Marin Sorescu – La Lilieci

11

Hmm, chiar dacă poate părea ciudat sau nu, recunosc că, iată, abia acum am pus mâna pe “La Lilieci” de Marin Sorescu. Când eram la liceu, programa includea din scrierile lui Marin Sorescu numai piesele Iona, Paracliserul și Matca, date ca exemple din dramaturgia contemporană. Mult timp am crezut că Lilieci este numele unei localități situate pe vechiul drum spre Constanța, prin care treceam, în fiecare vacanță de vară. Eroare!

Titlul este o metaforă în stil arhaic, dincolo de care descoperim reconstituirea unui timp și a unui loc, respectiv vremea copilăriei autorului în satul său natal, Bulzești (localitate aflată pe drumul dintre Craiova și Râmnicu Vâlcea), iar ”La Lilieci” înseamnă, în toponimia locală a sătenilor, cimitirul, locul celor care nu mai sunt. Scriitorul a declarat că, în fapt, cartea este un bocet, o evocare a unei lumi dispărute. Evocarea este atât de dinamică și colorată încât te soarbe într-un vârtej de fapte, întâmplări, personaje, expresii și cuvinte din dialectul pe care-l vorbeau cei de atunci.

Cum a apărut ”La Lilieci”? a fost întrebat deseori autorul. O carte de amintiri din copilărie, un omagiu adus obârșiei – satul văzut ca o continuare a cetăților antice, în sensul păstrării unei civilizații: ”Satul a ținut sute de ani locul cetății antice. Eu văd satele românești ca niște cetăți închise, având tot ce le trebuie, în interiorul zidurilor diafane de orizont. Și lumea asta, și lumea cealaltă, totul acolo, din hotar în hotar.” Într-un alt interviu, pentru scriitor satul era ”…un punct de sprijin. Punctul din care nu vreau să răstorn pământul, ci numai să-l văd. Sunt mai modest ca Arhimede. E minunat să ai o obârșie, un loc al copilăriei care te marchează și pe care, după aceea, să încerci să-l explici. Ți-l explici ție, în primul rând, încercâd să te ”prinzi” în ce ai mai specific (și specificul acesta nu-i al tău, ci al locului și poate al timpului) și îl explici lumii, restului lumii, într-o serie de scrieri și rescrieri.”

Mi-a plăcut ”La Lilieci” datorită laturii mele sentimentale, pentru că, în ceea ce a spus mai devreme, pe Sorescu îl înțeleg cu inima. Legat de locul de unde ne tragem am întrebat și eu un pic pe bunici, atât cât i-am apucat, dar mai ales pe părinți. Cum erau demult locurile acelea? cum trăiau oamenii, bărbați, femei, copii? cum vorbeau? ce se întâmpla deosebit în lumea satului?

O parte din răspunsurile mele le-am condensat într-un post mai vechi – ”Ia mea de Argeș”, având ca emblemă și ștafetă în timp bluza aceea tradițională românească moștenită pe linie genealogică, de la bunică, la mama și apoi la mine. Un port al locului, de pe Valea Neajlovului, este un semn de identificare și implicit de civilizație cu care te ”prinzi”, cum spunea Sorescu, dobândind sentimentul identității, al apartenenței și al valorii. Sentimentul este justificat când te uiți la orice ie românească: câtă migală, câtă stăruință, cât rafinament! (BTW, am apreciat inițiativa de a populariza ca brand aceste însemne, vechi de secole, ale feminității autohtone, prin pagina de FB ”La Blouse Roumaine”)

Așa cum am simțit și când am citit ”Moromeții” vol. I de Marin Preda, prin ”La Lilieci” am regăsit alte piese de completare ale aceluiași puzzle, sunt fapte plasate în spațiul comun al civilizației rurale din zona de sud (axa Muntenia-Oltenia) și cam în același timp, când erau părinții mei copii (perioada când încă mai trăiau și povesteau cei care prinseseră Primul Război, apoi cel de-al doilea Război Mondial și după).

Sorescu spunea că mama sa știa să povestească colorat și cu tâlc, ”încât totul se lumina și vorbele parcă sclipeau.” Și părinții mei povesteau amintiri din copilărie, mai ales tata. Iar acum descopăr citind ”La Lilieci” o lume familiară, chiar un dialect apoximativ comun, învăluit când în tragism, când în umor și ironie subțire (deh, limba ascuțită, de oltean!)

În ”Momâile”, cei doi copii mici, autorul și un frate de-o seamă, primesc instrucțiuni precise de la mamă cum să alunge vrăbiile de pe un petec de pământ unde era semănată cânepa și unde cele două sperietori deja existente deveniseră prea familiare pentru păsări care ciuguleau nestingherite sămânța:

”-Mă, unde vă uitați voi, zice mama râzând, înainte/De-a pleca/Că vrăbiile și veniră!/ Uite, așa să faceți: s-a aplecat, a luat un bulgăre și l-a/ Aruncat peste loc./ Tot stolul: fâl! a zburat spre Săliște./ După aceea, mama ne dădea numai direcția, dimineața,/ Arătându-ne cu mâna,/ Pe la Ungureanca la vale./ Luați-o pe vale, să nu vă muște câinii lui Nină./ Vedeți să nu păziți cânepa altuia, c-ați fi în stare !/(…) – Să nu vă puneți țărână în cap, că faceți bube,/ Și ascultați încoace: nu vă culcați în iarbă, să vă intre/ vreun șarpe-n gură./ Nu vă uitați în Eleșteu, să nu cădeți cu capu-n jos,/ Nu vă mai trage nimeni de-acolo, nici cu boii./Aruncam cu bulgări spre cimitir, studiam câte-o gărgăriță,/ Punând-o în palmă și-ndemnând-o să zboare spre casa ei,/ Câte-un guștere, măcar că-i pusesem piciorul pe coadă, ca/Sfântul Gheorghe,/ Făcea pe balaurul cu șapte capete cu noi./Multă verdeață în jur,/ numai arătura noastră neagră, neagră./Unul se ținea la brabeți, sticleți, păsări necunoscute, altul măsura umbra/soarelui cu ciomagul,/ Și din când în cînd se apleca să vadă ce Dumnezeu se-ntâmplă/ acolo jos,/De nu mai răsare odată cânepa, sub brazdă ?/ Oricum, se chema că facem o treabă, aveam o funcție,/ Eram chiar mândri/ Și, țin minte, seara, la masă, când ne strângeam toți/ Frații și zbârnâiau lingurile,/ Noi mâncam cu multă demnitate./ Numai Lisandria ne dădea, pe furiș, cu cotul, se strâmba/ la noi/ Și zicea ca-ntr-o doară : – Mă, momâilor !”.

Pe măsură ce cresc, copii sunt avansați la păzitul curcilor: ”Fugind după curci, mi-am dat seama/Cât de hurducat e globul pământesc/Măcar că umblă zvonul c-ar fi rotund, așa, luat la grămadă./(…) Puii de curcă dădeau iama în greieri,/ Călugărițe, păienjeni, fluturi, tot felul de gogoși,/ Le luau în cioc, le studiau/ Ori le înghițeau dintr-o dată./ După piuit știam că se bucură de viață./ Cei de găină, mai tăfălogi, cam rămâneau în urmă,/Curcile ale bătrâne întorceau capul după ei: ”Mă, mă, mă!”/(…) Începea ploaia. Trăznetele trânteau ușile/ încă nefăcute din copacii seculari./ Puii cu sclipiri de spaimă în ochii mici/ Alergau spre mamă, bombardați de mărgele./ Curcile încremeneau deodată ca Maica Domnului pe icoană/ Și-i primeau sub pene, ca-ntr-o scorbură caldă,/ sub coverca de frunze o aripă mare și bună simțeam deasupra noastră.” (Piscul cu bojii)

După curci și gâște, următorul nivel era paza oilor cu copii mai mari, timp în care ei se lăsau prinși de frumusețea jocului ”de-a-n boul”: ”Vitele nu știu să se joace de-a-n boul,/ Ce păcat, ele n-au atins nivelul nostru,/ Al celor care avem oi în păzeală./(…) Nimeni nu e atent să nu intre boii în turme/ Și să ia berbecul în coarne,/ Dinspre partea lupului suntem liniștiți, abia săptămâna trecută/ A luat o oaie de grumaz și a mânat-o cu coada în codru : n-are/ Obraz să mai vină așa repede !/ Și la urmă, toți câinii care au fost bătuți atunci pentru neatenție/ Stau acum cu ochii în patru, nu mai prind muște./(…) Momentul emoționant e când, după fiecare aruncătură,/ Toți se reped/ Să vadă rezultatul./ Cinematograful nu există pe la noi, poate prin copaci/ s-o fi arătând ceva, vreo stafie.” (De-a-n boul).

Să nu credeți că numai Nică a lui Ștefan a Petrii din amintirile lui Creangă se bucura la gândul de a dormi mai mult dimineața, când era somnul mai dulce. Îi are ca urmași literari pe cei doi Marin: Preda care, după cum poate vă amintiți din ”Moromeții”, avea mare necaz pe Bisisica lui, și Sorescu, fericit când devine ”ciobanul care și-a pierdut oile”, așa cum ne dăm seama din poemul cu același nume:

”Când ni s-au furat oile,/ De s-a dus mama dimineața să le dea drumul din obor/ Și ia-le de unde nu-s, și-odată a trecut-o un fior: «Ii»,/ am fost singurul care m-am bucurat sincer, în sinea mea,/ fără să fac tămbălău,/ pentru că era jale mare în casă/ și s-ar fi crezut că sunt înțeles cu hoții./ încă mai erau speranțe, în primele ceasuri./ -ați lăsat vreunul portița deschisă, de-au scăpat din curte,/ zicea Nicolae, să ne uităm pe la fundul grădinilor./(…) Ei, nu se poate, mă amestecam eu,/ se întorc ele singure. (În gândul meu: de nu s-ar mai întoarce!) ca de obicei, așteptam cu inima cât un purice/ să mă scoale să dau drumul la ăle oi,/ «Că zbiară-n curte de-o ridică-n sus,/ toți copiii ăilalți plecară» -/ Stăteam sub scoarță, cu genunchii la gură./ auzeam discuția și nu-mi venea a crede că se mai fac minuni./ Am sărit drept în picioare, când concluzia era de-acum definitivă:/ Rămăsesem și fără oițe!/ ”O să mă duc să dau acatiste”, se văieta mama,/ Aproape să plângă./ Suferea de-adevăratelea, îmi părea acum rău,/ dacă-aș fi știut cine sunt hoții, m-aș fi rugat să mi le dea/ Înapoi, momentan, și să le fure altă dată, mai târziu./(…) Peste vreo trei zile, mama a luat-o la vale,/ C-o ulcică de tămâie-n mână,/ S-a dus la Călui, să dea acatiste./ A venit tulburată și mândră c-a văzut mormintele fraților Buzești./ «Le-am spus și lor.»/ După aia, tot luând seama prin mănăstire,/ Parcă și uitase de ce s-a dus, mândră de trecutul istoric./ Oile de-ntors nu s-au mai întors/ Și nici n-ar mai fi avut nici un rost,/ Tot ne învățasem cu ideea./ Rămăsesem teleleu, prea mare pentru curci,/ Prea mic pentru boi – c-așa mergea: crescând,/ De-ar mai fi existat mamuții, de le vedeam oasele pe coastă,/ Ar fi trebuit, spre bătrânețe, să mă duc să-i pasc.”

Lumea adulților este descrisă cu nostalgie și umor, de scriitorul aflat la maturitate, fiind văzută cu ochii de copil ea era plină de spectacol, cu o mulțime de personaje și evenimente:

  • plecarea soldaților pe front, după ce veniseră acasă în permisie pentru două zile, după care cei de acsă primesc vestea că ai lor au murit acolo: ”Eu și cu Ionică eram în vârful patului,/ Ne părea rău că nu suntem și noi așa de mari,/ să plecăm să ne batem cu turcii, cu tătarii, avarii,/ Oricine, indiferent, numai să ne apărăm patria de lifte./ Era pe aceeași linie cu Nicolae, se-ncurajau unul pe altul,/ Și scriau amândoi o singură scrisoare acasă, că nu prea/ Aveau litere, ori nu știu ce le lipsea acolo pe front./ Într-o zi primim doar o jumătate de scrisoare./ La Sandu lui Duluman/ Au început să țipe toți ca la cutremur,/ Când se mișcaseră casele și căzuseră cloțele de pe ouă,/ de-au răcit puii./ Și nimănui din sat nu-i venea să creadă, cum se-ntâmpla/ de fiecare dată când murea cineva , că era foarte greu să/ Crezi că ăla n-o să mai fie deloc, gata.” (”A bătut clopotul”);
  • căutătorii de comori: ”Toamna când se cam isprăvesc trebile ăi mai tineri se țin/ De hore,/ De petreceri, dar cei copți la minte – Ciurează, Panduru,/ Coza – / Își iau tărnăcopu-n spinare și desfundă izvoarele, dacă nu/ Găsesc bani de aur, străchini de aur, belciuge de aur,/ Măcar se laudă c-au băut apă nencepută./ -Mă, vrei să te pricopsești, îl îndeamnă Panduru pe Ciurează./ – Vreau./ – Atunci ia-ți lancea (avea o lance veche, găsită) și hai./ Ciurează, tot săpând fântâni degeaba, dăduse și-n darul beției,/ Cu atât mai vârtos era musai să se pricopsească,/ Să-și ia măcar cămașă-n spinare./ (…) Nu s-a pricopsit neam, în nici un fel.” (Pricopseala);
  • scandalurile casnice când bărbatul, nervos și beat, juca în lucruri: ”Lua ciurul de la unghete și juca-n el în curte,/ Până-l rupea. Lua pe urmă tuciul, lua postava/ Și le arunca pe toate-n curte./ Le spărgea, le fărâma,/ Tigaia- tot./ Pe urmă intra în casă./ Se ducea la lada ei cu țoale./ Lua câte-o cămașă, câte-o cămașă, cum erau așa chitite,/ Juca bine pe ea cu bocancii,/ O da la o parte,/ Lua alta./ Și tot la fel, până isprăvea lada./ Și ele se uitau din pat, fricoase,/ Nu ziceau două.” (Jaf în ciuperci). Alt bărbat, în aceași stare de spirit și ebrietate, juca-n mălai, după cum relatează nevasta: ”- M-a apucat într-o zi, el așa cu țuica-n nas,/ Și eu doar băgasem mălaiul la țest, că aveam,/ Și s-a pus și-a scos mălăiul din țest/ Cu vătraiul/ Și-a jucat în el.(…) Lui îi zicea lumea Pămală./ Era mare, bloncos, purta căciula pe-o parte./ Și plăcerea lui, să-ntindă hora-n mălai,/ Așa de unul singur,/ Trăgea o sârbă-n mălaiul cald,/ Haiduc de codru de mălai.” (Pămală).
  • alte scandaluri casnice, cu deosebirea că bărbatul nu este partea dominantă, ci partea lezată: ”Mitrele, de câte ori se certa cu muierea,/ Își lua betele să se spânzure la sălcii, în vale;/ Să vadă și că, fir-ar a relelor,/ Ce-nsemna el în casa asta, na!/(…) Spânzurătorile lui, fiind mai dese în anii de secetă/ Și sărăcie,/ Îndulceau întrucâtva atmosfera,/ Adică n-o fi dracul chiar așa de negru,/ Nu moare omul cu una cu două nici de foame, nici de/ Nimic,/ Nu vă uitați la Mitrele?!/ Ajunsese să fie dat exemplu de longevitate./ Lega betele înflorate, țesute cu drag de muiere, asta/ El o uita întotdeauna,/ Trebuia să-i aducă ea aminte, cu târnul,/ Le înnoda de-o creangă, scuipa spre Leana și-și/ Băga capul în ștreang./ Când își da drumul, altul, suit din timp în salcie,/ Jap, cu securea, tăia ori creanga ori betele,/ Spânzuratul buf, jos,/ Leana venea repede cu găleata de apă rece de la/ Fântână și turna pe el, să-nvie./ Conta cât era de mort: alteori numai îi dădea de băut din cauc./(…) Omul lui Dumnezeu, îl încuraja Țicu pe Mitrele care/ Se arăta mahmur ca Lazăr după înviere, nu știa ce/Atitudine să ia,/ Îi era rușine și necaz; toți ne mai certăm cu muierile,/ Alaltăieri eu nu i-am aruncat alei mele masa-n bătătură?/ Nu mi-a făcut mâncare bună; am luat masa de margini,/ Cu tot de pe ea/ Și-am dat-o zdup! peste prispă./ Dar de ce să mă omor/ Mai bine o fac vânătă, cu mine/ Să nu se pună!/ Femeii nu trebuie să-i verși laptele-n păsat./ – Ăsta cu spânzuratul lui a ciuntit toate sălciile -/ Rădea cineva/ Hă, hă!”. (Spânzuratul). Altă excepție, exemplu de înfrângere masculină pe tărâmul luptelor casnice din Bulzești, era Dumitru care își luase muiere din alt sat, tocmai de pe malul Oltețului: ”Când se certa cu bărbatul, ca oamenii,/ Ea își lua lada de zestre în cap,/ Un ceaun în mână și pleca la Boghea./ Lada era făcută acolo, ceaunul îl avea tot de la ai ei./ Venea Dumitru aproape plângând la tata:/ – Hai, măi, Fănicăm hai că fugi Ioana./ Hai s-o-ntoarcem. Uite-o, suie pe Poiana Popii./ – Las-o așa, că vine singură./(…) Ioana se vedea de departe,/ Că era coprelă înaltă./ Ar fi putut să meargă mai repede,/ Că ceaunul ce era mai greu,/ Că-n ladă, ce să aibă?/ Dar aștepta s-o ajungă Dumitru, s-o roage./ Tata înadins îl mai ținea câte-o țâră de vorbă,/ Să se ducă vuva cât mai departe./ Cîteodată avea răbdare s-aștepte câte două-trei zile/ Se tot uita în vale, punea mâna la ochi. Nimic./ Atunci își lua inima-n dinți și pleca după ea./ Îi vedeai venind, el cu tuciul de toartă,/ Ea cu lada frumoasă, în cap./ Poate că se mai opreau și pe câmp,/ Puneau de mămăligă, ori coceau porumbi./ Ei, tineri! Parcă atunci se vedeau prima dată./ – Iete, Dumitru iar vine cu zestrea, zicea tata.” (Lada cu zestre).

Cele două excepții vin să confirme ideea că, până și în Oltenia ancenstrală poziția bărbatului, de domn onorat al casei sale, suferise de-a lungul timpului o ușoară uzurpare: ”Vadra trebuie să stea neclintită în capul/ Muierii tinere, care-o aduce, plină, de la cișmea,/ Purtând-o pe deasupra gardurilor, că din curte nu vezi decât/ Vadra săltând, ca luna prin nori./(…) De demult, cu ultima vadră adusă la chindie,/ Era spălat dumnealui pe picioare,/ Când venea de la plug./ Sta tacticos pe scăunel, încondurat, îngândurat,/ Și ea, pe ciuci, ori în genunchi, tot migoroșea acolo,/ Îi înmuia praful de pe tălpile crăpate, îi freca gleznele cu/ Săpunul calului și cu brânca porcului/ ”Arși!” zicea din când în când, când îl stropea, măcar că apa/ Era rece ca gheața. ”Te arde, omule?”/ Omul nu catadixea bineînțeles să-i răspundă,/ Îi era mintea la ale lui, treburi, daraveri cu pământul,/ De ce l-o fi spurcat cucul azi-dimineață. Și ce-o fi-nsemnând/ Asta?/ – Hai, fa, nu mai terminași? Că ne-apucă ziua!/ Dar asta pe vremuri, spun bătrânii, că acuma/ Cine mai are timp de bărbat?/(…) Omului, dacă se mai găsește vreun copil/ Să se-nghesuie să-i/ Toarne din cană, când se spală pe mâinile bătucite,/ Peste prispă,/ Și nici nu i se mai spune unde-a dispărut șervetul din cui./ Îl caută bombănind, cu palmele ude,/ Până se zvântă așa.” (Vadra).

Cele șase cărți ale ciclului ”La Lilieci” (în ediția din 2009 de la Editura ART, cartea a șasea, în plus față de edițiile precedente, este rezultatul recuperării postume a unor texte răzlețe din periodice sau direct din carnetele de lucru ale lui Marin Sorescu, păstrate în arhiva familiei) constituie o enciclopedie a satului oltenesc, realizată grație unui ascuțit simț al observației și a unei memorii uriașe. Sau mai puțin pretențios spus, ciclul este un fel de Planeta Oltenia pentru că aici avem de toate: recensământul viilor și morților (după nume și rudenii, iar la cei morți, după pomelnic… pentru că în sat toată lumea cunoaște pe toată lumea și despre aproape fiecare există o istorioară prin care respectivul a rămas în memoria colectivă, de aici vin și unele porecle!), buduroiul, fântânile cu cumpănă și cișmelele, o viziune (”Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte” – ”Minunea”), inundația când se revărsa Frățila, muncile agricole de la arat la secerat, blestemele, jefuitorii de morminte, moroii și vânătorii de moroi, pomenile în cimitir (pentru că ”Nicăieri nu mănânci o varză cu carne/Mai gustoasă că în cimitir,/ De ziua morților, când se face pomană/ Și toate femeile se întrec în de-ale mâncării” – ”La Lilieci”), nunțile și înmormântările, datinele și obiceiurile, Ignatul, certurile între rude pentru pământ, lăutul (asta este spălatul pe corp și pe cap), tot felul de boli, neputințe cu leacurile și descântecele aferente, călușarii umblați în America, colacii, cărbunarii plecați vara la București, cântecele din caval, carul vechi de lemn și carul nou de fier, treieratul la piuă, cu calul, apoi cu batoza, măcinatul la moară, prinderea peștilor la gârlă după metoda colectivă denumită ”la tulburat” ș.a.m.d. Enumerarea poate continua pentru că ciclul ”La Lilieci” este o sursă inepuizabilă și inedită de imagini, personaje și dialect!

Recomandare: pentru un spor de autenticitate și introducere în atmosferă, ascultați-l pe Tudor Gheorghe recitând poezii din ”La lilieci”, pronunță atât de bine cuvintele din dialect, ca un oltean neaoș ce este:

Marin Sorescu – La Lilieci
Marin Sorescu – La Lilieci

11 COMMENTS

  1. ei bine, ai inceput aceasta recenzie afirmand cu oarecare jena ca abia acum ai citit “La Lilieci”. eu nici macar acum n-am citit-o:((. am auzit de acest titlu, dar din nu stiu ce motiv, n-am reusit sa ajung la aceasta lectura. din pacate, se pare. cred ca e greseala mea, am o oarecare retinere in a citit autori romani. (mi se trage din liceu cand profu’ de romana ne punea sa cititm multa literatura romana, mai ales Caragiale si Eminescu). bineinteles ca aceasta nu este o scuza si trebuie sa-mi depasesc limitele autoimpuse.pana una alta, astept sa adoarma copiiii ca sa ma bucur de Tudor Gheorghe recitind poezii din “La Lilieci”.

    • @fructitza: M-am gandit sa promovez si autori romani contemporani. In plus, Sorescu a devenit, postum, un clasic. Si vorbind despre clasici, nu este el cel care a afirmat: «Eminescu n-a existat…»?! Pentru mine a fost surpriza, o imbinare de grai arhaic (devenit inteligibil datorita dialectului bunicilor mei pe care in parte mi-l amintesc si in parte il intuiesc) cu o modernitate a abordarii: ironica, pe un ton malitios si cu o morala hatra, pe alocuri. Nu este nici pe departe o abordare idilica, ci una realista, cu bune si cu rele din lumea satului, o lume aflata acum «la lilieci» dar in mijlocul careia poti (re)trai, calatorind inapoi in timp, datorita poemelor lui Sorescu. Cat despre Tudor Gheorghe, pot sa-ti spun ca prin el am ajuns la carte, ma tot intrebam de unde a gasit versurile acelea traznite 🙂

  2. Ce mult ma bucur ca il apreciezi pe Sorescu, pentru care am o mare pasiune si pentru care sunt mahnita ca se mai aminteste atat de rar despre el.

    PS. Antoaneta, chiar ai asa de mare nevoie de captcha ?! Mi s-au incrucisat privirile incercand sa descifrez literele alea ! Sunt la a treia incercare. Pai tu descurajezi comentatorii ! 😀

    • Cum i-am spus si Fructitzei, meritul de a-l descoperi pe Sorescu revine in mare masura maestrului Tudor Gheorghe care, in functie de tematica spectacolelor sale, a ales sa recite cel putin o poezie din opera poetului. Sunt sute de poeme in care lui Sorescu nu i-au scapat nici un personaj, nici o intamplare, nici o amintire, evocarea este atat de completa incat ai de-a face cu Planeta Oltenia cand citesti La Lilieci… Lucru pe mine m-a entuziasmat asa de mult si m-a indemnat sa scriu acest post!
      Am vazut o paralela intre Sorescu, contemporanul sau Marin Preda (tot din Oltenia, dar pentru zona de campie) si marele Creanga (pentru evocarea satului moldav)… ca fiind, pentru literatura romana, marii evocatori, ai satului romanesc cat si universul copilariei! Pentru Ardeal, ma gandeam ca sunt Blaga si Slavici, cel putin …
      Cat despre problema filtrului de spam, am vb cu sotul meu care se ocupa de partea tehnica … de el depinde, dar nici pe departe nu as dori sa-mi descurajeze comentatorii 🙂

  3. Antoaneta, si eu primesc zeci, uneori sute de spamuri pe zi. Am instalat filtrul (pluginul) Akismet (sotul tau cred ca va sti sa-l caute), care retine spamurile pe o lista separata de comentarii. Din doua clickuri le-ai sters !

  4. P.S. Am uitat sa-ti spun ca folosesc acel plugin de trei ani si nu s-a intamplat niciodata sa se strecoare vreun spam printre comentariile veritabile.

  5. Cand Romania a fost impartita administrativ pe regiuni, dupa modelul sovietic, lucru foarte gresit, pentru ca nu se putea compara din punct de vedere geografic cu fosta URSS, Oltenia avea ca limita estica Oltul; Silistea-Gumesti, a lui Marin Preda, mult mai la est, facand parte din Muntenia, chiar daca era in Campia Dunarii.

  6. Asta nu inseamna ca nu-l apreciez la fel de mult pe “cel , ai iubit dintre pamanteni”, chiar daca nu a fost oltean; capodopera lui,”Morometii”, tine loc, pentru mine, de biblie.

  7. A-l compara, insa, pe Ion Creanga, despre care nici nu s-ar fi auzit daca n-ar fi fost introdus in programa scolara, este, dupa umila mea parere, o greseala; nu poti compara muntii Macinului cu…Everestul.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here