La Neptun

Este o deschidere a orizontului pe care numai marea ţi-o poate da… odată cu senzaţia acută de libertate, care mă face să fiu invidioasă pe pescăruşi, că nu pot zbura ca ei, cuprinzând cu aripile întinderile albastre… albastru cerul, albastră marea… De fapt, marea are mai multe chipuri şi culori, o manifestare cameleonică în funcţie de prezenţa sau absenţa soarelui, de intensitatea vântului care poate aduce norii de ploaie, şi atunci marea devine plumburie, ca şi cerul, încât pare oricând posibil ca stropii de ploaie să pornească şi de jos în sus, pentru că marea oglindeşte cerul posomorât. Apoi a trecut vântul, şi a luat norii cu el, departe… sub razele soarelui vesel marea aceasta poate deveni verde turcoaz, imitând suratele sale din zone mult mai exotice şi mai calde… Hotelul în care am stat are toate ferestrele spre mare, şi Marea, vedeta concediului se află la cea mai mică distanţă la care am locuit vreodată, temporar, de când merg pe litoral, sunt cam 20 m, inclusiv digul care îl apără de furiile ei hibernale. Dar acum marea e calmă, seara, la fel de calmă ca un lac imens, cu fâşii strălucitoare de la apusul de soare… Soarele, altă capricioasă vedetă, acum în extrasezonul lunii iunie, de şi-a făcu apariţia, poleind cu aur crestele valurilor uşoare… răsturnând val după val, cu coroniţele de spumă imaculată, marea pare că respiră ca un animal uriaş, lichid, translucid… Din cameră îi ascult respiraţia, zgomotul ei monoton şi aerul tare, sărat, îţi induce o stare de linişte, de somn… uneori, faptul că anumite lucruri nu se schimbă mă linişteşte, mă bucură… În majoritatea lucrurilor, staţiunea Neptun este cam aceeaşi cu cea din copilăria mea, când părinţii ne aduceau aici… a fost şi râmâne pentru mine staţiunea dintr-un crâng, sau mai bine zis, după prezenţa masivă care s-a păstrat, a arboretului printre hoteluri şi vile, crângul dintr-o staţiune… Administratorii de acum chiar au semnalizat rezervaţia de stejari brumării dinspre plaja La steaguri. Ar mai fi şi o pădure de mesteceni de la Comorova, dar pe aceasta încă nu am găsit-o… Oricum, iubesc omniprezenţa arboretului şi a vegetaţiei care acum este luxuriantă, ca o compensare pentru vremea mai răcoroasă şi soarele mai zgârcit… sunt realmente pâlcuri compacte de pini marini, cu tulpini înalte şi roşcate, mesteceni cu tulpini albe, graţioase, stejari  şi fagi rămuroşi şi ah, nu în ultimul rând teii care aici sunt încă în floare şi fac aerul dulce şi îmbălsămat ca un ceai aburind… Apoi florile sunt peste tot, la fel ca demult când veneam aici cu părinţii: aleile cu trandafiri, rondurile cu petunii, şi încadrând perfect toate florile, gazonul mai verde ca oricând… Hotelierii de acum, chiar dacă nu au menţinut şi însufleţit toate hotelurile, în care odinioară se muta pe perioada verii toată protipendada capitalei şi o parte din Germania, pentru valută, mai fac cel puţin două lucruri bune: au grijă de grădinile Neptunului şi de plajele sale… private sau nu, sunt curate şi pieptănate ca o fată de măritat, aspect cu care va avea un avans real şi de neînlăturat faţă de oraşele de vacanţă pe care le-am văzut anul trecut, cele două Eforii, de Nord şi de Sud… Foarte curate sunt şi digurile din Neptun, dar şi mult mai bine conservate ca în alte părţi, amintite deja, asttfel încât golfurile dantelate în ţărm sunt la fel de line şi primitoare ca altădată… Din balconul hotelului, îi fac semn soţului meu care stă pe dig, savurând pacea locului, doar din când în când liniştea e spartă de chiotele vreunui copil mai mic, adus de părinţii lui la aerosoli… Îi fac semn pentru că sunt gata, am consemnat impresiile acestei minivacanţe timpurii la mare… nu am rezistat, dorul de ea era prea mare, şi iarna a fost prea lungă… Ca dovadă că a fost timpurie, pot spune că am mâncat cireşe la mare, eu, Mihai şi Ana… şi am fost foarte mulţumiţi de noi şi de timpul petrecut aici, acum…

Eu cu Mihai la Neptun

Eu cu Mihai la Neptun