George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

După un comentariu favorabil primit chiar din partea d-lui Geoge Marcu la scurt timp după publicarea primului episod din serialul inspirat de ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca, lucru care mă onorează și mă încurajează deopotrivă, iată-mă la doilea episod, cel dedicat literei B.

Așa cum mă așteptam, majoritatea biografiilor din acest capitol o dețin femeile din neamul Brâncoveanu. Le voi aminti în ordine cronologică, începând din secolul XVIII:

  • Doamna Marica Brâncoveanu, soția voievodului Constantin Brâncoveanu (ea însăși nepoată de domnitor al Țării Românești -Antonie din Popești în perioada 1669-72). Însoțirea ei cu Constantin a avut loc încă de când el era mare dregător și unul din cei mai influenți boieri din țară. La data căsătoriei, Marica avea vârsta de 13 ani, în scurt timp a devenit și mamă, fiica sa Stanca fiind primul copil. Perechea voievodală a avut împreună 11 copii, șapte fete și patru băieți. La 13 ani de la căsătorie, când a avut loc urcarea la tron a lui Constantin, Marica a devenit doamnă a Țării Românești, dar și cel mai de încredere om al voievodului, deoarece ea ”a administrat eficient fabuloasa avere a Brâncovenilor, a organizat activitatea pe moșiile familiei și a controlat marile sume de bani depuse în băncile din Viena, Veneția sau Amsterdam.” Din pricina uneltirilor inițiate la Înalta Poartă de Cantacuzini, familia de boieri rivală Brâncovenilor, are loc bine-cunoscuta tragedie a arestării și uciderii domnitorului la Constantinopole la data când el împlinea 60 de ani (15 august 1714). Atunci Marica avea 51 ani și, după ce a suferit torturi îndelungate pentru a mărturisi unde le sunt averile, sub ochii ei sunt executați soțul și cei patru fii. După uciderea domnului, Marica, ginerii ei, nora cea mare și nepoțelul ei, Constantin, au rămas prizonierii sultanului, până când au fost eliberați datorită unei răscumpărări grase și apoi, din cauza intrigilor acelorași Cantacuzini, din nou surghiuniți. De precizat că eliberarea a fost rezultatul intervenției unor binevoitori ai familiei pe lângă marele vizir, contra unei sume împrumutate cu o dobândă uriașă (se conta pe solvabilitatea Maricăi care rezistase la torturi și nu divulgase secretele financiare ale familiei). Revenind în țară după moartea Marelui vizir, Marica ”a început recuperarea moșiilor, a palatelor și, cu ajutorul împăratului german Carol VI, a banilor depuși la Viena. Cu ajutorul patriarhului ecumenic a obținut tutela nepotului ei, Constantin, căruia i-a păstrat jumătate din avere, după partajul făcut cu fiicele și ginerii ei, în iunie 1717.” După șase ani de la tragica moarte a soțului și fiilor săi, devotata Marica a reînhumat rămășițele lor la București, la Biserica Sf. Gheorghe Nou, alături de care a fost înmormântată și ea în 1729 când a trecut în neființă la vârsta de 67 de ani (destul de înaintată pentru vremurile acelea și tragediile trăite). Ea a fost Doamna Marica, cea care a simțit din plin că averea fabuloasă a Brâncovenilor a constituit puterea dar și blestemul familiei.
  • Domnița Bălașa (1693-1752) era cea dea șasea din cele șapte fiice ale voievodului muntean. La vârsta de 20 de ani a fost dată în căsătorie marelui ban Manolache Lambrino Rangabe, grec din Constantinopol. Urmare mazilirii voievodului Constantin, în martie 1714 Bălașa a fost arestată la Constantinopol unde ”se afla împreună cu soțul ei pentru a peți pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele ei, Radu.” A fost arestată de trimișii sultanului, la fel ca și mama sa, a fost torturată în închisoare pentru a mărturisi unde se află averile familiei. Împreună cu Doamna Marica și Anica, cumnata sa, au fost declarate roabe și internate în seraiul sultanului, soțul său fiind prizonier la închisoarea debitorilor sultanului. Răscumpărată, surghiunită și apoi revenită în țară împreună cu rudele supraviețuitoare martiriului, Bălașa a ridicat în 1743-1744, împreună cu soțul ei, un lăcaș religios în memoria rudelor ucise la Constantinopol. În 1745, rămasă văduvă, ”zidește alături de prima ctitorie, folosită apoi ca paraclis, un al doilea lăcaș (…) În jurul bisericii s-a înființat o școală și un azil de bătrâni căruia, neavând copii, i-a lăsat toată averea sa. A fost înmormântată în acest lăcaș care va purta numele ”Domnița Bălașa”. O mărturie despre imaginea domniței este statuia din fața monumentului care îi poartă numele, ascuns după blocurile din fostul ”Centru civic” din București.
  • Actul de caritate a constituit o ștafetă predată urmașilor săi de neam. Astfel, construirea Spitalului Brâncovenesc se leagă de numele Saftei Brâncoveanu (1776-1857). Spre deosebire de Bălașa, ea nu a fost o descendentă directă a familiei voievodale, născută Rosetti a devenit Brâncoveanu prin căsătoria cu ultimul descendent direct pe linie masculină al neamului, marele dregător Grigore Brâncoveanu. N-au avut copii și în 1824 au adoptat o nepoată (fiica surorii Saftei), pe Zoe Mavrocordat, cea care astfel a preluat și numele părinților adoptivi. Ulterior, Zoe a devenit soția domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-48), iar fiul lor, Grigore Bibescu ”va avea dreptul de a se numi și iscăli Brâncoveanu … pentru pomenirea acestei vechi familii” conform dispozițiilor lăsate de soții Grigore și Safta Brâncoveanu printr-un act de la 27 august 1828. După moartea soțului ei, Safta Brâncoveanu s-a dedicat exclusiv actelor de milostenie, fiind cea care ”a semnat contractul în baza căruia a fost construit Spitalul Brâncovenesc”. Se întâmpla la 28 august 1835.
  • Ana Elisabeta Brâncoveanu (1876-1933) – a fost o celebră poetă, eseistă, publicistă de limbă franceză. Devenită prin căsătorie contesă de Noailles, Ana s-a născut, a studiat, s-a afirmat literar și a murit în Franța, afinitățile sale cu spațiul de limbă și cultură românească fiind relativ firave. Primele poezii le-a publicat la numai 13 ani!

Era fiica lui Grigore Bibescu-Brâncoveanu (deci o Brâncoveanu prin adopția tatălui său, despre care am vorbit mai devreme), iar mama sa era fiica ambasadorului Imperiului Otoman la Londra. Ana a impresionat societatea franceză a vremii sale prin educația și cultura sa, ”statutul său de doamnă de societate i-a întrecut faima scriitoricească.” A fost bună prietenă cu Marcel Proust, cu care a întreținut o corespondență periodică, ”impunându-se ca o cultivatoare a genului.” Revista ”Times” a desemnat-o drept ”cea mai mare poetă pe care secolul al XX-lea a dat-o Franței și chiar Europei.” În 1925, la vârsta de 49 de ani, era primită în rândurile Academiei Române fiind elogiată de însuși Nicolae Iorga – o răsplată pe măsura celei care s-a implicat activ în susținerea emancipării femeii. Frumusețea Anei Elisabeta Brâncoveanu a fost admirată și imortalizată de artiști, o dovadă în acest sens este imaginea de pe coperta enciclopediei de față (cea din centru).

Pentru că a însemnat atât de mult pentru cultura franceză atât de pretențiosă și bine reprezentată la vremea aceea, mă întreb dacă a fost editată și în limba română o parte din opera sa, cel puțin ”Cartea vieții mele” – o scriere a sa publicată în 1932, cu caracter autobiografic (reeditată la Paris în 2008).

Consider că istoria neamului Brâncoveanu, veche de peste trei secole de istorie, din epoca medievală până în cea modernă, pe cât de tragică pe atât de fascinantă, poate fi sursa de inspirație pentru scenariul unui serial artistic. Și mă întreb retoric cum de nu s-a valorificat un astfel de subiect într-un film TV măcar, în mod nedrept având întâietate tot felul de producții despre narcisa sălbatică și alte flori autohtone, inimi de țigani, îngeri pierduți etc.

Tot la litera B apar biografiile a două personalităși feminine din familia Bibescu:

  • Elena Bibescu (1855-1902) pianistă, cea care a ținut saloane muzicale la București sau Paris, ”frecventate de cei mai importanți artiști ai momentului, dar și de aristocrația europeană”. L-a ajutat mult pe Enescu să se afirme în plan muzical, ”acesta o considera ca o a doua mamă, închinându-i întreaga operă de până la Oedip.”
  • Martha Bibescu (1889-1973, Paris) – scriitoare, descendentă a unei vechi familii boierești, Martha și-a completat zestrea aristocratică moștenită prin căsătoria cu prințul George Valentin Bibescu (1905). ”Bună cunoscătoare a exigențelor protipendadei bucureștene, Martha Bibescu nu s-a sfiit să ia decizii îndrăznețe în momente sensibile ale istoriei românești. Astfel, în anii de neutralitate ai României, a organizat la Mogoșoaia un salon ce putea rivaliza cu cele mai în vogă saloane occidentale, care găzduiau discuții politice între oameni de stat români si diplomații europeni acreditați la București. În timpul ocupației germane (1917-18) a ales să rămână în Capitală unde, având în îngrijire un spital (Spitalul 118) rămânea racordată la evoluțiile războiului. Informațiile furnizate de ea au fost extrem de folositoare regelui și guvernului de uniune națională, însă i-au atras nu de puține ori ostilitatea administrației de ocupație.”

În biografia sa din carte sunt redate alte detalii interesante privind angajamentul politic în favoarea României, prezența sa activă la Federația Internațională de Aeronautică, și alte evenimente din viața sa deloc monotonă sau comodă, până la final. De numele Marthei Bibescu sunt legate două monumente vizitabile: Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia, pe care l-a restaurat cu banii câștigați din cărțile sale și reședința de la Posada. Pe aceasta din urmă nu am vizitat-o încă și îmi propun să o fac în acest an, în memoria unei veritabile prințese culte care ”grație șarmului său irezistibil, descendenței aristocratice și talentului artistic, a fost admirată și cultivată de contemporani.”

Capitolul dedicat acestei litere cuprinde 4 biografii ale unor femei de al căror nume sunt legate premiere nationale și/sau internaționale:

  • Prima femei din lume care a obținut licența și titlul de doctor în drept la Univesitatea Sorbona: Sarmiza Bilcescu Alimăneștianu (1867-1935). La întoarcerea în țară, a fost primită în iunie 1891 în Baroul de Ilfov, prezidat de marele avocat și om politic Take Ionescu. Cel puțin scriptic, ea a fost prima femeie avocat din Europa deoarece nu a profesat niciodată, ”consacrându-se activităților pentru obținerea cât mai multor drepturi pentru femei”.
  • Prima femeie parașutist din România și prima femeie din Europa brevetată ca pilot civil al SUA, cea care a deținut în 1932 recordul mondial de altitudine (7400 m) la saltul cu parașuta: Smaranda Brăescu (1897-1948). Și când te gândești că, până aș descoperi pasiunea și ambiția pentru zbor, Smaranda urmase inițial cursurile de artă decorativă și ceramică ale Academiei de Arte Frumoase din București (1924-29), după care se întorsese ca învățătoare în comuna natală (Buciumeni, localitatea Hănțești, jud. Covurlui). Viața ei a fost o lecție de curaj, pe care l-a avut din plin pentru a face ceva ieșit din comun dar și pentru a lua poziție de partea adevărului (ea a semnat și un memoriu privind falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, fapt pentru care a fost prigonită de autoritățile comuniste instalate la putere.
  • Prima femeie pilot din România care a efectuat raiduri intercontinentale și care a participat în calitate de pilot acrobat la mitinguri aviatice naționale și internaționale: Irina Burnaia (1909, județul Teleorman – 1997, Geneva). În enciclopedie se precizează: ”După instaurarea regimului comunist în 1948 părăsește țara, stabilindu-se la Geneva.”
  • Prima radioamatoare din România: Lelia Constanța Băjenescu (1908-1980), fiind atrasă de activitatea soțului său, ofițerul de transmisiuni Ioan T. Băjenescu.

At least but not last, am fost impresionată de povestea vieții doamnei Bălăcioiu-Lovinescu Ecaterina (1887-1960), deținut politic, soția scriitorului și criticului literar Eugen Lovinescu (1881-1943), la rândul ei licențiată în litere, secția limba și literatura franceză, profesoară de limba franceză. După rămânerea fiicei sale la Paris (1947), orice mișcare a sa a fost monitorizată de agenții Securității; ”cerându-i în nenumărate rânduri să-și convingă fiica să renunțe la criticile aduse regimului de la București, dar de fiecare dată, s-au izbit de refuzul acesteia.” Cred că ați realizat că fiica sa era Monica Lovinescu, nimeni alta decât ”vocea” postului ”Europa Liberă”. În consecință, Bălăcioiu-Lovinescu Ecaterina a fost arestată de autoritățile comuniste la vârsta de 71 de ani, condamnată la 18 ani de temniță grea, iar ”refuzul sistematic de a i se administra medicamentele duce la moartea sa”, la un an de la arestare, în penitenciarul Văcărești.

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

3 thoughts on “George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

  1. Zina

    O altă propunere atrăgătoare, mai ales că suntem femei și trebuie să le cunoaștem pe înaintașele noastre de seamă ! Mulțumesc, Antoaneta !

    Reply
    • Antoaneta Moga Post author

      @Zina: Da, citind biografiile lor te incearca un sentiment de apartenenta, si simti, daca nu mandrie, macar un confort sufletesc! Pentru ca sunt inaintasele noastre, femei cu totul remarcabile! Chiar imi este greu sa aleg cele cateva nume dintr-un capitol, mai ales ca am descoperit informatii inedite (cel putin pentru mine) si trecand in fuga de la una la alta am „brodat” acest mic articol (mic in raport cu cantitatea de informatii disponibile). Iar la premierele de la litera B descopar acum ca am omis-o pe prima femeie ministru din Romania – doctorita Florica Bagdasar (1901-1978)! O adaug aici cu precizarea ca ea a avut potofoliul sanatatii.

      Reply
  2. Zina

    O altă propunere atrăgătoare, mai ales că suntem femei și trebuie să le cunoaștem pe înaintașele noastre de seamă. Mulțumesc, Antoaneta !

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *