Silvian Floarea – Premiul

0

Proverbul homeric care spune să te ferești de greci chiar și atunci când îți fac daruri se aplică în mod trist și în povestea de față.

De data aceasta ”grecii” sunt o companie de telefonie care organizează un concurs cu premii. Icsa și Oama răspund corect la întrebarea din SMS-ul companiei și sunt declarate a fi fericitele câștigătoare ale premiului cel mare. Compania nu spune din start care sunt condițiile și în ce constă premiul, că dacă ar fi știut, cele două femei s-ar fi ferit de cadoul care le va complica viața.

Una din ele este femeie simplă, pe numele ei Oama iar a doua este Icsa (fiica lui Ics, architect, deci nu chiar un oarecare). Având o carieră bună ca designer și o părere despre sine la fel de bună, Icsei chiar i se pare firesc să fie premiată, serbând anticipat cu prietenele pe care le adună ad-hoc la o băută într-un bar. În schimb Oama, casnică cu trei copii și soția Omului (de unde și numele), are ceva îndoieli, gândind: ”Dar nu, nu pot fi eu… eu, care n-am câștigat niciodată ceva fără să mă spetesc… nu, nicio șansă”. Și vorba poetului, mai bine ar fi rămas la gândul cel dintâi. Pentru a se decide să sune la compania de telefonie mobilă, Oama se cinstește singură, în bucătărie, cu o sticlă de vin, de o găsește Omul, când ajunge seara de la serviciu, deja pilită și cu aere intelectuale, debitând propriile (in)versiuni ale citatului lui Nietzche:

”Caracterul este destin”:

”- Hopa! Ne-am cinstit singuri! Insistă Omu’.

– Omul e destinul caracterului! Ba nu: caracterul e omul destinului! Nici asta! Fii atent: destinul e omul caracterului! Ei? (…) Destinul e caracterul omului. Așa este textul. Amicul meu, Heraclit.”

Mania pentru clișeele culturale folosite fără a le cunoaște contextul și/sau autorul se manifestă sub forma unui pitic, care din când în când traversează calea personajelor principale, debitând maxime și aforisme, niște zicători pseudo-culturale, fără legătură între ele și fără legătură cu acțiunea.

De fapt, cred că lumea din carte seamănă cu a noastră mai ales prin mania de a câștiga, de a apuca ceva pe nimic (porniri stimulate de publicitatea care te inundă cu concursuri omniprezente, de la capacele de bere și plicurile de praf de copt, la e-mailurile tip spam).

Cele două femei câștigătoare, care vin din lumi diferite, cu stiluri de viață diferite, nu-și fac mari speranțe în privința consistenței premiului. Dar nici nu sunt imune la tentația câștigului, pe acest aspect mizează vicleana companie de telefonie mobilă! Din momentul dezvăluirii naturii premiului – o ironică pleașcă, un ”ceva” foarte scump dar pe care oricine om normal nu și-l dorește neapărat, chiar dacă este gratis! – Icsa și Oama vor avea ceva în comun: refuzul acestuia.

Iar când legea le interzice să-l refuze, se va adeveri caracterul otrăvit al darului refuzat pentru că urmează calvarul procesului cu cele patru înfățișari, fiecare un spectacol oferit de ”Coana Justițica” (vorba celor de la Cațavencu) în toată splendoarea absurdului dar mai ales a caracterului corupt. Justiția este departe de a fi materializarea acelei imagini simbol, legată la ochi pentru a fi imparțială în folosirea balanței dreptății. Ca într-o societate de pe-aci de pe la noi, se exercită printr-un judecător plictisit care din start le privește ostil pe cele două acuzate.

”Curtea era un birou impunător, atât prin lungime, cât mai ales prin înălțime. Absolut toată asistența trebuia să ridice serios capul pentru a-l vedea pe Judecător. Mai întâi se arătau teancuri, tomuri de dosare, din spatele cărora se auzea gâfâitul unui om cu probleme de respirație. De acolo se auzi o bătaie puternică, de ciocan, în birou. Grefierul strigă:

– Atenție, intră Curtea!

Dar nu intră nimeni de niciunde, numai două mâini puternice dădură dosarele de pe birou în lături, iar din spatele lor se ivi capul semi-pleșuv al Judecătorului. (…)

– Am analizat dosarul și mi-e foarte clar că adevărul este de partea justiției.

Secretara se ridică de la biroul ei și îi șopti Judecătorului ceva la ureche, apoi reveni la locul ei. (…)

– Justiția e de partea adevărului, vreau să spun în cunoștință de cauză, rectifică Judecătorul încruntat. Ochii-i sfredeleau sala, scrutând orice mișcare. Cineva – se uită la masa fetelor – a încălcat legea, iar eu sunt chemat de formațiunea mea justițiară să o readuc pe pământ … cu picioarele.

Judecătorul rosti ultimele cuvinte rar și apăsat, ca într-un amfiteatru cu studenți.”

Deoarece judecătorul avea încă din tinerețe ceva polițe de plătit lui Ics, tatăl Icsei, asta va face să vedem cum se funcționează zicala aceea cu părinții care mănâncă aguridă și apoi copiilor li se strepezesc dinții. Descifrarea ițelor procesului și a intereselor din umbră care decid deznodământul complică narațiunea în istorii mai vechi cu amante părăsite și răzbunătoare, cu ”șeful Sistemului” care chipurile încă n-a uitat-o pe iubita din tinerețe, apoi un presupus târg pentru liniștea familiei, scrisori de adio, în fine, cu tot tacâmul.

Toate acestea sunt de natură pur telenovelistică, lucru care inițial m-a enervat și dezamăgit ca stil și întorsătură a poveștii, dar apoi l-am recunoscut ca pe un alt clișeu tipic unei societăți care seamănă izbitor cu a noastră. Nu numai din cauza pasiunii naționale pentru telenovele, ci mai ales prin situațiile în care viața bate filmul/romanul din pricina legilor absurde, modificate arbitrar, aplicate unor cetățeni dezinformați (și tocmai de aceea ușor de manipulat), având ca arbitru al acestei triste conjuncturi o justiție coruptă.

Silvian Floarea – Premiul
Silvian Floarea – Premiul

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here