Martha Bibescu – Jurnal berlinez `38

0

„De ce scriu? De teamă să nu uit viața.”

Pentru cineva aflat în miezul evenimentelor, trăite în conexiune cu mulțime de personalități istorice și diplomați, îndemnul este de a consemna istoria. Martha Bibescu reușește acest lucru în prezentul jurnal, fiind pasionată de istoria ei din care, prin scris, a păstrat intacte câteva mărturii. Pentru sine, ca măgulire că a cunoscut și a fost cunoscută de puternicii zilei, cei care luau decizii istorice. Căci Martha avea gustul puterii și simțul ascuțit al detectării centrelor de putere, așa cum un jucător de șah vede în minte multitudinea de diagrame posibile dintre piesele albe și negre.

Jurnalul de față face parte din fondul documentar Bibescu de la Biblioteca Națională a României, autoarea nu l-a destinat publicării la vremea scrierii lui, și nici mai târziu. Este o ”indiscreție” a lui Dumitru Hîncu că l-a scos la lumină, l-a tradus, a făcut câteva adnotări pentru ușurința înțelegerii, încredințându-l Editurii Vivaldi.

Ce lumină aruncă acest jurnal asupra anului 1938? Era anul dinaintea celui de al doilea Război Mondial. Fără a bănui ce furtună de foc și sânge va mătura Europa și apoi va cuprinde lumea timp de șase ani, declanșată la data de 1 septembrie a anului următor, scriitoarea se concentrează asupra impresiilor aduse de săptămâna 21-27 iunie 1938, petrecută la Berlin. Participă la un congres aviatic internațional organizat la Berlin, deoarece soțul ei, Georges Bibescu, era președintele Federației Aeronautice Internaționale. Pentru Martha vizita trezește amintirea tinereții și a relației sale cu prințul moștenitor al Germaniei, amintiri aflate la distanța unui sfert de veac. Timp în care s-a petrecut un război mondial și în Germania a fost abolită monarhia. Sunt o sumedenie de schimbări pe care le-a adus istoria scursă în respectivii 25 ani. O istorie absurdă ca ”o poveste scrisă de un prost gălăgios și furios și fără înțeles” așa cum o apreciază autoarea citând versurile lui Shakespeare… dovadă că nici cei mai inteligenți și informați oameni nu pot prevedea ce le aduce viitorul.

Martha zboară cu avionul de la Paris la Berlin, fluviul Rin și orașelor văzute de sus sunt pentru ea tot atâtea prilejuri de evocări istorice. Ajunge la aeroport, apoi la hotel, în cameră o așteaptă buchetele de flori din partea cunoscuților și admiratorilor. În acel an, Martha trecuse de jumătatea vieții, avea cam 48 ani, iar din frumusețea ei (aidoma lui Catherine-Paris, din romanul ei omonim, care întorcea capul parizienilor) mai rămăsese ceva, dar ea se vede precum o ”Grossmutter” (bunică).

Cu siguranță, frumusețea spiritului cultivat și a inteligenței rămăseseră intacte, din moment ce la dineul de deschidere organizatorii o plasează strategic la masă cu nimeni altul decât Goering (al doilea ca putere după Hitler în cadrul celui de-al treilei Reich). Dar, anticipez. Mai înainte de asta, deși nu era în program, Martha dă o raită prin muzeele Berlinului, pentru a o vedea pe Nefertiti cea cu gâtul lung, vestigiile din Pergam și Babilon, ocazie pentru malițioasa remarcă: ”ca să vedem de ce mor imperiile” (asemeni Imperiului german, pulverizat de primul război mondial). Apoi admiră picturile lui Albert Durer și Holbein.

Soții Bibescu ajung la locul de desfășurare al evenimentelor cu mașina ambasadei României la Berlin, cel care îi întâmpină nu este altul decât Neagu Djuvara. Sunt uluită de modul în care îl descrie prințesa pe diplomatul român:

”Radu Djuvara, personaj cu cravată confection, plastron de satin moda 1901 și tuns breton.”

”Nespus de caraghios. Cravata, părul, fanfaronul congenital. Teoria lui despre România, ilustrată prin femeile dominatoare, după care recită, pe același ton și același plan, Anna de Noailles, Didina, Vaca* și …eu.” (…)

Poate că din dorința de a o măguli pe prințesă, Djuvara era inconștient de gafa prin care l-a pus în umbră pe orgoliosul ei soț, și așa destul de marcat de superioritatea intelectuală a consoartei. Motiv pentru care, tacit, Martha l-a clasificat atât de aspru (deși mie nu-mi venea să-mi cred ochilor ce citesc!).

Întâlnirea cea mai așteptată de Martha este cea cu propriul trecut: vizita la Potsdam, la reședința particulară al lui Wilhelm III, cel care ar fi putut fi acum rege, dacă nu ar fi fost războiul care schimbase dramatic fața Europei și cârmuitorii Germaniei…

Alegerea rochiei: alb sau negru?! va alege alb, o rochie Lanvine de dantelă, aspectul virginal fiind temperat cu bijuterii de smarald și un trandafir roșu închis, aproape negru, la rever, ”semn că fac parte din trecut.” Ținuta are și aprobarea soțului, cel mai aspru critic al Marthei. Stil de prințesă. Care acordă o atenție sporită etichetei dar care știe să ignore arta de a fi amabilă atunci când nu este cazul. Nu se pune problema în cazul fostului rege, Martha îi face o plecăciune ca în vremurile lui de glorie.

Cina petrecută de soții Bibescu la acesta pare a fi cel mai plăcut eveniment pentru ea, dar și un prilej de a constata cu amărăciune cât de trecătoare este gloria lumii… căci ascultă cu răbdare plângerile fostului cuplu regal privind marginalizarea lor din viața publică de către naziștii aflați acum la putere. Este dureros pentru ei faptul că le este interzis oamenilor să le facă plecăciuni, nu mai sunt invitați la evenimente publice, nu mai au rezervate loje imperiale, chiar la Jocurile Olimpice au stat în picioare… În replică, Martha pare să le consoleze pe gazdele sale cu o ironie acidă la adresa lui Hitler și Mussolini:

”… eu le relatez propria mea viziune asupra celor doi, pe care nu demult i-am văzut la Centocello suprapunându-se pe același fond de cer, urmăriți de la 50 m cu lornieta, vreme de două ore. Le ofer dar concluziile mele. Le spun că, pe moment, i-am conceput, pe M și pe H, ca pe un cuplu. Ca la o însurătoare, iar îndărătul lor la 10 m, Goebbela, Ribbentrop, Starace, Ciano, de Bono etc ca domnișoare de onoare. Soțul era M și mireasa H. Cu trăsături nedefinite, cu spatele îndoit, cu umerii căzuți. Pe când celălalt, cu pumnul în șold, aducea a mascul triumfător. Și spre a completa tabloul, 5000 de trompeți intonând marșul nupțial din Lohengrin.(…) Există țări masculi și țări femele. Italia este o țară femelă, de unde și adorarea lui Musso. Germania este o țară mascul care cade în transă în fața unei femele. Aceeași poveste ca și în cazul Angliei și al reginelor ei.”

Admirația lui Wilhelm al III-lea pentru Martha a rămas nealterată, el le povestește oaspeților săi ce fermecat a fost de ochii imenși ai Marthei atunci când a cunoscut-o. Iar Martha rememorează în gând toate invidiile feminine pe care le-a stârnit atunci atenția de care s-a bucurat din partea fiului ultimului împărat al Germaniei, în vizită la București, înaintea primului război mondial. Inclusiv regina Maria era atât de geloasă pe ea încât a pus la cale intrigi, spunându-i Ceciliei, soția prințului moștenitor, cum că Martha ar plănui să-i fure soțul, ea înnebunind oricum toți bărbații! De intrigile aceastea a aflat chiar de la Cecilia, deoarece perechea regală germană i-a acordat Marthei încredere și a rămas în bune relații cu soții Bibescu.

Gazdele o întreabă despre starea monarhiei din România, fiind la curent (prin linie de rudenie, ca Hohenzollerni) cu eșecul relației dintre Carol II și Elena de Grecia. Ei îi țin partea Elenei, considerată a fi victima, neglijată de prințul moștenitor al României. Însă Martha apreciază situația exact invers, cum că cel neglijat era Carol II și aceasta este cauza eșecului relației: ”Dacă doamna Simpson s-ar fi comportat ca dânsa, n-ar fi existat o abdicare în Anglia.”

Ziua următoare Martha îi întâmpină pe diplomații englezi prieteni ai săi – cuplul Londonberry și fiica lor, după care a doua zi reprezintă punctul culminant al jurnalului – momentul de glorie al Marthei când, alături de Goring, deschide dineul organizat de al treilea Reich cu ocazia congresului aviatic ținut la Berlin. Dineu care îi oferă Marthei ocazia de a ne povesti o sumedenie de detalii și gesturi ale soților Goering, satisfacția lor privind recenta naștere a primului lor copil despre care ironică, Martha observă: ”… fenomenala fetiță care a căpătat același prenume ca nepoata lui Mussolini, a permis părintelui ei să măsoare adâncimea, lărgimea și înălțimea dragostei pe care i-o poartă poporul german și va fi botezată, la Karinhall, de însuși Fuhrerul.”

La dineu, soții Goring își etalează bijuteriile, punând mare preț pe nestemate, motiv de altă interioară ironie a prințesei: ”Această manieră de a face cunoștință arătându-și bijuteriile îmi amintesc de haremul din Persia și de obiceiurile verișoarelor austriece și unguroaice de la Buftea. Atunci când copii vor să stârnească admirație sau invidie își arată jucăriile, după care le iau înapoi. E o scenă care nu s-ar putea petrece în niciun salon franțuzesc, nici într-unul englezesc, nici la italieni. Naivitate și sălbăticie. Și cum asta facilitează mult conversația, sunt hotărâtă ca mâine, la Karinhall, să mă acopăr cu pietre colorate și bijuterii istorice, cu atât mai mult cu cât mi-am dat seama că asta îl distrează și pe Georges.”

Asta nota Martha Bibescu, și nu din invidie, întrucât chiar ea era posesoarea unor vestite bijuterii cu smaralde despre care amintește ca despre un mic detaliu util și cochet: ”Diadema de smaragde, pălăria mea verde, care-mi permite să fiu prost coafată. Sau cel puțin neondulată, întrucât duminica nu-i chip să ai parte de un coafor sau de o coafeză. Mă consolez, înfundându-mi pe cap casca mea de smaragde, care ascunde tot și suprimă meșele…”

După momentul expunerii bijuteriilor, Martha, care stă la masă lângă Goring, nu ratează ocazia de a-i strecura câteva vorbe despre deschiderea spre negociere a lui Carol II, apoi despre influența nefastă a nazismului în mediul politic intern românesc. Nu-i ține un discurs, ci numai trei fraze bine gândite și țintite. Goering pare a-i fi apreciat sinceritatea, doar atât.

Ziua următoare, cea cu vizita soților Bibescu la Karinhall, reședința de vânătoare a lui Goring, se înscrie perfect într-o prelungire a punctului culminant inaugurat de bal, mai ales că invitația a fost lansată de Goring pentru a o impresiona pe Martha. Adevărată cunoscătoare a bunului gust și artei, impresiile acesteia biciuiesc cu ironie cam tot ce vede la Karinhall, prilej de mare amuzament pentru cititorul care înțelege aluziile!

Vizita are exact efectul invers scontat de Goring, bineînțeles dincolo de aparențele politicoase ale prințesei care scurtează totul cu ochi ager, ajutându-se de lornion. Era un fel de a vinde castraveți la grădinar, ca să folosesc cunoscuta expresie populară. Cel puțin pentru episodul Karinhall** merită citit jurnalul berlinez `38, pentru că știm, propria casă spune foarte mult despre fiecare om, în acest caz având în fața ochilor un tablou al regimului dictatorial care a îndoliat veacul trecut. Demn de reținut ca o lecție care trebuie să nu se mai repete și, din această pricină, de neuitat. Așa cum dorea Martha Bibescu să nu-și uite viața.

* Vaca este abrevierea ironică a numelui Elenei Văcărescu.

** În prezent nu mai există reședința atât de dragă lui Goring, a ordonat dinamitarea ei pentru a nu cădea în mâinile Aliaților.

Martha Bibescu – Jurnal berlinez `38
Martha Bibescu – Jurnal berlinez `38

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here