zănoagă, pasionat de pictură și restaurator de icoane. Rănit prin împușcare, el a fost găsit în stare de înconștiență tot de vizitiul Petre care îl găsise în aceeași zi pe Dan Crețu, în apropiere de acesta, fapt pentru care Costache, adjunctul șefului poliției, îl bănuia pe cel căruia nimeni nu-i confirma identitatea ca fiind răufăcător (la vremea aceea se mai practicau duelurile care aveau lege separată, nu intrau sub incidența Codului civil). Adus la o ”casă de sănătate”, tânărul moare înainte de a fi recuperat de familie și în ultimele sale clipe rostește, în transă, o șaradă, câteva cuvinte aparent fără legătură, pe care Costache, ca un Sherlock Holmes dâmbovițean, le va căuta sensul și le va descoperi legătura cu dispariția unei valoroase icoane cu diamante care a stat în altarul Bisericii Sărindar, până la demolarea acesteia.

In ritmul alert al povestirii, scriitoarea invocă personaje reale ale epocii:

  • mitropolitul Ghenadie Petrescu, a cărui destituire de către Sinod se pare că a avut legătură cu dispariția icoanei cu diamante, după demolarea Bisericii Sărindar, destituirea lui la rangul de simplu călugăr reprezentând un subiect care a dezlănțuit pasiuni în opinia publică bucureșteană, ajungându-se la bătăi de stradă între tabăra susținătorilor săi și tabăra adversă, aceasta ”după ce neveste de miniștrii au îndrăznit să-și contrazică public bărbații”;
  • Nicu Filipescu, fostul primar al orașului, cel care ordonase demolarea Bisericii Sărindar (aflată pe Calea Victoriei, pe locul unde se ridică acum Cercul Militar Național), directorul gazetei ”Epoca” și cel care l-a ucis în duel pe George Em. Lahovary, directorul ziarului de limbă franceză ”L’Independence Roumaine”. Conflictul a avut cauză articolele lui Lahovary care l-au lezat pe Filipescu, deoarece primul nu a renunțat la principiile sale. În gazetărie era așa cum sintetizează scriitoarea, pe scurt: ”Ziarele își descoperiseră puterea și, deja, se putea muri pentru cuvântul scris.”

Mai sunt și alte personaje de acest gen, inspirate din cele reale ale epocii, implicați în acțiune sau despre care se aduce vorba în treacăt (un prefect al Bucureștiului, un medic celebru care i-a comandat lui Brâncuși celebrul mulaj anatomic numit ”Jupuitul” și al cărui nume apare și acum în compediile de anatomie, gazetari, actori celebrii, o cântăreață de operă și alții pe care vă las să-i descoperiți singuri prin lectură).

Evocarea nu ar fi completă dacă pe măsura depănării scenelor și a povestirilor relatate de unele personaje scriitoarea nu ar uza de popasuri ispititoare pentru descrierea priveliștilor și moravurilor vremii:

  • O fotografie făcută Căii Victoriei pentru Gazeta Universul, de un fotograf așezat pe acoperișul Teatrului Național (unde se află acum Hotel Novotel);
  • O călătorie cu trenul până la Giurgiu, pe recent inaugurata cale ferată;
  • Un cabinet medical cu utilarea simplistă a epocii;
  • Un cerc de dame care se ocupă de administrarea unui leagăn de copii orfani;
  • Salonul familiei Livezeanu, boieri bogați, cu masa aranjată cu porțelanuri Rosental, pahare de cristal, tacâmuri de argint și aranjamente florale asortate după regula timpului, și cu șampanie ținută la rece în gheață adusă de pe Lacul Cișmigiu, în așteptarea musafirilor.

Dacă ar fi să continui povestirea, ar trebui să încep să distrug parte din mister, pentru care nu am lăsat cartea din mână: De ce a fost ucis Rareș Ochiu-Zănoagă? Se va mai întorce Dan Crețu înapoi, în timpul de unde venise? Cum au apreciat informațiile aduse de el din viitor colegii din redacția ziarului ”Universul” unde ajunge să lucreze? Cine avea legătură cu dispariția obiectului de cult atât de valoros? Cât din roman este fapt istoric real și cât este ficțiune, țesută ingenios de scriitoare pentru a completa golurile de informație documentară? Oricum, textura acestei îmbinări în construcția romanului este atât de fină încât formează un întreg destul de atrăgător pentru lectorul pasionat de Bucureștiul de altădată, cu oamenii și întâmplările sale.

Ioana Pârvulescu – Viața începe vineri
Ioana Pârvulescu – Viața începe vineri

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here