Tiago Rebelo – Timpul iubirilor perfecte

”Se plimbară desculți pe nisipul de pe malul mării. Carlos își suflecă pantalonii și Leonor își ridică marginile fustei. Își udară picioarele în apa oceanului. Apa caldă, îmbietoare, scălda plaja cu oscilația liniștită a mareei în reflux. Valurile se spărgeau în depărtare și ei își dădură mâinile și merseră în direcția oceanului, cu apa până la genunchi. Se jucară ca niște copii fericiți, se stropiră unul pe altul, împroșcând spuma albă care venea spre ei de pe fundul apei. Carlos o îmbrățișă cu blândețe și rămaseră așa pentru multă vreme, împreună, sărutându-se și mângăindu-se cu abandonul tipic îndrăgostiților și cu o libertate pe care nu o mai cunoscuseră până atunci.

Apoi se întoarseră pe plajă și se așezară pe nisip, fumară împreună un trabuc, mai mult din nostalgie, căci le aducea amintiri plăcute din călătoria de la Lisabona, când se întâlneau pe punte după cină ca să fumeze împreună. Carlos își puse capul în poala ei și Leonor îi mângâia părul tuns scurt în timp ce vorbeau. Soarele era acum o minge de foc portocalie aflată într-un declin lent spre linia orizontului, anunțând noaptea. Plaja pustie era pentru ei un paradis și Leonor nu putea să-și închipuie ceva mai minunat de atât. Carlos sosise în Luanda în urmă cu aproape patru luni și, uneori, Leonor încă mai avea nevoie să se convingă că el chiar e lângă ea, că nu este un vis. Iar Carlos, cu toate că era prea orgolios ca să admită că ar avea vreo slăbiciune, era mereu uimit de faptul că ea îl iubește.”

Mergând pe Strada Ficțiunii de la Editura Allfa, purtată de suflul imaginației, am ajuns, dincolo de timp și spațiu: în ultimul deceniu din secolul al XIX-lea, când doi îndrăgostiți se plimbau singuri pe plaja Bispo din Luanda, entuziasmați că fac un lucru interzis, neacceptat de societate. Aveau nevoie de intimitate iar plaja la ocean va fi scena unei cereri în căsătorie. Una din cele mai luminoase și fericite scene din roman… dar nu cea care încheie povestea, pentru a-i asigura un romantic și clasic happy-end.

El era tânărul Carlos Montahna, vlăstarul unei familii bune, cu blazon, locotenent al armatei regale portugheze, care trăia din salariul lui mizer, fără proprietăți și fără vreo moștenire garantată. Ea era Leonor, fiica cea mare a colonelului Henrique Loureiro de Carvalho. Cu ocazia recentului său debut în societate, la aniversarea vârstei de 21 de ani, Leonor era considerată cea mai frumoasă femeie din Luanda și, datorită originii și frumuseții sale ea ”putea să aleagă orice bărbat voia, putea să se căsătorească cu un nobil cu avere, un nobil care să le ofere o viață lipsită de griji copiilor ei, precum și o descendență fără pată; sau, cine știe, să se intereseze de moștenitorul vreunei familii de negustori locali, ai căror strămoși construiseră adevărate imperii coloniale și acumulaseră nenumărate bunuri, imense averi, care erau stăpâni ai unor moșii nesfârșite și ai unor case comerciale faimoase, ”persoane importante”, a căror putere financiară le deschidea toate ușile politicii din Luanda, de la consiliul local la primărie. În sfârșit, putea să aleagă pe oricine, dar îl alesese pe el.”

Cei doi s-au cunoscut în timpul călătoriei pe mare de la Lisabona la Luanda, capitala Angolei, pe puntea puternicului vas al armatei portugheze – coverta mixtă ”Afonso de Albuquerque”. Pentru curajosul și ambițiosul Carlos, destinația călătoriei reprezenta cea mai mare aventură a vieții sale deoarece el ceruse transferul la Malenge, având de îndeplinit misiuni militare de consolidare a guvernării portugheze în inima Angolei, acolo unde triburile indigene începuseră să se răzvrătească.

În același timp, Leonor tânjea după o viață nouă în Luanda unde, împreună cu mama și sora sa mai mică, îl urma pe tatăl său repartizat în urmă cu un an într-o funcție politică la palatul Guvernatorului General. Relația dintre Lenor și tatăl ei nu fusese niciodată una lipsită de probleme: ”Ea se revolta împotriva regulilor excesive, nu se lăsa domesticită, nu se lăsase niciodată, încă de când era copilă; și el înțelegea cu greu înclinația fiicei spre nesupunere. Fiind un militar obsedat de disciplină, obișnuit să comande fără să i se împotrivească nimeni, colonelului nu prea îi plăceau rebeliunile. Se gândea că Leonorei îi face plăcere să îl provoace, când, în realitate, ea voia doar să își păstreze un spațiu al ei. Credea că are dreptul să ia decizii singură și, mai ales acum, că deja împlinise douăzeci de ani și era femeie adultă, nu avea nevoie de un tată care să îi controleze toate mișcările. Spunea că nu este la armată, ca să meargă în pas de marș. Pe de altă parte, tatăl ei era iritat de personalitatea dificilă a fiicei, dar înlăuntrul lui îi admira tăria de caracter și avea pentru ea o slăbiciune care îl determina să își încalce propriile reguli mult mai des decît ar fi vrut să admită, pentru a se supune capriciilor ei.”

Lui Loenor nu-i păsa de convenții iar rigoarea militară care îl călăuzea pe tatăl ei nu produsese o fiică ascultătoare și conservatoare. Mai mult, nu o interesau deloc promisiunile unei vieți ușoare, pline de bogății și confort. Acest lucru i se datora tatălui ei, de la el învățase să își păstreze spiritul independent și libertatea de acțiune mai presus de orice avere pământească. Datorită frumuseții, Leonorei nu-i lipseau pretendenții care o sufocau cu insistențele lor în așa fel încât ”se simțea urmărită de un grup de idioți, încrezuți, dandy cu haine elegante, păuni de carton, încercând că o impresioneze cu numele lor celebre, cu averile de familie. (…) Leonor voia ca viața ei să fie o mare aventură și era dispusă să renunțe să își asume riscurile necesare ca să nu rămână împotmolită într-o căsătorie de conveniență, visând cum ar fi fost dacă nu și-ar fi pierdut curajul.”

Cu asemenea trăsături, personajul Leonorei pare a fi croit de către scriitor pe măsura personajului masculin – Carlos, care se află la polul opus al pretendenților obișnuiți ai Leonorei. Tocmai de aceea, ea îl apreciază pentru că locotenentul nu avusese niciodată ”nici disponibilitatea și nici vocația pentru a duce existența strălucitoare și inutilă a societății înalte din Lisabona”, el fiind ”un om al pasiunilor, impetuos, incapabil să se mulțumească cu spațiul limitat al oamenilor obișnuiți, neliniștit și mereu pe picior de plecare, dornic de a cuceri lumi noi”.

Pe parcursul celor douăzeci de zile ale călătoriei pe mare, Carlos și Leonor ajung să se placă, recunoscând unul la altul spiritul liber care le caracterizează firea. Ajunși la destinație, se vor despărți cu promisiunea de a-și scrie. Leonor rămâne cu familia sa la reședința lor din Luanda, în timp ce Carlos își continuă călătoria în interiorul Angolei, mai întâi cu trenul până la Cassualala unde avea să înopteze. De aici îl aștepta o călătorie lungă și grea, călare, nevoit să străbată 425 km până la fortul din Malenge, ajungând într-o izolare totală de civilizație, în plină selvă africană, printre lei, elefanți și crocodili. La acestea se adăugau pericolele iminente din partea triburilor africane războinice care trebuiau cucerite și supuse coroanei portugheze.

Interesant de menționat că faptele de război ale locotenentului Carlos Montahna povestite în carte se bazează pe fapte reale, mai precis pe memoriile sale scrise pe baza jurnalului pe care l-a ținut în timpul serviciului său militar în Angola și a amintirilor ”asupra întâmplărilor care, cu toate că i se păreau dintr-o altă viață, rămăseseră întipărite în carne vie vreme de zeci de ani, imune la trecerea timpului.”

Pe seama acestor memorii militare ale locotenentului Montahna, povestea ar avea un caracter destul de cazon și sălbatic, dacă nu ar fi intriga și unele personaje fictive, produse ale imaginației creative ale scriitorului. Toate episoadele se înlănțuie armonios, într-o poveste palpitantă și realistă, presărată cu spectaculoase răsturnări de situație dar și cu multe răzbunări și resentimente, motivate de mândrie. De fapt, toate personajele au ca miză principală onoarea, fie că este vorba despre dragoste sau despre război.

Tiago Rebelo – Timpul iubirilor perfecte

Tiago Rebelo – Timpul iubirilor perfecte

3 thoughts on “Tiago Rebelo – Timpul iubirilor perfecte

  1. Zina

    În vremurile pe care le trăim, o carte despre onoare e binevenită ! Lipsește azi atât de mult, fie în dragoste, fie în afaceri – despre război nici nu mai spun.
    Din nou o recenzie care te trimite să cauți cartea. Antoaneta, ești o adevărată magiciană ! 🙂

    Reply
    • Antoaneta Moga Post author

      De-abia astept sa-ti cunosc parerea, dupa ce o vei citi! Mie mi-a placut datorita autenticitatii si a suspansului, unora nu, datorita personajelor dificile. Carlos este obsedat de dreptate si din cauza asta devine antipatic superiorilor sai… Pe mine m-a surprins contrastul intre imaginea lui ca masina de razboi si sentimentele tandre fata de Leonor – duritate si sensibilitate la un loc.

      Reply
  2. Pingback: JURNAL DE FEMEIE - Pagina 22 - Zinnaida

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *