Carlos Franz – Locul în care a fost paradisul

… acum este infernul! Pe cursul fluviului Amazon, la 3200 km de coastă, la întâlnirea granițelor a trei state – Peru, Columbia și Brazilia. Așa cum își amintește Anna, fiica consulului din Iquitos, acolo ”viața înmugurea doar pentru a putrezi imediat după aceea, strivită de propria ei exuberanță. Urmau să vină ploile și, odată cu ele, puhoaiele. Râul urma să se umfle în matcă. Betleem, orașul plutitor, urma să se ridice vreo zece metri, după care să coboare. Aceasta ar fi fost totul. Căldura, și mirosurile, și verdele calm al junglei ar fi fost întotdeauna la fel. Puteai cu ușurință să împărtășești iluzia că timpul se oprise în loc. Poate de aceea Consulul visase toată viața la acele locuri din fâșia caldă a lumii. Poate că în aceste locuri fără anotimpuri era mai ușor să te convingi că ești într-adevăr imun. Imun în fața schimbării, a decreptitudinii, a morții. Singurul lucru la care se poate aștepta după căldură e ploaia, iar după ea, căldura, din nou.”

Mă feresc să alunec într-un rezumat pentru a nu spulbera acțiunea și suspansul, cam fragile, fără de care nu ar mai avea rost să citiți cartea. Sau să nu o citiți. Deși recomandările din postfață îl așează pe autor în prima linie a noii generații de scriitori latino-americani, nu-mi dau seama de ce cartea lui nu m-a atins. Atunci când aud de scriitori latino-americani, automat mă gândesc la clasicii lor și am mari așteptări. Poate prea mari. În cazul de față, am remarcat că intriga este deficitară și tempo-ul cam lent din cauza repetării obsesive a detaliilor de atmosferă (clima, ulii, descompunerea, jungla, apele murdare ale fluviul etc. care sunt reluate până devin obositoare).

Nu m-a atins și pentru că, după atmosfera apăsătoare din ”Mersul egal al fiecărei zile”, am sperat la o gură de aer proaspăt, dar n-a fost să fie… În ”Locul în care a fost paradisul”, atmosfera este mai apăsătoare, dar din motive diferite: jungla și clima. Jungla este o prezență mereu amenințătoare, la limita provizorie cu terenurile defrișate haotic pentru culturi sau locuire. Cât despre climă, aș cita vorbele unui personaj din carte, prefectul Goncalves: ”E vina umezelii. Căldura ne umezește pe toți, pe unii mai mult, pe alții mai puțin. Aceasta nu e o țară, domnule Consul, e o climă…”, și încă una atât de umedă încât am avut senzația că paginile cărții devin și ele umede.

Spre deosebire de ”Mersul egal al fiecărei zile” în care autoarea ”despică” în zeci de detalii mintea unei tinere fete, defilându-ne toate gândurile și trăirile ei din perioada trecerii de la adolescență la prima tinerețe, ambele aflate sub semnul unei mari monotonii, aici narațiunea are o abordare mai clasică, a rememorării întâmplărilor trăite de Anna, din perspectiva ei.

La maturitate, după moartea Consulului, tatăl său, Anna își așterne în scris amintirile pentru a elibera o mare durere. Și, în parte, o mare vină. Pornind de o idee superb exprimată, și anume că: ”Amintirea e de mii de ori mai de preferat decât consolarea umană.

Poate de aceea m-am apucat de scris, pentru a privi durerea în față. Atâta timp cât o vom putea privi în față, ea va putea fi dusă. Cel mai rău mai rău e atunci când ne permitem să uităm pentru o clipă și imediat după aceea să ne trezim și să ne dăm seama că era adevărat…”

După divorțul de mama Annei, Consulul, instalat într-o comodă exterioritate grație statutului diplomatic, este vizitat, de regulă, de fiica sa, în timpul vacanțelor. Ajunsă la Iquitos după ce avionul traversează o cumplită furtună, Anna descoperă motivul pentru care tatăl său nu mai locuia la hotel, ca în alte repartiții diplomatice, ba mai mult, chiar cumpărase o casă. Acest motiv era prezența Juliei, o amantă diferită de femeile pe care le mai văzuse alături de tatăl său, o femeie tânără, puțin mai mare în ani decât Anna dar care reușise să-l smulgă pe Consul din patima beției. Când Consulul o va cere de soție pe Julia, aceasta va stârni gelozia fiicei care își dorea în exclusivitate atenția tatăl său:

”Mă durea acea privire de amant de cincizeci de ani care se topea după ea. Asemeni unui demodat regizor de cinema în scaunul său de pânză, bătrânul diplomat filma o peliculă imaginară în care amanta era singura protagonistă. Mă întrebam care va fi fiind subiectul. Am încercat să îmi imaginez ce ar spune colegii mei de liceu despre acel corp brunet și rotund. Dar era mai bine să nu îmi amintesc cuvintele. Aș fi putut ajunge să am sentimente contradictorii: poate că mă mândream pentru Consul, poate că uram admirația pe care mi-o stârnea soția lui…”

Cu scopul de a-și prelungi șederea în locul în care, în amurgul vieții, întâlnise dragostea, Consulul trimite în țara de origine rapoarte exagerate despre Enrico, un refugiat politic. Asta îi va fi adus pe cap pe Rubiroza, un coleg de la Ministerul de Externe, venit în calitate de consilier extraordinar pentru a gestiona problema refugiatului politic. Așa cum observa Anna, Rubiroza este un coleg invidios și un perfid vânător de capete, una din scenele de efect ale romanului fiind cea în care el apare la reședința Consulului cu un dar neobișnuit pentru Anna:

”- Uite ce ți-am adus, spuse într-un sfârșit, în timp ce așeza un mic pachet pe masa de sticlă.
Nu mi-am putut stăpâni țipătul. Un cap de mărime redusă pe un cuib din propriul păr. Avea ochii, nasul și buzele cusute. Părea că se concentrează, că visează la ce vor fi fiind micile lui vise. Gurița cu buzele groase îmi trimiteau un sărut.
Rubiroza râse. M-am urât pentru că a trebuit să țip.”

Recuperat de Consul de la autoritățile locale, Enrico este adăpostit de acesta în reședința sa, ca și cum alăturarea fizică a fiicei cu amanta, în aceeași casă, nu ar fi făcut situația (destul de) explozivă. Prezența lui Enrico, ”unul dintre acei bărbați violenți care întotdeauna se așteaptă la compasiune din partea femeilor”, aduce, figurativ vorbind, furtuna mai aproape. Va fi declanșată de Anna și va transforma iubirea în tragedie, având efectul contrar celui scontat de ea: îl va îndepărta definitiv pe tatăl său de ea. O singură replică mai personală îi va mai fi adresată de Consul Annei, ca reacție la vestea căsătoriei ei, la câțiva ani după despărțire:

”Poate vei spune că nu sunt în măsură să dau sfaturi. Și totuși, distanța e poziția cea mai bună, cea care îți oferă vederea panoramică. Mă întreb dacă părinții mei au încercat să îmi dea sfaturi când m-am însurat. Nu îmi amintesc. Nu e ușor să fii părinte. Singurul lucru despre care pot să te învăț e tocmai cel care mi se pare important. Dar, în fine, să ne străduim: încearcă să nu fii exigentă. Dragostea nu e același lucru cu fericirea …”

Plusurile romanului, pentru că de minusuri am pomenit deja, sunt replicile expresive, acide pe alocuri, personajele rapid dar bine conturate din perspectiva povestirii spuse cu sentiment, ca o formă de descărcare a trăirilor refulate.

Carlos Franz – Locul în care a fost paradisul

Carlos Franz – Locul în care a fost paradisul

6 thoughts on “Carlos Franz – Locul în care a fost paradisul

  1. Zina

    Succesul cărților scrise de autori sud-americani depinde, în mare măsură, de felul în care știu să evoce sălbăticia naturii de pe acele meleaguri. Din aceasta perspectivă, nu pot să nu amintesc Doña Bárbara de Rómulo Gallegos. Ai citit-o ?

    PS Antoaneta, vreau să precizez din capul locului că eu nu particip la nici un fel de concursuri. Comentez fiindcă-mi place, citesc dacă-mi place. Daca ar fi sa castig vreodata, cedez premiul de pe acum persoanei de pe locul doi. Am mai facut asta, si imi pare bine ca am facut-o !

    Reply
    • Antoaneta Moga Post author

      @Zina: nu evocarea naturii e problema, ci mai degraba ritmul dezlanat al actiunii, disproportia dintre descriptiv si suspans. Iar in descrierile naturii, totul este urat, sordid, bolnav si in decadere fizica 🙁 Cu o singura exceptie: frumoasa este numai orhideea primita de Anna cu ocazia majoratului, un dar cu substrat si cu trimitere spre deznodamantul povestii, avand in vedere ca pentru a creste, fiind o planta parazita, orhideea respectiva ucide un copac. Am retinut recomandarea de a citi cartea lui Gallegos, mai ales ca a avut 40 de reeditari (o cifra de neignorat) si s-a si facut un film dupa ea! Cat priveste premiul, am retinut dorinta si vom tine cont de ea 🙂

      Reply
  2. roberts

    drept sa zic, eu sunt mereu inflentata de descrierile cartilor, parerile altor cititori, bloggeri, critici si de multe ori am fost dezamagita. cred ca cel mai putin tin cont de coperta cartii, chiar nu mi se pare un criteriu in alegerea unei viitoare lecturi. de multe ori am pornit cu mari asteptari, ma dezamageau primele 20-30 de pagini si nu renuntam convinsa fiind ca trebuie sa vad frumosul, intriga sau pasiunea ceva mai incolo. si nu a fost neaparat asa. ultima dezamagire in acest sens a fost “Adevarul despre cazul Henry Quebert” a carei intriga si poveste m-au tinut legata si cu dorinta de a afla deznodamantul, dar fara a atinge acea profunzime si finete care imi ating sufletul si inima. eu ti-as recomanada “Intre zi si noapte” de Henriette Yvonne Stahl , o carte cu o atmosfera apasatoare dar scrisa impecabil si cu multa atentie la detalii. Si daca tot se-apropie sarbatorile de iarna, sper ca Mosul sa fie inspirat si sa-ti aduca ceea ce-ti bucura sufletul cel mai tare, sa fie bucurie si dragoste in casa voastra!

    Reply
    • Antoaneta Moga Post author

      @roberts: Ceva nu-mi iese la socoteala, ca sa zic asa, cu lectura asta… ca la o melodie unde ritmul se pierde undeva, pe parcurs. Poate si din cauza consideratiilor excesive ale fi Annei fata de tatal sau, formulate distant, de genul Consulul era…, Consulul dregea, Consulul spunea… Acesta ar fi un minus dar am pomenit si plusurile: aproape incepi sa simti umezeala climei, personajele sunt credibile si replicile de duh, de pilda: „Uneori exista putere in aceasta zona, dar niciodata autoritate…” (asta se potriveste si la noi, ca si la popoarele tropicale!). Cum spuneai si tu, nu am vazut pasiunea, in ciuda umezelii povestea este cam uscata. Este spusa de Anna retrospectiv si in ciuda regretelor ei, tot mi-a fost antipatica pentru ca face numai tampenii si este egoista. In schimb mi-a placut Julia, amanta, pentru amestecul de timiditate si forta. In clasamentul lecturilor mele din autorii sud-americani, cea de fata incheie plutonul, ca sa spun asa, dar nu a picat preselectia, totusi! Recunosc ca nu am citit nimic de Henriette Yvonne Stahl, asa ca am notat recomandarea ta pe lista de asteptare a anului care vine. Multumesc!

      Reply
  3. Cristina Mogos

    N-am citit cartea lui Carlos Franz insa mi-a placut recenzia ta in care ai prezentat plusurile si minusurile cartii.
    Daca tot ti-a recomandat roberts sa citesti o carte ce apartine unei scriitoare din perioada interbelica, eu ti-as propune o carte care inglobeaza mai multe epoci la un loc (interbelic, comunism, capitalismul zilelor noastre), si prezinta aceeasi atentie a detaliilor – Mireasma trandafirilor salbatici de Sorina Popescu.

    Reply
    • Antoaneta Moga Post author

      @Cristina: am incercat sa fiu obiectiva, dar evident ca aprecirea finala depinde de gusturi. In functie de asta, per total poti inclina spre plusurile romanului sau spre minusurile lui. Asa cum am si spus, eu ma raportez si la ceea ce am mai citit pana acum… Recomandarea ta este tentanta, voi trece cartea Sorinei Popescu pe lista mea, pentru anul care vine! Multumesc!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *