Markus Zusak – Hoțul de cărți

3

Un kit de supraviețuire trebuie neapărat să conțină o carte. Sau, mai bine spus, o poveste. Un adevăr pe cât de simplu pe atât de evident după ce am citit anul trecut – ”Mr. Pip” de Lloyd Jones și reconfirmat de ”Hoțul de cărți” de Markus Zusak. (Asta pentru a-mi păstra perspicacitatea descoperirii conexiunilor între lecturi!)

Într-un ”tandem” literar bazat pe acest adevăr, perechea Matildei, negresa slăbănoagă de 13 ani, supraviețuitoarea unui violent conflict interetnic din Insulele Papua Noua Guinee, este Liesel Meminger, micuța nemțoaică costelivă, la vârsta de 10 ani în anul 1939, atunci când în Germania 90% din populație i-a acordat o susținere neabătută lui Adolf Hitler. Din cei 10% care nu i-au acordat-o fac parte Hubermanni, părinții sociali ai lui Liesel. Mai sunt și părinții ei naturali care erau comuniști și din cauza convingerilor lor, urmăriți și apoi dați dispăruți.

Povestea lor și a celorlalte personaje care alcătuiesc universul ei de pe strada Himmel, într-un orășel aflat în apropiere de Munchen, se desfășoară pe durata anilor de război, până la finalul determinat de înfrângerea Germaniei.

Este o poveste inedită prin subiectul său – despre acei puțini germani care nu au fost susținători neabătuți ai lui Hitler, având (cel puțin în secret!) o altă atitudine, dar și prin vocea narațiunii. Cea care a păstrat povestea, pe care o consideră în parte extraordinară, în unul din nenumăratele sale portofele, pentru a o spune și altora, este nimeni alta decât Moartea. Ea este atentă la culori și uneori este uimită de supraviețuitori; despre povestea lui Liesel, unul dintre aceștia, spunând că se dovedește a fi o încercare, ”o uriașă încercare riscantă – de a dovedi că voi și existența voastră umană meritați.”

Cărțile o ajută pe Liesel să se concentreze și la altceva decât realitatea insuportabilă din jur, să înțeleagă puterea cuvintelor, atât pe cea otrăvitoare, atunci când este vorba despre propagandă, cât și pe cea vindecătoare și chiar salvatoare, atunci când micuța eroină le citește cu glas tare vecinilor săi în adăpostul subteran, în timpul raidurilor aeriene americane.

Prima carte furată de Liesel a reprezentat pentru început un fetiș, o amintire despre fratele ei mai mic care a murit pe drum spre orașul în care amândoi urmau a fi încredințați spre îngrijire părinților sociali. Ea aparținea unui tânăr gropar iar, la înmormântarea fratelui ei mai mic, fetița o culege din zăpada cimitirului și păstrează, fără să știe ce reprezintă.

”În prima noapte la Hubermanni, ascunsese ultima legătură cu el – Manualul groparului – sub saltea și, ocazional, îl scotea și îl ținea în brațe. Privind lung literele de pe coperte și atingând literele imprimate dinăuntru, nu avea idee ce însemnau. Realitatea era că nu prea conta despre ce era cartea. Era mai important ce semnifica.
Semnificația cărții: ultima dată când îl văzuse pe fratele ei, ultima dată când o văzuse pe mama ei.”

La deslușirea alfabetului și a cuvintelor, pe care nu le înțelegea, a ajutat-o cu răbdare Hans Hubermann, tatăl său adoptiv. Înainte de asta tot el o liniștea după coșmarurile de la miezul nopții, cântându-i la acordeon și schimbând cearceafurile atunci când Liesel le uda, de spaimă. Așa a descoperit Hans cartea-fetiș bine ascunsă de Liesel dar și faptul că ea nu știa aproape deloc să citească. Neștiința ei era motiv de mare umilință școlară pe care, cu ajutorul și afecțiunea lui Hans, a depășit-o.

Hans Hubermann este un personajul luminos și blând care a secondat-o pe Liesel de aproape și care a influențat-o prin modestie și umanitate; el era un zugrav, nu un artist, ”der Juden Maler – evreul zugrav – pentru că zugrăvea casele evreilor. (…) Toată lumea știa că nu ar trebui să vopsești peste murdăriile scrise pe fațada unui magazin evreiesc. Un astfel de comportament este rău pentru Germania și este rău pentru infractor.” (…) ”Nu era foarte educat și nu avea preferințe politice, dar, în lipsă de altceva, era un om care aprecia corectitudinea. Un evreu îi salvase odată viața și el nu putea uita asta. Nu putea să adere la un partid care învrăjbea oamenii într-un asemenea mod. În plus, ca și în cazul lui Alex Steiner, unii dintre cei mai fideli clienți erau evrei. Așa cum credeau mulți evrei, el nu se gândea că ura va dura mult și a nu-l urma pe Hitler a fost o decizie conștientă. Din multe puncte de vedere, o decizie dezastruoasă.”

Pentru că Hans aprecia corectitudinea, el era și un om care își ținea promisiunile, împrejurare în care Rosa, soția sa îl va susține, dovedindu-se a fi ”o femeie bună pentru o criză” iar Liesel, o fată capabilă să păstreze un secret.

Liesel a furat a doua carte din mormanul de cenușă în care se trasformaseră o grămadă uriașă de cărți mistuite de foc. Fusese un foc festiv în piața din centrul orașului, cu ocazia aniversării zilei lui Hitler dar și a victoriei ”asupra dușmanilor și obstacolelor care ținuseră Germania în loc de la sfârșitul Primului Război Mondial.” Așadar, îndemnul organizatorilor fusese ca ”Orice materiale din aceste vremuri, ziare, postere, cărți, steaguri, și orice propagandă a inamicilor noștri pe care o găsiți trebuie adusă la biroul partidului nazist de pe strada Munchen.” Aceste materiale au fost arse în timpul sărbătorii, obicei care prilejuiește povestitorului o ironică constatare:

”Vedeți voi, oamenii v-ar putea spune că Germania nazistă s-a bazat pe antisemitism, un lider zelor și o națiune de bigoți hrăniți cu ură, dar nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nemții nu ar fi adorat o asemenea activitate – să dea foc.

Nemții adorau să ardă lucruri. Magazine, sinagogi, Reichstagul, case, obiecte personale, oameni măcelăriți și, bineînțeles, cărți. Erau încântați de un incendiu care dura toată noaptea – care le oferea oamenilor îndrăgostiți de cărți ocazia de a pune mâna pe anumite publicații pe care altfel nu le-ar fi avut. O persoană cu asemenea înclinații, după cum știm, era o fată costelivă, pe nume Liesel Meminger. Poate a așteptat 463 de zile, dar a meritat. La sfârșitul unei după-amiezi care a presupus multă exaltare, mult sarcasm, o gleznă plină de sânge și o palmă zdravănă, Liesel a obținut cea de-a doua poveste de succes a sa. «Ridicarea din umeri». Era o carte albastră, cu scris roșu gravat pe copertă, iar sub titlu se afla o mică imagine a unui cuc, de asemenea roșie. Privind în urmă, lui Liesel nu i-a fost rușine că a furat-o. Dimpotrivă, simțea o mândrie care semăna cu ceva în stomac. Furia și ura neagră îi alimentaseră dorința de a o fura. În realitate, pe 20 aprilie, ziua de naștere a Fuhrerului, când a șterpelit acea carte de sub un morman de cenușă mocnindă, Liesel era o fată făcută din întuneric.”

Înainte de a fura a doua carte, la adăpostul întunericului, Liesel auzise discursul de la tribună a liderului nazist local care înfierea pe dușmanii poporului german: evreii și comuniștii. La cel de-al doilea cuvânt, Liesel a avut o revelație, înțelegând atunci cauza dispariției mamei și a morții fratelui ei: ”…Liesel vizită din nou acele camere întunecate ale trecutului și și-o aminti pe mama ei răspunzând la întrebări alcătuite dintr-un cuvânt.
Văzu totul clar.
Pe mama ei înfometată, pe fratele dispărut. Kommunisten.
Pe fratele ei mort.”

Din acest moment, Liesel a fost animată de furie și ură, sentimente puternice care i-au deschis porțile hoției, furând o carte încă fumegândă, rămasă nemistuită în mormanul de cenușă. Povestea continuă cu alte isprăvi de copil rebel, Liesel avându-l camarad pe Rudy Steiner, vecinul și admiratorul ei fidel, isprăvi pe care nu vi le voi dezvălui aici și acum, pentru că aveți o carte la dispoziție! De menționat numai că Rudy avea o problemă cu rasismul promovat de naziști, el era obsedat de atletul american de culoare Jesse Owens și dorea să fie la fel ca el, motiv pentru care s-a vopsit singur negru ca tăciunele și a alergat sute de metri pe stadionul local. Din cauza acestui eveniment despre care rar se vorbea, dar care era cunoscut ca ”Incidentul Jesse Owens”, Rudy Steiner, puștiul cel cu ochii albaștri și părul de culoarea lămâii, pe strada Himmel era considerat puțin nebun. Dar în el Liesel avea un tovarăș ideal, în spirit și fapte!

Pentru a vă imagina cum arăta Liesel atunci, la al doilea furt, cu cartea de foc în brațe, aveți imaginea de pe copertă, imagine preluată din filmul al cărui scenariu a avut la bază acest roman. Filmul este foarte bine realizat, iar în ce privește distribuția, mă gândeam că a fost un succes castingul prin care s-a ales fetița care a jucat rolul lui Liesel. Este foarte expresivă și fizic aidoma descrierii din carte. În film, evenimentele se derulează cronologic, spre deosebire de carte unde unele episoade sunt izolate și anticipate, un lucru bun pentru că provoacă curiozitatea cititorului și cauți să faci conexiuni cu ceea ce ai citit deja, dar și un minus, pentru că îți răpește o parte din surpriza deznodământului. La mine nu mai era cazul, pentru că văzusem deja filmul, dar asta nu m-a împiedicat să savurez stilul epic, mai degrabă poetic al cărții, deoarece scriitorului utilizează îndrăzneț metaforele pe tot parcursul meandrat al narațiunii.

Markus Zusak – Hoțul de cărți
Markus Zusak – Hoțul de cărți

3 COMMENTS

  1. Nu îmi explic de ce, poate fiindcă m-ai făcut să o simpatizez enorm pe Liesel, dar m-ai făcut să doresc cu ardoare să am și să citesc această carte. Îți voi scrie impresiile mele cât mai curând posibil.
    Zi frumoasă, Antoaneta !

    • @Zina: Când îi vei afla toate isprăvile și felul curajos de a fi, o vei îndrăgi foarte mult, cu siguranță! Am înțeles că eroina reală care i-a inspirat personajul este mama autorului.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here