Merce Rodoreda – Piața diamantului

5

Ar fi fost păcat să ratez o carte recomandată de o personalitate literară marcantă, nu-i așa ?! rareori scriitori se laudă între ei. Cu atât mai mult cu cât romanul de față este lăudat fără rețineri, și aș adăuga, pe bună dreptate, de nimeni altul decât Gabriel Garcia Marquez, ca fiind frumos și dur, cum nu se întâlnesc multe în literatura contemporană, mai exact ”cel mai frumos roman publicat în Spania după războiul civil”.

Datorită editurii Meronia, m-am bucurat de o traducere de bună calitate. Spun asta pentru că am întâlnit destule cărți cu care, la nivel de înțelegere în detalii, am ajuns ușor în ceață datorită traducerii, cu siguranță autorul inițial neavând nici o vină. Autoarea este remarcabilă în ce privește frumusețea stilului: a găsit tonul potrivit, nimic nu este în plus dar nici în minus, pentru a fi clar, fraze scurte dar percutante, aparent de-a valma cu redarea trăirilor, așa cum vin din fluxul amintirilor eroinei principale, abundența de detalii care m-au făcut să văd locurile și întâmplările, iar schimbul de replici, redat indirect, dau dinamică personajelor bine conturate, toate acestea într-o povestire despre: tinerețe, căsătorie, traiul cu un soț capricios și încăpățânat, copii mici, război, lipsuri, muncă neîncetată, greutăți în vremuri cumplite, prietenie adevărată, atât între bărbați, cât și între femei.

Povestea Nataliei începe în Piața Diamantului din Barcelona (locul nu este celebru dar există în cartierului Gracia, ne asigură editorul în Cuvânt înainte), unde are loc, conform obiceiului local, festa major, o sărbătoare catalană anuală cu muzică și dans.

Tânăra fată merge acolo fără chef și tragere de inimă, la insistențele unei prietene, cu gândul la buchetul și cafetierele care urmau a fi trase la sorți: ”Dar m-a făcut să mă duc vrând-nevrând, c-așa eram eu, sufeream dacă-mi cerea cineva ceva un lucru și trebuia să spun nu. Eram albă de sus până jos: rochia și juponu-apretate, pantofii albi ca o sorbitură de lapte, cercei albi, trei brățări colăcel care se-asortau cu cerceii și-un portofel alb, care Julieta-mi zicea că-i de mușama, cu-nchizătoarea ca o scoică de aur.”

Apariția imaculată a Nataliei în Piața Diamantului atrage imediat privirile și apelativul de Colometa (porumbiță) din partea lui Quimet, tânarul de o energie debordantă care o ia pe sus la dans, un paso doble, în ciuda refuzului inițial al fetei (că nu știe să danseze, că este deja logodită): ”Elasticul de la jupon înfipt în carne și mama moartă fără să poată să-mi dea o povață, i-am spus băiatului ăla că logodnicul meu e bucătar la Colon, a râs și mi-a spus că-i e milă de el fiindcă-ntr-un an eu o să fiu doamna și regina lui. Și-o să dansăm cu buchetul de flori în Piața Diamantului. Regina mea, a zis. Și-a zis că-mi spusese că-ntr-un an o să fiu doamna lui și eu nici nu-l privisem și l-am privit și-atunci a zis: nu mă privi cu ochii-ăștia, c-or să trebuiască să m-adune de pe jos, și când i-am zis că are ochi de maimuță, dă-i și râzi. (…) și-a zis, când o să fim singuri, toată lumea vârâtă-n case și străzile goale, dumneata și cu mine o să dansăm un vals în Piața Diamantului… să te-nvârtești, să te-nvârtești, Colometa. L-am privit tulburată și i-am spus că mă cheamă Natalia, a-nceput din nou să râdă și-a zis că eu pot să port doar un nume: Colometa.”

Datorită situației din familia ei, sub tăvălugul de voință și energie care venea din partea lui Quimet, Natalia se supune și se transformă în Colometa lui: ”Mama nu-mi vorbise niciodată despre bărbați. Ea și tata o duseseră ani de zile în certuri și-alți ani fără să-și vorbească. Duminca după-masa stăteau în sufragerie, fără să scoată o vorbă. După ce-a murit mama, viața-asta fără vorbe era și mai și. Și când peste câțiva ani tata s-ansurat iar, în casă nu mai era nimic de care să mă pot agăța. Trăiam cum pesemne trăiește un pisoi: de colo-colo, când mai vioi când mai plouat, mânat de foame, mânat de somn, numai că un pisoi nu trebuie să muncească ca să trăiască. Trăiam fără cuvinte și tot ce-aveam în mine mă-nfricoșa, fiindcă nu știam dacă-i al meu…”

Nepregătită pentru viață, Natalia ia lucrurile așa cum sunt și nu trăiește în dezamăgire chiar dacă din regină ajunge servitoare. Va fi regină doar pentru o zi, în ziua nunții, și aceea organizată după tradiție, cu rochie albă, pentru că Quimet a ascultat și el odată de cineva: de sfatul părintelui Juan.

Am empatizat cu Natalia și sincer, mi-a fost cam antipatic acest Quimet pe care l-am încadrat la genul macho, dar poate așa erau toți bărbații pe timpul acela. Despre el, eroina ne povestește fără resentimente, luând întâmplările prin care este nevoită să le îndure ca un dat fără alternativă: când ea a curățat tapetul vechi de pe pereții apartamentului închiriat, ajutată numai de cei doi buni prieteni ai lui Quimet decât de el; când a fost pedepsită pentru că își croise o rochie nouă, la mai puțin de trei luni după nuntă, încât a fost nevoită să se ascundă sub pat pentru a scăpa de palmele lui, întâmplare pe care ea o numește în povestire ”glumă”; când Quimet și-a proiectat și realizat un scaun numai al lui (era tâmplar de meserie); când lua curbele cu motocicleta, aplecându-se până la orizontală, fără a ține cont de spaima soției care se prindea cu disperare de spatele lui… și multe altele pe care nu le povestesc aici, sunt destule!

Purtarea soțului autoritar, gelos și răutăcios în vorbire (unde era admiratorul care promitea ca o va face regina lui?!) vor lăsa totuși urme asupra Nataliei care nu era lipsită de sensibilitate. Își va ascunde durerea în suflet, chiar și atunci când, din întâmplare, s-a întâlnit cu fostul ei logodnic: ”M-a privit ca unul care s-a rătăcit printre oameni, printre flori și tarabe. Mi-a spus că odată se-ntâlnise cu Julieta și că Julieta i-a spus că m-am măritat și c-atunci se gândise că-mi dorește noroc. Am plecat capul, nu știam ce să fac, ce să zic, m-am gândit că trebuie să-ngrămădesc toată tristețea, s-o fac repede-repede mică, să nu mă-nvăluie, să nu-mi scape nici o clipă prin vine, să mă străbată. S-o fac o bilă, un glonț, o alice. S-o-nghit. (…) La prânz, cum a venit, primul lucru ce i-am spus lui Quimet a fost că-l întâlnisem pe Pere. (…) I-am spus că pe mine, Pere abia mă recunoscuse, cum mi-a și spus, că până să mă strige se uitase, se tot uitase la mine, eram foarte slabă.”

În cele din urmă Natalia rămâne însărcinată, vin pe lume copii: primul este băiat, Antoni, după un an, o fetiță, Rita. Cam în timpul acela își face apariția pe balcon un porumbel rănit, pe care Natalia îl îngrijește și-l salvează, rămânând la ei. Quimet îi aduce o pereche și de aici îi vine ideea de a construi un porumbar pe terasă și de a crește porumbei. Creșterea porumbeilor devine cu timpul o manie a lui Quimet și un chin pentru Colometa (interesantă această asociere între porecla dată eroinei de soțul ei și pasiunea în care acesta o face pentru toate rasele de porumbei). Casa începe să arate ca un talcioc, cu copii mici si cu îngrijirea numeroaselor păsări, spre disperarea Nataliei care iubea ordinea și curățenia. Nu mai apucă să facă curățenie acasă, pentru că va face în casa unor oameni bogați din oraș, asta și pentru că soțul său nu mai primea comenzi de mobilă. Și pentru că lucrul fugea de el, își găsește ea de lucru și muncește peste tot, până la epuizare.

Când am ajuns la descrierea casei unde a făcut curat Colometa, vă spun drept că am amețit la cât era de întortocheată, plină de zorzoane și pe deasupra cu instalații nefuncționale. Cu toate acestea Colometa a avut răbdare. Copii îi lăsa singuri în casă. Erau cuminți și nu au pățit nimic în lipsa ei. Mai târziu, când ajunge mai devreme decât de obicei acasă, află și de ce: copii se jucau cu porumbeii pentru că Antonio, băiatul cel mare, le dădea drumul din porumbar în casă.

Venită într-o zi în vizită, soacrei Colometei i se face rău, îngrozită de mania cu porumbeii a fiului său. Situația cu porumbeii ajunge să o exaspereze și pe Natalia, tocmai când credeam că femeia asta, săraca, poate suporta orice, fără limită. Porumbeii din toate rasele posibile sunt atât de mulți și circulând fără teamă în spațiul locuit de oameni m-au trimis cu gândul la ”Păsările” lui Hitchcock. Uguitul lor răsuna de peste tot, obsedant, și în urechile Nataliei, când era plecată de acasă.

”Simțeam jăratec în creier, roșu și-ncins. Măzăriche, adăpătoare, troacă, porumbar, coșuri pline de găinaț, roiu! Scară, iarbă, pucioasă, gușe de pasăre, ochișori roșii, piciorușe roșii, roiu! Coadă de curcan, capișon, călugăriță, pui de porumbel, bărbătuși, roiu! Pod doar pentru mine, trapă-nchisă, scaune-n pod, circulație de porumbei interzisă, coș de rufe sus pe teresă, rufe-ntinse la uscat pe terasă. Ochi rotunzi și ciocuri ascuțite, ape liliachii și ape vede de măr, roiu!”

Chiar și așa, Natalia preferă să-l saboteze mutește pe Quimet și, disperată fiind, în lipsa lui și când copii dormeau, alungă păsările de pe ouă, așa le împiedică să se mai înmulțească. Fără să cunoască cauza reală, soțul ei se declară dezamăgit de porumbei și abandonează treptat această ocupație, în favoarea alteia mai puțin pașnică: se implică în Razboiul Civil din Spania (1936-1939), pleacă împreună cu cei doi prieteni ai săi să lupte în Aragon, de partea forțelor care în final au pierdut în acest conflict.

Cum a traversat Colometa și copii ei războiul, cu bombardamentele asupra Barcelonei, dacă Quimet al ei a supraviețuit sau nu frontului, ce schimbări aduce conflictul în viața eroinei greu încercate și care pe mine m-a uimit pentru că nu ridică glasul, nu protestează, îndură totul, suferă de foame în tăcere, până la un punct de cotitură, când cedează… Se va pierde sau nu această femeie simplă a cărei singură alinare era să privească, după ce cobora din tramvai, la păpușile din vitrina de la magazinul cu mușamale?! Dacă v-am provocat îndeajuns, răspunsul se găsește în paginile acestei cărți din colecția ”Biblioteca de cultură catalană” a editurii Meronia, pe care o recomand cu căldură!

Merce Rodoreda – Piața diamantului
Merce Rodoreda – Piața diamantului

5 COMMENTS

  1. Recenzia face cartea sa para mult mai frumoasa si interesanta. Nie nu mi-a placut deloc. Stilul narativ mi s-a parut infiorator de obositor (nici limbaj literar, nici colocvial) si personajele la fel de interesante ca apa plata. Iar sena cu sobolanul din cursa m-a lasat cu impresia ca scriitoarea din lipsa de inspiratie a bagat un artificiu ieftin.

  2. @Diana: Apreciez ca ai comentat cu sinceritate! Povestirea este scrisa la persoana intai, iar vocea este a unei femei simple, poate de acolo vine dezamagirea ta. Cuplul Colometa si Quimet sunt prototipul unei generatii, din epoca aceea, cand femeia devenita sotie intra intr-un soi de robie. Dar intra de buna voie si cu convingerea ca asta e menirea ei pe lume, ca este un dat. M-am gandit la rezistenta ei morala, venind si razboiul civil, cu foametea… si ca acum oamenii dispera din mai putin. Imi aminteste de bunicii mei care au trecut prin marile incercari ale istoriei timpului lor, povestind apoi de ele cu oarecare detasare… niste supravietuitori!

  3. Stiu, stiu. Povestea este interesanta si plauzibila. Mie felul in care este narata nu mi-a placut. Mi s-a parut ca autoarea seamana cu o persoana care se straduieste fara succes sa imite accentul dintr-o regiune complet straina ei. Putea povesti intr-un limbaj simplu dar coerent. Redarea unor dialoguri, frazele uneori prea lungi, expresiile repetate (la inceput spune de vreo 10 ori ca murise maica-sa) lasa impresia de fortat. Dar, cum spuneam, recenzia ta este faina, se vede ca ai “simtit “cartea 🙂

  4. @Diana: asa este, trec lectura printr-un filtru personal, in cazul asta m-a facut sa ma gandesc la povestile auzite in familie. De mica am fost o mare curioasa, si cred ca asa am ramas, si puneam o groaza de intrebari celor mari si celor mai in varsta, de genul „dar cum era atunci cand erai ca mine?” sau „cum era cand eu nu eram?” si tot asa… chiar daca nu toti intervievatii mei nu erau povestitori (cu exceptia tatalui meu, de la care am mostenit darul acesta, plus afectul, sensibilitatea). Dovada ca si acum ma lungesc la vorba…
    De multe ori, cu o carte in mana, cea ce citesc imi trezeste amintiri, cu ajutorul carora imi imaginez mai bine, creez filmul mintal al actiunii, al personajelor, prin analogie cu ceea ce am trait eu sau altii pe care i-am cunoscut si care mi-au povestit ceva. Este fantastic ce flux si reflux are memoria! Asa se nasc ideile pentru recenziile pe care le scriu. Am citit undeva ca, cine citeste multe carti traieste mai multe vieti. Mie mi se aplica asta, adica retraiesc sau ma transpun usor in cele citite, gratie si detaliilor. Iar cartea Rodoredei nu duce lipsa de asa ceva. Poate cam incurcate sau incarcate, recunosc. Cred ca am ales cele mai reusite citate, cand am scris recenzia …
    Oricum, ma bucur ca ma vizitezi pe site si ca faci comentarii bogate si pe subiect, dovada ca am starnit curiozitatea lecturii! Acum, satisfactiile cititorilor sunt functie de gusturi, care nu se discuta :). Importanta este dezbaterea literara! Poate ca alte lecturi pe care le-am recenzat sa-ti ofere incantare si nu uita, comentariile la subiect, din categoria dezbaterii pe marginea cartii in cauza, ca al tau, intra in concurs, care este pe bune, sotul meu se ocupa cu numaratoarea pana la finele anului.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here