Martha Bibescu – Catherine-Paris

Între cărțile pe care le citesc există conexiuni deliberate, dar descopăr și conexiuni întâmplătoare. Astfel, după ce am citit informațiile despre Martha Bibescu în ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca, am căutat să citesc cel puțin o carte scrisă de ea și am găsit-o pe cea de față. Am pornit cu mari așteptări, pe măsura faimei autoarei. Apoi am găsit și am început să citesc consemnările sale memorialistice din ”Destinul lordului Thomson of Cardington”, pe care o găsesc mult mai plăcută prin concretețea și modul personal de interacțiune cu personaje și evenimentele reale premergătoare primei conflagrații mondiale.

Oricum, romanul de față este un produs doi în unu, adică ficțiune (roman de dragoste) și autobiografie. Prezentând-o pe Catherine-Paris, scriitoarea își „trădează” în mare parte propria experiență de viață și trăirile personale, o dau de gol considerațiile sale subiective asupra etapelor parcurse de eroina sa, din fragedă pruncie până la maturitate. Imaginea lui Catherine-Paris este un contur străveziu al Marthei Bibescu. Așa cum Flaubert a spus cândva ”Doamna Bovary sunt eu”, în egală măsură sau poate chiar mai mult și Martha Bibescu ar fi putut spune ”Catherine-Paris sunt eu”, având în vedere multele asemănări cu eroina sa: rădăcinile românești transplantate timpuriu în solul fertil al culturii franceze, formația intelectuală care excela în istoria și literatura Franței, admirația fără limite pentru Paris și spiritul republican.

Este o carte scrisă de o prințesă despre o altă prințesă care era la fel de frumoasă, bogată dar nefericită în dragoste – o eroină croită pe un tipar literar romantic. Prințesa sa este atipică pentru restul nobilimii din care face parte deoarece în ciuda originilor nobile străvechi consideră, la fel ca bunica și mama sa, că a trăi ca un burghez, la Paris, într-un cartier modest, al clasei mijlocii, este cel mai bun mod posibil de viață. Catherine este numită și Paris după orașul conceperii sale, ca un omagiu adus de mama sa orașului al cărui farmec era antidot la orice nefericire: ”…singurul loc din lume unde n-ai nevoie de fericire e la Paris.” Împărtășind aceeași convingere, bunica sa se refugiase mai demult la Paris, evadând cu tot cu cei opt copii săi dintr-un mariaj nefericit, aici mulțumindu-se ”cu două rochii pe an și cu o plimbare în Jardin du Luxembourg în fiecare duminică.”

Mă așteptam la o construcție românescă mai elaborată, dar intriga este simplă și arondată clar genului romantic. Eroina principală este perfecțiunea întruchipată, la fel ca Ileana Cosânzeana din basmele populare. Imaginea idealizată la extrem mi-a sărit în ochi din prima, poate din pricina lecturii precedente, a romanului ”Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu, în care scriitorul este dur, chiar ironic cu personajele sale din lumea bună, pe când Martha Bibescu o așează pe prințesa sa în situații din ce în ce mai flatante, de la privirile admirative ale parizienilor care întorc capul după dânsa, până la elogiile ”spiritelor pocnitoare” de la Berlin – denumirea dată regimentului de admiratori de aici, în ținută militară de aparat și care ”nu știau să facă altceva decât să pocnească din călcâie în fața ei. Așa știau ei să stea de vorbă cu o femeie. Parcă erau telegrafiști la un aparat Morse pe care îl purtau legat de picioare: se apropiau de ea și pocneau o dată, de două ori, de zece ori. Asta se traducea, minus nuanțele, astfel: La dispoziția dumneavostră. Sunteți cea mai frumoasă. Îmi acordați un dans? Îmi faceți onoarea de a-mi da voie să vă conduc la masă? Și în alfabetul convențional al corpului de gardă: Îmi sunteți superioară!”

Tânără și inocentă (în acest sens scriitoarea spune despre eroină că avea ”educația unei vestale”) Catherine intră în căsătorie total nepregătită și în mod pripit, fără a-și înțelege pe deplin sentimentele, fiind fermecată de locul și momentul în care îl întâlnește prima dată pe contele polonez Adam Leopolski, cu ocazia unei licitații de carte rară organizată la reședința acestuia, denumită în ghidurile orașului ”Casa Centaurului”, aflată pe Insula Sfântului Ludovic, pe Sena.

”Catherine se opri în mijlocul unui salon uriaș, de unde fuseseră scoase aurăriile. Soarele care se oglindea în apele Senei trimitea pe tavan reflexe jucăușe și, deasupra forfotei de capete, ferestrele lăsau să se vadă apa, frunzișul și cerul. Mai mult alergând, de parcă cineva o chemase într-acolo, Catherine se îndreptă spre o fereastră deschisă și se sprijini cu mâinle de stinghia pervazului. În locul acela anume, colțul de fluviu era atât de încântător, încât ai fi zis nu că fata îl îmbrățișează cu privirea, ci, mai mult, că priveliștea însăși o cuprindea pe ea. Prospețimea apei îi scălda fața.

Nu auzi apropiindu-se pașii celui care o privea. Bărbatul veni în dreptul ei: o văzuse bucurându-se de ce se vedea afară, de ce să nu se uite și la ce era înăuntru? Ca să-i atragă atenția, o strigă: Domnișoară!. Îi spuse că are să-și murdărească mănușile, fiindcă pervazul se înegrise de la fumul remorcherelor. Vorbea cam fără șir, dar cu o voce plăcută – nu voia decât s-o facă să-și îndrepte privirea și spre el. Era dreptul lui să îi vorbească – se afla la el acasă.”

”Catherine, care făcea lesne pasiuni pentru o mulțime de lucruri, crezu că a făcut o pasiune și pentru Adam. Ca toate ființele cu adevărat curate la suflet, habar nu avea că are și simțuri. Ceea ce credea că vine din inimă, venea doar din ele.”

Printr-o conexiune întâmplătoare, recenta lectură a lui Petru Dumitriu mă familiarizase deja cu moravurile aristrocrației din primele decenii ale secolului trecut. De pildă, în ”Cronica de familie”, o soție, în calitatea sa de Doamnă, nu-i va reproșa niciodată soțului dispariția bijuteriilor de familie încredințate de naivul bărbat amantei lui, care amantă, fiind mincinoasă și prefăcută, fugise cu ele la Paris, lăsându-i pe cei doi soți fără nici o sursă care le-ar mai fi mai putut asigura supraviețuirea, după exproprieri.

În baza unor reguli asemănătoare, Catherine-Paris, nu-i va reproșa proaspătului soț metehnele și amantâclurile, ele fiind acceptate ca un dat al poziției sociale. Ciudățeniile acestei vieți de familie separate continuă cu întoarcerea singură a lui Catherine-Paris, măritată fiind, la Paris, pentru a-și înnoi garderoba conform noilor tendințe de sezon lansate în capitala modei, un alt motiv de elogiu al legendarului oraș: ”… Parisul se înnoiește și pune restul lumii să întinerească odată cu el, preschimbând neîncetat felul în care arată femeile.” Plecarea ei este regizată cu complicitatea soacrei pentru a stârni din nou pasiunea soțului, un tip caprios și sucit, genul acela de om care ”continua să mănânce doar dacă i se lua farfuria din față.”

Dacă asta sau altceva va fi rezolvat sau nu criza conjugală dintre soții Leopolski, dacă Catherine-Paris va fi cunoscut până la urmă dragostea adevărată, împărtășită și pe măsura spiritului său cultivat, toate acestea în condițiile în care personajele romanului vor fi prinse în vârtejul neiertător al primului Război Mondial, tăvălug care a schimbat harta Europei și polii săi de putere… acestea vor rămâne de văzut, sau mai bine zis de citit!

Având ca minusuri evocarea unor genealogii complicate (informații cu greutate pentru nobilimea epocii) și prezentarea Parisului ca singur centru al lumii civilizate (în aceeași manieră în care romanii numeau celelalte popoare, generic, barbarii), în comparație cu Vienna, Berlin și Sankt Petersburg, capitalele celorlalte puteri ale epocii unde a fost prezentată Catherine ca fiind noua soție a lui Adam Leopolski, descendent din regii Poloniei – lectura poate să te prindă prin plusurile stilului scrierii: feminin, calofil, romantic, ironic și spiritual, făcând uz de multiple paralele și asemănări istorice și biografice.

Dincolo de frumusețea legendară a Marthei (o superbă roșcată cu ochii verzi, imaginea de pe copertă fiind un portret al prințesei realizat în anul 1911 de Giovanni Boldini, elocvent în acest sens), scrisul său constituie mărturia educației primite și al unui spirit încântător de inteligent care a animat saloanele sale de la București și Paris, atât de apreciate și frecventate de numeroși oameni de stat, diplomați și scriitori. Prințesa Bibescu a dat dovadă de iscusință în a se apropia de oamenii puterii pentru a descifra resorturile strategiilor, alianțelor și înțelegerilor de culise dintre familiile domnitoare europene, unite vremelnic prin alianțe matrimoniale care vor face ca Primul Război Mondial să devină un conflict între rude.

Ca și Martha Bibescu, eroina sa vedea în politică o ”istorie în stare gazoasă”, deciziile luate pe acest plan determinând scrierea istoriei la timpul prezent și așezarea evenimentelor pe un făgaș care, din păcate, nu a mai putut fi schimbat.

Martha Bibescu – Catherine-Paris

Martha Bibescu – Catherine-Paris

3 thoughts on “Martha Bibescu – Catherine-Paris

  1. Zina

    Pe lângă măiestria dovedită în prezentarea cărților, ai un har deosebit al alegerii lor. Pe gustul meu, firește. Mă ajuți să descopăr romantismul din mine și îți mulțumesc și pentru asta, Antoaneta !

    Reply
    • Antoaneta Moga Post author

      Cu plăcere, dragă Zina! Cartea Marthei Bibescu te va impresiona prin poezia stilului și înclinația ei spre frumos, pe care îl identifica cu Parisul pe care, cu siguranță, l-a adorat, apoi prin nostalgia cu care își privește retrospectiv viața, deși aici multe din trăiri i le-a încredințat eroinei principale, Catherine-Paris. Se pare că nu cei din familia Hilton au fost primii cu ideea de a numi o fată cu acest nume, în cinstea orașul conceperii ei. Marta Bibescu a făcut asta în premieră, nu-i așa?!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *