Andrew Nicoll – A fost odată ca niciodată

4

Uneori cadourile vin când nu te aștepți. Nu pentru că este Crăciunul, Paștele, ziua ta de naștere sau de nume. Ți s-a întâmplat?! Mie da. Luna aceasta (dar nu de Black Friday!) am primit în dar de la Editura All trei volume, dintre care am terminat deja unul și vreau să consemnez la cald impresiile. Un stil armonios, cu o bogăție de sensuri și metafore cu care eram obișnuită de Andrew Nicoll, numai că tema este diferită de cea a primei lui cărți citită de mine. Titlul celei de acum este “The good mayor” și a fost tradus la noi prin ”A fost odată ca niciodată”.

Fac o paranteză pentru a mărturisi că am participat la întâlnirea scriitorului cu bloggeri organizată de Editura All la Cafeneua Verona, ocazie cu care am descoperit că “Strada Ficțiunii” se construiește mai rapid decât autostrăzile CNADR, și unește deja vestul extrem (Scoția, mai precis, fiindcă autorul este scoțian) și estul nostru (destul de extrem), adică Bucureștiul. Am petrecut o seară plăcută în compania scriitorul care s-a vădit a fi (așa cum transpare și din romanele sale) un om de o profundă umanitate și cultură. Pe moment am fost așa de emotivă (lucru neobișnuit în ce mă privește!) încât acum regret că nu l-am întrebat dacă chiar există “cafea vieneză cu smochine din belșug” pe care eroul său principal, bunul primar Tibo Krovic, obișnuia să o bea în fiecare dimineață la cafeneaua ”Îngerul de aur”, în drum spre serviciu. Și dacă acasă, în Scoția, scriitorul are un dalmațian.

Titlul ales de traducătoare m-a descumpănit inițial, doar e distanță mare de la ”Bunul primar” la ”A fost odată ca niciodată”. Pe măsură ce citeam mă întrebam ”Oare este o poveste? sau nu este?! De fapt, ce citesc?!”. La final, mi-am dat singură răspunsul: este o poveste pentru adulți, sau o anecdotă, în parte o fabulă, în orice caz este o combinație inspirată în care s-a găsit măsura potrivită pentru a fi un ”vehicul literar” cu un mesaj care se decriptează fiecăruia, în funcție de destinatar.

Multitudinea de perspective sau de sensuri mi-a plăcut la acest roman, și asta îl diferențiază mult de primul în care predomină acțiunea. La acest al doilea volum substanța este dată de detalii, de descrieri, de încetineală, de tatonări, de surprinderea cu migală a sentimentelor și stărilor sufletești. Prima parte mi-a prilejuit retrăirea a ceva ce nu aș vrea să uit vreodată, creșterea unei stări sufletești: îndrăgostirea. Pentru asta i-am mulțumit personal autorului! Deoarece a prinde așa ceva în paginile unei cărți necesită delicatețea prinderii unui fluture în acul unui insectar, fără a-i deteriora solzii minusculi și colorați de pe aripi. Repet, sunt mai multe valențe, iar eu pe asta am văzut-o.

Personajele sunt de-a dreptul ireale pentru a fi adevărate, așa cum spunea și autorul, un reputat journalist politic, asta în afara timpului în care scrie romane, ca hobby, pe parcursul drumului ca navetist până la serviciu (uluitoare asocirea celor două ocupații ale aceleiași persoane, în compartimente etanș separate din viața sa!). După cum spuneam, în carte avem un primar bun care nu poate exista decât în ficțiune pentru că Tibo Krovic nu primește mită, își admiră predecesorii care îi servesc ca model de sacrificiu pentru concetățeni, nu-și decontează prânzurile pe cheltuiala instituției pe care o conduce și este atât de conștient de misiunea sa de model moral încât, îndrăgostit fiind de Agathe Stopak, secretara sa, o iubește în secret (atât de tainic, încât nici chiar ea nu sesizează la început):

”Iarna, doamna Stopak venea la serviciu încălțată în galoși și, după ce se așeza la birou, se descălța și scotea din geantă o pereche de sandale cu tocuri. În biroul lui, bietul, bunul și îndrăgostitul primar Krovic auzea bocănitul galoșilor ei când doamna Stopak ajungea la birou și se trântea imediat pe covor, trăgând cu ochiul prin crăpătura de sub ușă și sperând să zărească măcar o clipă micuțele și grăsuțele ei degețele când se îndesau în sandale.

Pe urmă, bietul, bunul și îndrăgostitul primar Krovic ofta, se ridica în picioare, își scutura haina de scamele pe care le adunase de pe covor și se așeza la birou, cu capul sprijinit în mâini, ascultând-o pe Agathe Stopak care țăcănea ușor pe dalele de gresie ale biroului ei, punea ceva în fișet, făcea cafea sau pur și simplu stătea acolo, catifelată, parfumată, frumoasă și mereu de cealaltă parte a ușii. (…)

– Of, Doamne, mormăia primarul Krovic, când mi-ai smuls atomii din țărână, de ce m-ai făcut bărbat, când ai fi putut să mă faci picătură de parfum, ca să mor fericit în decolteul doamnei Stopak?”

Pentru a nu se holba la Agathe (lucrul pe care nu-l face pentru știe că nu se cuvine, secretara fiind femeie măritată), primarul Krovic preferă să admire un tablou al zeiței Diana de la muzeul orășenesc, o imagine care seamănă izbitor cu Agathe, secretara lui.

Ea este o femeie frumoasă – înaltă, brunetă, voluptoasă, suprinsă pe parcursul poveștii în diverse ipostaze ale feminității sale cu o multitudine de metafore savuroase și episoade pline de umor și farmec care mi-au plăcut la culme! Cum ar fi imaginea ei vara, când Agathe ”stătea cocoțată pe scaunul ei de lângă fereastră, ca o barză voluptoasă, îmbrăcată în rochii vaporoase și înflorate care, pe căldura aia, se lipeau de fiece unduire a trupului ei, fluturând cu fiecare adiere ce intra pe fereastră.”

Sau episodul cu lenjeria și cu bundița oferită la pachet de o vânzătoare cu experiență care părea să știe deja că Agathei nu avea șanse în încercarea de a reaprinde dragostea soțului ei, risipind un pumn de bancnote pe câteva articole aproape invizibile de lenjerie intimă:

”- Sunt atât de scumpe, a suspinat ea, și abia dacă se vede că sunt îmbrăcată cu ceva.

Vânzătoarea cea bătrână i-a zâmbit.

-Asta pentru că sunt țesute de zâne, din bumbacul pe care îl găsesc în capacele tuburilor cu aspirină în nopțile cu lună plină. Hans Christian Andersen a scris o poveste despre asta și nu știu ce geniu a scornit ditamai formula matematică prin care explică de ce prețul chiloților crește pe măsură ce dimensiunea lor scade. Deci le vrei?

-Da, le iau pe toate.

-O să îngheți. Uite, la prețul ăsta îți dau și o bundiță frumoasă și groasă. Ai grijă s-o porți.”

În nefericirea lor, cele două personaje se regăsesc și se veghează discret de la distanță, cu delicatețe și ocrotitor:

”Și cu toate acestea, se consolau unul pe celălalt. Agathe, prin frumusețea ei voluptoasă, plină de voioșie – nu putea să nu fie frumoasă –, iarTibo, prin bunătatea lui. Tibo nu putea să nu fie bun. Își trimiteau unul altuia căldură sufletească, doar prin aceste mici daruri – bunătate și frumusețe. Daruri prețioase. Greu de găsit. (…)

Când ședea în pat, mângâind pisoiul. Care creștea văzând cu ochii, transformându-se într-un motan puternic, agil, cu ghearele ca niște săbii, adormea întotdeauna cu un gând bun pentru el. ”Noapte bună, Ahile”, spunea ea. ”Noapte bună, Ahile, noapte bună, Krovic. Noapte bună.”

În același timp, în cealaltă parte a orașului, singur în casa uriașă din capătul aleii pavate cu dale albastre, primarul Krovic se răsucea în pat, sub cuvertura matlasată pe care i-o făcuse mama când era mic, și-i trăgea peste urechi și spunea pe jumătate adormit, ca și cum ar fi fost auzit de Agathe: ”Noapte bună, doamnă Stopak. Dumnezeu să te binecuvânteze și să te aibă în pază.”

Vezi cum se vegheau unul asupra celuilalt?”

Cele două personaje neverosimile sunt angrenate de scriitor în fapte, întâmplări de zi cu zi, stări și sentimente pe care le regăsim din belșug în lumea reală.

Singurătatea în doi când iubirea nu se pierde, biruită de o răceală ca de sloi de gheață.

Nerăbdarea feminină care strică totul, chiar atunci când mai era vorba numai de o zi.

Alegerea unui om rău și iluzia că el va oferi o dragoste bună, respect și loialitate.

Bărbații părăsiți care își pot pierde mințile de durere, plângând de nefericire.

Femeia eșuată într-o relație abuzivă care caută să-și caute alinare într-un munte de prăjituri și în filme de la cinema unde se duce singură.

Par a fi lucruri din lumea noastră, nu din basme, nu-i așa?! Am auzit de ele, le-am văzut, poate chiar le-am trăit.

Găsesc că cea mai frumoasă parte din romanul este inserția de fantastic, atât de bine dozată și împletită cu lumea obișnuită, încât îmbinarea aceasta dă farmecul unic al unei imposibile ieșiri din situația de criză. Nu este atât de imposibilă dacă cititorul crede cu tărie în metaforă (vorba lui Augustus Watters din “Sub aceeași stea” de John Green). Sau dacă ne gândim că numai pare o minune atunci când ne dăm un ”autosave” dintr-o relație dezastruoasă și ne întoarcem la visele noastre mai vechi de fericire, pe care le abandonasem ca pe un caiet cu poze colorate care a stat o grămadă de timp inutil, prăfuit, uitat pe un raftul de sus al șifonierului.

Scriitorul spunea că pe unii i-a nedumerit finalul neverosimil. Dar aceștia uitaseră că de la început narațiunea este spusă de vocea unei omniprezente sfinte Walpurnia care, deși decedată acum 1200 de ani, într-un mod pe care nici ea nu poate să-l explice, vede încă tot ce se întâmplă în orașul Punct!

Pentru mine finalul nu este o scamatorie de circ, ci mai degrabă un tâlc. Acela că, nimic nu este ce pare a fi; că există un strop de magie la îndemâna fiecăruia, depinde numai de curajul de a lua decizii, de a schimba nefericirea sigură și prezentă pe o fericire ce la prima vedere pare riscantă și imposibilă. Numai pentru cei îndrăzneți, decizia aceasta poate să devină realitate!

Sper să nu mi se reproșeze că am scris o (altă) poveste sau că am realizat un spoiler. Este perspectiva mea asupra poveștii sau, așa cum spunea și autorul, sunt spațiile lăsate libere care le-am umplut eu, cititorul. Cărțile sale au marele merit de a fi un parteneriat, un dans, nu un wresttling.

Tot ce ai de făcut este să accepți personajele și te lași pe mâna lor, condus ca într-un dans plin de arabescuri, pe firul narațiunii, spuse de cea căreia oamenii din orașul Punct i-au ridicat o catedrală, în semn de recunoștință pentru sacrificiul său – ”Sfânta Walpurnia, bărboasa fecioară martiră, ale cărei rugi înfocate de a rămâne castă fuseseră răsplătite cu o generozitate miraculoasă. Sfânta Walpurnia fusese de două ori binecuvântată de bunul Dumnezeu: întâi cu o barbă de o bogăție monstruoasă, și apoi cu un potop de negi, care îi acopereau tot trupul și pe care îi arăta oamenilor din Punct aproape zilnic, într-un efort neobosit de a-i ține departe de păcat. Așa era sfânta Wlapurnia care, când sălbaticii huni au asediat Punctul, li s-a oferit invadatorilor numai ca să-i facă să le cruțe pe femeile din oraș. După cum istorisesc călugării, Sfânta Walpurnia a dat fuga în tabăra hunilor. Strigând «Luați-mă pe mine, luați-mă pe mine!» iar bestiile de huni, care nu se codeau nici să-ți facă poftele cu animalele păroase din tabără, nu s-au lăsat rugați de prea multe ori.”

Andrew Nicoll – A fost odată ca niciodată
Andrew Nicoll – A fost odată ca niciodată

4 COMMENTS

  1. Unanswered questions.
    No, I have no dog, but I plan to get one if I live long enough to retire.mit wouldn’t be fair to get a dog when there is nobody around all day. Yes, there is a good supply of Viennese coffee here. We have an excellent coffee merchant but I prefer his wonderful tea.
    It was lovely to meet you the other day. Say hello to Michael.

    • I asked you about the dog thinking to Agatha’s transformation into a dalmatian.
      I don’t think I understand the combination between the coffee and figs – I haven’t met this before, although my husband is coffee addicted.
      I’m looking forward to read your next book.
      I’m very pleased that you had the time to drop me a comment. I’m very happy, and Michael too.

    • @Zina: Așa este, iar acum iarna, ziua pare chiar mai scurtă de 24 ore, se întunecă așa devreme 🙁 Abia aștept solstițiul de iarnă de când lumina începe să câștige teren! Mulțumesc pentru apreciere, lectura cărții mi-a produs o deosebită plăcere, este scrisă într-un stil hâtru-șugubăț cu care autorul s-a recomandat de la prima sa carte pe care am citit-o. Poți alege oricare dintre cele două, sunt faine, în moduri diferite…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here