Gabriela Adameșteanu – Drumul egal al fiecărei zile

9

Lecturile mele se înlănțuie prin cel puțin o caracteristică comună, fără ca alegerile mele să fie neapărat intenționate. Începusem mai demult cartea de față și când am reluat-o am descoperit că are în comun cu cea a lui Landero povestea unei perioade de învățare și de (auto)descoperire, fiind tot un roman care are tinerii drept protagoniști, cu un epic la fel de monoton. În schimb, la Gabriela Adameșteanu flash-back-urile amintirilor din copilărie și introspecția personajului principal, cu senzațiile, sentimentele, descrierea detaliilor exterioare colecționate cu aviditate dau o densitate teribilă scrierii pe care, citind-o, am avut impresia că urmăresc o dantelărie complicată. Una de genul macrameurilor din copilărie, considerate semn de distincție în orice gospodărie respectabilă și de care acum, având în vedere epoca searbădă estetic cu care le asociez, continui să am alergie, deși acum unii le descoperă ca pe niște prețioase articole de hand-made.

Vis-à-vis de subiectele legate de obsedatul deceniu 60, care pentru România a rămas în istorie, printre altele, ca deceniul minijupelor ca semn de emancipare feminină, peste care guvernul de atunci arunca, în contrapondere, înghețul decretului privind nașterile controlate precum și alte măsuri de control al moravurilor explozive, gusturile sunt împărțite ca și în privința macrameurilor, urmând Legile lui Murphy privind rochiile: după 10 ani sunt demodate, după 20 de ani sunt hidoase, după 50 de ani devin piese vintage, mărturia unei epoci apuse când mulți din cei care le admiră nici nu se născuseră. Ei pot avea nostalgia unicatului, a timpurilor când se cultiva detaliul, pentru că era timp pentru așa ceva și, vorba lui Preda, timpul avea răbdare cu oamenii.

Romanul este scris la persoana I, ca o confesiune a Letiției Branea, un fel de ”hronic al vârstelor” pe care eroina le parcurge, începând cu copilăria, după care urmează adolescența și începutul maturizării, până la începutul anului trei de facultate (dacă am socotit eu bine). Narațiunea se bazează pe arhicunoscutele detalii de atmosferă ale epocii care conferă romanului o viziune cinematografică. Într-un veritabil slow-motion vezi orașul de provincie cu Strada Mare unde se plimbă și se pândesc reciproc grupurile de băieți și grupurile de fete de la liceu, două cinematografele, tabăra de muncă, apoi căminul studențesc din București de la fereastra căruia în timpul nopții era vizibilă reclama luminoasă de pe bulevard cu îndemnul ”Citiți Scânteia”. Și acestea sunt numai un crâmpei…

”De fapt, drumul egal al fiecărei zile purta în el semnele nereușitei.”

Aceasta pentru că Letiția Branea simte cum în orașul său de provincie viața curgea lent și monoton, purtând semnele eșecului dacă ea nu ar fi plecat de aici la facultate, în București. Un simbol al eșecului este suferința unchiului ei, Ion. El este un substitut al figurii paterne absente, ”profesorul cel mai bun și cel mai lipsit de drepturi din școală”, cel care se resemnase cu leafa cea mai mică și cu distanța cea mai mare față de casă a catedrei unde preda, conștient că este și va rămâne până la apropiata ieșire la pensie un exclus. Cu privire la unchiul Ion, mama îi spune Letiției ceva abia când o va considera suficient de confidentă pentru un astfel de secret:

”Când am întrebat-o, s-a întors, încolțită și bănuitoare, spre mine, privindu-mă de parcă mi-ar fi numărat anii. A deschis mai întâi ușa bucătăriei și s-a uitat spre culoarul pustiu, ca să fie sigură că nu se întorseseră colocatarii noștri și că nu era nici el pe aproape.
– A avut ceva la dosar, mi-a spus încet.
Vocea îi era fără chef. A pus alături, pe un scaun, ligheanul de vase, a muiat spălătorul în el și pe urmă a început să frece aragazul. Stătea așa, cocoșată deasupra lui, și nu-i vedeam fața.
– Ce să-ți fi spus mai devreme? Parcă poți să știi ce înțelege un copil din astfel de lucruri și unde te spune? (…)
Mama s-a oprit, șovăind, lângă plită.
– Dar secretarul de partid pe județ de atunci a venit la el, încă mai era Ion director de liceu, și i-a cerut să-i dea diploma de liceu fără să meargă la cursuri. N-avea decât patru clase, până atunci fusese un nenorocit, un nimeni… de mult e acum la București, mare… Ion n-ar fi vrut să-l supere, îl știi doar cum e, dar nici să facă ceva ilegal nu era în stare, așa că l-a sfătuit să se înscrie la seral. Tocmai se înființaseră cursurile. I-a promis c-au să țină seama că e foarte ocupat și au să-l ajute… Dar Baciu, pentru că Baciu îl chema pe secretarul de la județ, n-avea nevoie de cursuri, lui îi trebuia pe loc diploma… Și-a luat-o, după ce a pus alt director, dar înainte de asta i-a răscolit dosarul și i-a montat ședința de excludere din partid.”

Din copilărie, Letiția a învățat să tacă deși avea multe întrebări fără răspuns, unchiul și mama alături de care ea crește nu îi spun de ce familia ei are o tinichea atârnată de coadă. Acest lucru îl deduce mai mult din discuțiile încifrate ale adulților despre tatăl ei aflat în închisoare din cauză că ai lui făcuseră politică. Purtarea evazivă a adulților o va face pe Letiția să nu o intereseze trecutul familiei, dintr-un individualism și o preocupare exclusivă pentru propria soartă, devenită cu timpul atitudine autistă în ce privește interesul față de alții. Drept dovadă, colegii de grupă și de cămin – Marilena, Nana, Marta, Clara, Didi, Predescu, Clara – travesează oarecum superficial istoria Letiției, tratați de eroină cu indiferență și lipsă de atașamente, identificarea lor o face cel mult prin prisma lucrurilor care prezenta interes: relațiile avute de fete cu băieții (relații în care nu se știa cine vânează și cine este vânat, ca o soluție convenabilă pentru evitarea repartițiilor prin diverse cătune, la terminarea studiilor) sau apartenența la politic, cum ar fi colega de cameră Domnica care era membră de utece din anul I și cea a-toate-știutoare privind viața intimă fetelor, alături de Bebe, secretarul de la utece, studentul cu un număr recor de dezacorduri gramaticale, în ciuda cărora primea numai note de 9 și de 10! (Precizez că în carte apare termenul ”utece”, adică cu literă mică și legat, fără inițiale, ca semn al disprețului față de reprezentanții din an ai organizației de tineret.)

Abaterile față de drumul egal al fiecărei zile din perioada facultății sunt prezentate în numai trei episoade, fără a dramatiza aspectele politice: chemarea Letiției la Cadre, pentru revizuirea dosarului după revenirea tatălui ei acasă; ședința uteciștilor care dezbat dacă să-l excludă sau nu din facultate pe un coleg căruia Letiția îi ia apărarea (atitudine ale cărei mecanisme interne țin de vechea lupta ei cu teama și tăcerea învățate de acasă, din copilărie) și spre final, ”procesul maimuțelor” ținut de organizația de tineret, în lipsa celor 20 de căministe care fuseseră exmatriculate pe motiv de prostituție.

Creșterea și descreșterea vegetației din copacii Bucureștiului, din primăvară până în toamnă, acompaniază imagistic creșterea și pierderea exaltării Letiției în relația sa cu Petru Arcan (el era cercetator la Institut și avea ore la facultate, fiind partenerul mult visat al eroinei). În fața golului care se cască odată cu iluzia iubirii se voalează în fața evidenței, Lucreția se întreabă: ”Nu putem oare trăi decât așa, ucigând iubirea?”. Lucru care îl acceptă ca un dat cu care se va obișnui voit, cu o detașare reflexivă.

Relația dintre ea și Petru Arcan nu este una de iubire, ci una de putere și supunere pentru folosire reciprocă, iar Letiția intră în tăcere în schema jocului, fiind condusă de un instinctiv simț pragmatic propriu umiliților care urmăresc să se ridice:

”Cândva iubirea mea sugrumată avea să se transforme la loc, în simple lucruri, în niște pantofi scâlciați, într-o bluză uzată. Dar până atunci, viața lui continua în mine ca și când lumea întreagă prin care treceam era numai o privire imensă a lui, care mă urmărea fără s-o știe. (…) Dar reproșul meu avea să aibă rezonanța neconvinsă și automată pe care mi-o dorisem. Și-aveam să tac în continuare pentru că, oricum, de la început alesesem tăcerea. Drumul meu spre el trecea atât de adânc prin mine, încât aveam să-mi trag spre perete ochii, contraziși de orice gest al lui care putea să urmeze. Învățasem să mă tem, repede, de glasul lui prea grăbit sau prea politicos, de fiecare vorbă în care i-aș fi bănuit nepăsarea. (…) Mă pregăteam să fiu alta și nici nu-mi dădeam seama de fapt, credeam că-l aștept cu supunere pe Petru, dar fiecare mișcare i-o calculasem la fel de exact cum le calculasem și pe ale mele. Dacă avea să se întoarcă la mine, avea să găsească pe altcineva, dar lucrul acesta n-o să-l știe, mult timp, și nici eu nu-l știam bine încă.”

Așa cum nota critica în anul 1975, la apariția cărții (este primul roman al Gabrielei Adameșteanu, înainte de ”O dimineață pierdută” care-l va eclipsa definitiv și nedrept pe primul), acest romanul este un unicat în literatura română deoarece tratează devenirea feminină, sau flaubertian spus, ”educația sentimentală” a personajului principal feminin, Letiția Branea. În același sens, Gabriela Adameșteanu a avut-o ca predecesoare pe Hortensia Papadat-Bengescu de al cărei stil se apropie prin realismul universului feminin și lipsa de afecțiune devalorizată în manipularea din relația între sexe. Aceasta din urmă îmi amintește totodată și de „Valsul de adio” al lui Milan Kundera.

Gabriela Adameșteanu – Drumul egal al fiecărei zile
Gabriela Adameșteanu – Drumul egal al fiecărei zile

9 COMMENTS

  1. Am citit doar ”Daruieste-ti o zi de vacanta” si ”Vara-primavara”,de Gabriela Adamesteanu,primul volum de povestiri,iar al doilea de proza scurta. M-au impresionat placut unele incursiuni ale autoarei, in framantarile sufletesti, sovaielile si trairile personajelor, chiar incercarile de filosofare, pe anumite teme…

    • @Naica: se pare ca povestirile acestea au fost «incalzirea» pentru romanele care au urmat, cu adevarat personajele sunt cu scrupulozitate construite, asta le face atat de reale… dar nu si simpatice. De pilda, Letitia chiar mi-a fost antipatica. Poate avea o scuza in vorba lui Miron Costin «Iara nu sunt vremile supt carma omului, ci bietul om supt vremi». Dar tot antipatica imi ramane…

  2. Tony , despre carte nu stiu …citesc rar , actualmente o carte tehnica de fotografie :):) , prefer sa traiesc , da …cititul l-am practicat intens candva … ma bucur sa te descopar si sa iti descopar pasiunea lecturii , si a scrisului….si arati fooooarte bine, parca anii au mers invers in ceea ce te priveste ( am vazut poze recente pe facebook ) , esti mult mai frumoasa decat acum 10 ani …. ce face fericirea ( casatoria :):) din om …. puuuuup

  3. Tony poate ne mai auzim si noi la un telefon, sau mergem la o piesa de teatru candva…0723 693 158..sunt in tara , m-am intors de cateva saptamani. Te pup draga mea. Am vorbit si cu MG :):) am iesit la o masa in centru vechi…frumoasa zi am avut, tu lipseai 🙂 Pup .

    • @cora: blogul tau este un catharsis! Aceeasi neschimbata sensibilitate pe care o recunosc (dincolo de masca pe care o afisezi pentru straini). Inteleg ca esti in Franta, o tara cu o cultura pe masura dorintei tale de explorare artistica. Spun asta pentru ca ai o fire artistica si acum mi se confirma, un motiv in plus pentru care am recunoscut in tine un material comun. Cei care se aseamna se aduna si se inteleg, functioneaza un magnetism, nu crezi ?! oricum, voi urmari blogul tau pentru ca asa stiu de tine… de framantarile tale. Nu inceta sa visezi, orice vis bun devine realitate!

      In al doilea rand, iti multumesc mult pentru mesaj, ramai asa cum te stiam, o prietena sincera si de incredere. Ai avut cuvinte de incurajare pentru mine si nu am uitat asta. Cat despre lectura si scris, pot sa spune ca citind am devenit un mai bun ascultator si asa am descoperit o multime de oameni, intamplari, trairi, mai mult sau mai putin asemanatoare propriei experiente. Lectura este o calatorie statica de (auto)cunoastere. In toate cartile citite despre care am scris pe blog am gasit ceva remarcabil si acel ceva am dorit sa-l impartasesc cu altii, porniti in aceeasi misiune de cunoastere a naturii umane prin intermediul literaturii. Asa am ajuns sa scriu cate ceva, mai mult despre calatoriile prin intermediul cartilor, mai putin despre calatoriile reale, atunci cand am vizitat locuri noi impreuna cu sotul meu. Da, el m-a incurajat sa scriu, din apreciere pentru modul in care imi exprim emotiile. Cu el fac echipa in proiecte comune cum este acest blog. Este un bun fotograf, poate mai bun decat subiectul, ma surprinde in cele mai frumoase ipostaze. Frumusetea este data de ochiul care priveste …el ma vede frumoasa, asa am devenit cum ma vede el 🙂 te imbratisez cu drag!

    • @cora: am vazut ca numarul de telefon este neschimbat; te voi suna negresit pentru ca pana in vacanta de iarna, sa ne intalnim noi doua si, daca este disponibila, si cu MG, toate trei. Asta ca sa va iert ca nu m-ati chemat si pe mine 🙂 Poate mergem in acelasi Centru vechi, undeva… stabilim la telefon.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here