Anchee Min – Împărăteasa Orhidee

4

A guvernat ca ultima împărăteasă, asigurând de două ori regența în cadrul dinastiei Ch’ing, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, cam în aceeași epocă cu Regina Victoria a Marii Britanii. Nu a fost la fel de celebră și gloriosă ca Regina Victoria, nici la fel de suverană. Asta pentru că după cinci mii de ani de civilizație, imperiul chinez era în declin, în timp ce Marea Britanie devenea o putere mondială în plină ascensiune, cu un teritoriu atât de întins de la o margine la alta încât soarele nu apunea niciodată. Aflate pe poziții opuse, având în vedere că principalul adversar al Chinei era Marea Britaniei, începând cu Războiul opiului, cele două femei nu s-au cunoscut niciodată, din cauza nobililor manciurieni conservatori care aveau prejudecăți față de străini și vedeau în orice negociere o formă de trădare.

Având ca subiect istoria unei femei prinse, de voie dar uneori și de nevoie, în mecanismele puterii, subiectul are, la modul general, ceva în comun cu romane lecturate mai demult – ”Poarta coliviei” de Katie Hickman și ”Amante și regine” de Benedetta Craveri. Mă refer îndeosebi la atmosfera de intrigă și concurență pentru afecțiunea unui singur bărbat (în ”Orașul Înterzis” trăiau nu mai puțin de 3000 de concubine, toate dorindu-și statutul de favorită a Fiului Cerului).

Romanul lui Anchee Min este o relatare vie și plină de culoare a parcursului Orhideei de la statutul de concubină la cel de împărăteasă, acesta din urmă în calitate de regentă a fiului ei. Povestea este spusă la persoana întâi, ca o confesiune plină de franchețe a eroinei cunoscute în istoria oficială a Chinei sub numele de Tzu Hsi (se citește CiXi). Încă din prolog, scrierea m-a cucerit din prima clipă cu destăinuirea atribuită Orhideei, după cinci decenii la Curte, așadar o voi cita:

”Adevărul este că nu am fost niciodată maestră la nimic. Râd când îi aud pe oameni spunând că a fost dorința mea să conduc China de la o vârstă fragedă. Viața mea a fost trasată de forțe care au acționat încă dinainte de a mă naște. Conspirațiile dinastiei erau vechi, iar oamenii, bărbați și femei deopotrivă, erau prinși în rivalități pe viață și pe moarte cu mult înainte ca eu să intru în Orașul Interzis și să devin concubină. Ch’ing, dinastia mea, nu mai avea cum să fie salvată, încă de când am pierdut războaiele opiului în fața Marii Britanii și a aliaților săi. Lumea mea a fost un loc exaperant al ritualului, unde singura intimitate posibilă era numai în mintea mea, nu a trecut o zi în care să nu mă simt ca un șoarece care scapă din încă o capcană. Timp de jumătate de secol am participat la eticheta complicată a Curții, cu toate detaliile ei meticuloase. Sunt precum un tablou din galeria de portrete imperiale. Când stau așezată pe tron, înfățișarea mea e grațioasă, plăcută și calmă.”

A fost un personaj istoric controversat, asupra căruia există percepții diferite. Conform unui manual chinez tipărit între 1949-1991, Împărăteasa ar fi fost ”o maestră a răului pur și al intrigii” în timp ce Charles Denby, ambasadorul american în China, contemporan cu împărăteasa, spunea despre aceasta, pe la 1898, că: ”Tsu Hsi s-a arătat binevoitoare și chibzuită. Caracterul său a fost fără cusur.”

Manualul chinez citat are indubitabil legătură cu China regimului lui Mao Zedong și cu Revoluția Culturală care era menită să șteargă din memoria colectivă orice amintire, bună sau rea, despre personalitățile epocii Chinei imperiale. Oricum, Anchee Min, scriitoarea emigrată din China încă din anul 1984 și stabilită în SUA, la San Francisco, a încercat o reabilitare a acestui personaj istoric, începând cu negația din fraza de început a romanului: ”Adevărul este că nu am fost niciodată maestră la nimic.” În comparație cu subiectivismul manualului de istorie, este oare părerea ambasadorului mai aproape de realitatea istorică?!

Traseul real, străbătut de tânăra manciuriană, a început de la premise destul de modeste: era fată de la țară, dar nu ignorantă pentru că știa să scrie și să citească, fiica unui defunct guveranator de rang inferior al celei mai sărace provincii a Chinei, dar tatăl ei moștenise din generație în generație titlul de stegar de rang albastru, ”titlu care îi oferea puțin în afară de onoare”. Tatăl ei lăsase familia cu datorii, presată de sărăcie și la cheremul unei rude îndepărtate – unchiul al 11-lea care plănuia casătoria fiului său retardat cu Orhideea. Dar ea era frumoasă (după canoanele epocii, mie imaginea de pe copertă îmi evocă aspectul unei bunicuțe!), pragmatică ca orice persoană care se confruntă cu greutăți și, mai mult de atât, avea dorința de cunoaștere, știa să asculte, așa a aflat detalii din culisele Curții imperiale de la Fann Sora cea Mare – patrona atelierului de pantofi pentru doamnele manciuriene de la Curte. Aceasta fusese soția (simbolică) a unui eunuc și slujitoarea mamei tânărului prinț ales ca moștenitor al tronului. Iar când Curtea anunță prin decret public că organizează Selecția de Concubine Imperiale destinate prințului moștenitor, Orhideea participă, cu curaj, deși avea o șansă la un milion. Cel puțin, se gândea ea, pentru a scăpa de căsătoria aranjată cu vărul său dependent de opiu și pentru ca, intrând în Orașul Interzis, să vadă o dată măcar splendoarea celor 4.307 de dragoni care decorau Sala Armoniei Cerești, despre care îi povestise Fann Sora cea Mare:

”I-a luat o lună să termine cu descrierea Sălii Armoniei Cerești. Nu reușesc să o urmăresc pe Fann Sora cea Mare și să țin șirul dragonilor, dar ea mă face să înțeleg puterea pe care ei o simbolizează. Peste ani, când m-am aflat pe tron și am fost dragonul, mi-a fost teamă că oamenii vor descoperi că nimic nu era real. Ca toți predecesorii mei, îmi ascundeam chipul în spatele sculpturilor splendide ale dragonilor și mă rugam ca gătelile și costumele mele să ma ajute să-mi joc bine rolul.”

Aleasă una din cele șapte soții ale împăratului Hsien Feng, Orhideea ajunge să locuiască într-un palat din ”Orașul Înterzis”, slujită de o ceată de eunuci și slujnice, cu bucătari personali care pregăteau 99 de feluri de mâncare la fiecare masă – ca într-o reeditare a basmului Cenușăresei, precum fata săracă și necăjită, devenită prințesă. Asta dacă treci cu vederea că tot acolo, în condiții de izolare perfect supravegheată față de famiile din care veniseră, trăiau nu mai puțin de 3000 de concubine, toate râvnind statutul de favorită a Fiului Cerului.

Orhideea înțelege presiunea concurenței, deasupra căreia se situa, cel puțin oficial, numai tânăra împărăteasă Nuharoo, consoarta oficială. Cartea ar putea fi ecranizată cu succes, dacă nu s-a ecranizat deja și eu nu știu. Argumentez cu numai două scene memorabile:

  • procesiunea aducerii mireselor în Orașul Interzis, cu alaiuri de mii de persoane, Nuharoo pe poarta pricipală, celelalte 7 concubine pe porțile lăturalnice;
  • Orhideea, îmbrăcată și machiată de servitori în cadrul unui ceremonial zilnic, pentru a aștepta vizita împăratului care nu vine, luni în șir (motivul l-am aflat pe parcurs: Hsien Feng era un bărbat slab, la figurat, blazat și copleșit de rezulatele dezastruoase ale guvernării predecesorilor săi, iritat de umilirea Chinei prin obligarea la despăgubiri de război, de veștile rele despre răscoale tărănești, dezastre de la inundații la lăcuste, etc.)

Dacă aș povesti cum a ajuns Orhideea favorită și intimă a împăratului, apoi confidenta lui în ale guvernării și, mai mult de atât, singura care îi naște un fiu … plus evenimentele istorice ce au avut loc în acele timpuri agitate și nefaste pentru imperiul chinez, aș spulbera toată intriga și tot farmecul lecturii ! …Vă rămâne să vă imaginați sau să citiți cartea. I remain silent.

Recomandare: pentru cei pasionați de istorie, care rezistă mai ușor la avalanșa de detalii ale decorurilor și costumelor (rodul vizitelor de documentare ale scriitoarei la muzeele de profil – Muzeul de Istorie Chineză, Muzeul din Shanghai și, bineînțeles, Muzeul Orașului Interzis din Peking). A se viziona și filmul ”Ultimul împărat al Chinei”, oscarizat din belșug, în regia lui Bertolucci (pentru atmosfera epocii și pentru că are legătură: acela a fost un nepot al Împărătesei Orhideea, înfiat de ea ca succesor al fiului ei decedat la vîrsta de 19 ani).

Anchee Min – Împărăteasa Orhidee
Anchee Min – Împărăteasa Orhidee

4 COMMENTS

  1. O recomandare care mi-a mers drept la inimă, Antoaneta ! Ador romanele istorice, mi-a placut grozav de mult filmul ”Ultimul împărat al Chinei”, așa că voi gusta din plin ”Imparateasa Orhidee” a lui Anchee Min.
    Multumesc !

  2. @Zina: Am revenit după o pauză cam lungă, dar sper sa recuperez cu articole interesante. Am ales cartea de față dintr-un chios de presă și cărti din aeroportul din Otopeni, unde am realizat că, urmare plecării ca din praștie, am uitat să-mi pun în bagaje nici măcar o carte din zecile cumpărate și necitite, lăsate acasă. Cred ca alegerea a fost bună, lectura ei mi-a asigurat o călătorie (în timp) într-o altă călătorie (în spațiu). Anchee Min e foarte bună în domeniul romanului istoric, scrie cu nerv, iar stilul ei are forță de evocare și naturalețe, îți trezește în mine imaginea grandorii Orașului Interzis și apoi colapsul unei civilizații milenare, poate de aceea mi-am amintit de filmul lui Bertolucci.

    • @cafeacutaifas: Da, mi-a plăcut mult Anchee Min! Iar China are o istorie fabuloasă, atât cea antică cât și cea recentă, cea din urmă fiind sursa de inspirație pentru cele două cărți.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here