Elizabeth Gilbert – Semnătura tuturor lucrurilor

6

Despre autoare:

Da, recunosc că statistica nu minte: despre cărțile ei am scris cel mai mult pe acest blog (fără a fi autorul cel mai citit in my life time, ar fi greu să stabilesc asta, cel puțin pentru că obiceiul de a citi este cu mult, mult mai vechi decât cel de a scrie pe blog).

Un motiv ar fi că Elizabeth Gilbert este atât de actuală și bine promovată (marketing american plus faptul că, atunci când soțul meu vrea să-mi facă cadou o carte, intră într-o librărie centrală și întreabă din prag ce a mai apărut nou de Elizabeth Gilbert!).

Dincolo de aceste avantaje, atuurile scriitoarei sunt ucenicie gazetărească și faptul că își alege bine subiectele pe care le dezvoltă metodic, documentat și cu farmec. Este foarte dedicată scrisului ei, folosindu-l ca și cale de a ajunge la inima și mintea cititorului său, în egală măsură. Cheia succesului ei cred că este acest echilibru. A căutat acest echilibru mai întâi pentru sine, după care ne-a împărtășit experiența dobândită printr-o mantră devenită titlu al celei mai cunoscute cărți a sale: ”Mănâncă, roagă-te, iubește”, legată apoi, pe cale de consecință de ”Am spus da. O poveste de iubire”. De fapt, aceste două cărți despre experiențele sale de viață (încadrate de edituri la categoria ”Memorialistică și diaristică”) au fost precedate cronologic de alte două din categoria non-ficțiune, pe care le-am citit și despre care am scris deja, urmare a faptului că doamnă Gilbert și-a consemnat bogatele impresii atunci când l-a cunoscut personal pe Ultimul bărbat american (specie pe cale de dispariție dar nu, nu s-a căsătorit cu el!) și atunci când a fost martoră la Războiul homarilor care se desfășoară surd și permanent la 20 de mile în largul coastelor statului Maine.

Despre carte:

S-ar promova și singură prin stilul deja cunoscut al autoarei care pe lângă că nu se dezminte se autodepășește prin abordarea unui original subiect de epocă, căci acțiunea se plasează la finele secolului al XVIII-lea și aproape întregul secol al XIX-lea. Adică cât durează două vieți de om, tată și fiică (în plan secund mai apar mama, cealaltă fiică, alte personaje, dar greul povestirii îl duc cei doi, tatăl – Henry Whittaker, în prima parte intitulată ”Copacul frigurilor” și fiica – Alma Whittaker, în celelalte trei, cu copilăria în ”Cireșica de la White Acre”, tinerețea în ”Mesaje tulburătoare”, maturitatea în ”Urmarea misiunilor” și apusul vieții în ”Curatoarea departamentului Mușchi”.

Narațiunea bine construită îți oferă o lectură copiosă despre vremea când botanica se întâlnea cu știința și comerțul, iar semințele sau butașii unor plante necunoscute pentru europeni, aduse de un naturalist întors din expediții, puteau însemna o avere pentru cel care finanța cercetarea și valorificarea proprietăților lor famaceutice. Atunci când grădinile botanice nu aveau numai un scop decorativ, ci și un rol important în cercetare și afaceri, mai ales în cazul acelora din Marea Britanie și Olanda, țări de navigatori și expediționari care își extindeau imperiile, transformând în colonii sau posesiuni teritoriile descoperite de peste mări.

Un fir al narațiunii pornește din Anglia, mai precis din Grădinile Botanice Regale Kew, privindu-l pe Henry Whittaker, fiul cel mic al unui umil livădar de aici. Tânărul învață meșteșugul cu plantele de la tatăl său, devenind un fel de botanist-naturalist fără carte dar cu temeinice studii practice încă din copilărie. Urăște sărăcia în care trăia familia sa, având ciudă pe tatăl său care nu-și specula talentul și poziția. Așa că adolescentul Henry vede de timpuriu condițiile propice pentru o ”mică afacere” personală. O replică de duh –”Sunt un mucos bun la casa omului!” – spusă unui stăpân cu simțul umorului îl va salva când se afla la un pas de spânzurătoare. Alternativa stabilită atunci de stăpânul său, care a intuit potențialul tânărului Henry, a fost trimiterea lui în expediția condusă pe Thomas Cook, condiții care îi vor fi testate curajul și calitățile de naturalist. Urmând traseul tânărului Whittaker în aceste expediții finanțate de britanici, povestirea se leagă de un al doilea pilon –Hortus Botanicus, Amsterdam, apoi acțiunea continuă în America, în orașul Philadelphia. Aici, de-o vârstă cu secolul, la 5 ianuarie 1800, se năștea fiica Whittakerilor, Alma – episod cu care începe romanul.

Sunt o mulțime de teme care se împletesc armonios, fiecare fiind câte o poveste în sine despre:
– alegerea între ”a fi” cineva și ”a avea” ceva;
– administrarea unei mari averi versus austeritatea, educația și disciplina din sânul familiei care poseda această avere;
– a fi de o frumusețea peste medie, dar de o inteligență mediocră versus a fi urâtă dar de o inteligență nativă peste medie;
– prietenie, iubire și sacrificii,
– o criză de iubire și dorință;
– căutarea răspunsurilor în relațiile interumane, oricât de departe s-ar afla aceste răspunsuri;
– căutarea răspunsurilor în cercetări și observații științifice, oricât de mult ar dura ele, timp de decenii;
– căutarea lui Dumnezeu pe care îl recunoști, dacă ai inima deschisă și o minte fără prejudecăți, în ”Semnătura tuturor lucrurilor” (semnătură pe care unii i-au pus eticheta ”evoluție”, lucru asupra căruia Alma are rezerve, având în minte amintirea soțului ei dar și ceea ce ea numea ”fenomenul Prudence” – dacă ajungeți aici, veți înțelege semnificația!).

Cartea oferă o lectură care te atrage pentru că reușește să reducă distanțele dintre omul contemporan (cititorul) și omul din vechimea apropiată (personajele romanului). Gilbert povestește în detaliu, explică lucrurile, face conexiuni și are umor, personajele sale au sare și piper, sunt ”de acolo” și ”de atunci” – fără nici o fisură în breșa creată în spațiu și timp, cu o naturalețe care îți derulează de la primul până la ultimul paragraf un adevărat film plin de culoare și neprevăzut, pe ecranul imaginației proprii, pe măsură ce citești cele peste 500 de pagini. E cel mai consistent roman al autoarei dar, pe care pe măsură ce înaintam în el, îmi părea rău că se va termina prea curând.

Dintr-o scriere atât de expresivă mi-a fost dificil să aleg un singur citat, în cele din urmă m-am oprit la instrucțiunile pe care le da Henry tinerilor botaniști trimiși în expediții; instrucțiuni care reflectă propria lui experiență, în calitate de supraviețuitor:

”Să ai grijă să nu fii singurul din grup care se pricepe să scrie sau să citească o scrisoare. Dacă ai nevoie de apă, ia-te după câini. Dacă mori de foame, mai bine mănâncă insecte decât să-ți irosești timpul vânând. Ce mănâncă păsările e bun și pentru tine. Cele mai mari primejdii care te amenință nu sunt șerpii, leii sau canibalii; cele mai mari primejdii sunt bășicile la picioare, neglijența și oboseala. Să-ți scrii jurnalele și însemnările de pe hărți lizibil; dacă mori, vor fi de folos altui explorator. În caz de urgență, poți să scrii cu sânge.”

Alegerea s-a bazat pe fapt că, atunci când am citit ce a scris aici Fructitza despre cartea de față, mi-am amintit de micile mele expediții din copilărie când cercetam plantele din pădure, din grădinile de la țară și de la oraș pentru a-mi completa ierbarul. M-am regăsit în personajul Almei-copil care cerceta domeniul de la White Acre înarmată cu o trusă de colectare și însoțită de un ponei. Bine, eu nu am avut ponei! Nu am nici acum, dar am rămas cu pasiunea aceasta și acum, când nu mai presez plantele ci le îngrijesc pe viu în propria grădină, prilej de a admira semnătura tuturor lucrurilor – unică, inconfundabilă și aparținând Marelui Creator!

Elisabeth Gilbert – Semnătura tuturor lucrurilor
Elizabeth Gilbert – Semnătura tuturor lucrurilor

6 COMMENTS

  1. ma bucur ca ti-a placut si ca ai ajuns sa citesti aceasta carte! mie mi se pare cea mai buna carte scrisa de Elizabeth Gilbert, cea mai documentata, cea mai lucrata, cea mai cea…asta si “Ultimul barbat american” m-au facut sa o iubesc si sa o urmaresc. sper sa mai scrie, sa fie inspirata si sa nu coboare stacheta. ai inceput bine anul, Antoaneta!:)

    • @Fructitza: Da, așa este, autoarea s-a autodepășit cu această carte, este de fapt un roman istoric, lucru care presupune un volum imens de documentare. Oricum, referințele istorice erau presărate cu prisosință și în alte scrieri ale ei, mă gândesc la ”Am spus da. O poveste de iubire” unde face o monografie istorică a instituției căsătoriei. De fapt, în tot ce am citit scris de ea am remarcat un stil atrăgător și cu miez, motiv pentru care, ca și tine, o îndrăgesc și o urmăresc cu interes.

  2. Astept cu nerabdare sa descopar cartile la vreo librarie !”Mananca, roaga-te, iubeste”,am savurat-o mai demult.
    Ai un talent remarcabil de povestitor, accentul este pus unde trebuie !
    Inca odata un an bun si fericit !

    • @Naica: Oh, am încercat să surprins pe departe spiritul cărții, ca să nu iasă un spoiler! Narațiunea autoarei creează un tablou complex, plin de culoare și inedit, mi-au plăcut mult și dialogurile – expresie a unor personaje ieșite din comun: aventurieri, misionari, astronomi, căpitani de corabie, naturaliști și idealiști…
      Mulțumesc și vă mai aștept în vizită!

    • @Zina: Mulțumesc, Zina! Este vorba despre un roman populat cu personaje ieșite din comun și care se petrece, rând pe rând, la Londra, în Peru, la Philadelphia, în Tahiti și la Amsterdam, invocând spiritul iscoditor al secolului al XIX-lea – primul roman istoric al autoarei prin care s-a întrecut pe sine! Sper să-ți placă și te mai aștept pe la noi!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here