Despre mine

Sunt ca o carte deschisă…

De când am învățat să citesc, cărțile mi-au devenit tovarăși fideli. Compania lor poate mi-a imprimat felul de a fi: sunt ca o carte deschisă. De mică, am avut multe întrebări. La multe mi-a răspuns tatăl meu, cel mai comunicativ din familie. Dar de când am început să citesc și mi-am dat seama câte poți afla dintr-o carte, am preferat să întreb cărțile. De atunci sunt o cititoare împătimită, cărțile devenind un remediu al curiozității mele înnăscute.

Amintiri legate de primele cărți: librăria de unde îmi luam o carte mare, cu poze și povestiri despre Păcală și Tândală. Nu eram singură, eram cu sora mea mai mare (cu 11 ani), de la care am citit apoi, fără a aștepta să treacă cei 11 ani diferență, toate cărțile pe care le citise sau le citea ea. Degeaba îmi spunea ”Oh, pe asta nu ai cum să o înțelegi!”… eu tot îmi băgam nasul în ele. Când se terminau cărțile din casă și nu erau destui bani de mers la librărie, făceam schimb de cărți sau împrumutam cărți de la copii din vecini. În orice casă intram, eram cu ochii după cărți! Citeam tot ce îmi pica în mână. Odată am văzut în servieta cumnatului meu o carte de care părea să nu despartă niciodată. Curioasă, mi-am spus: trebuie să fie o carte bună, să vedem despre ce este vorba … era ”Mersul trenurilor” (cumnatul lucra la transporturi feroviare și făcea teren), dar aș fi fost în stare să o citesc, așa am aflat la ce și cum se folosește și cartea aceea!

Altă amintire din copilăria lecturilor mele: citeam colecția ”Povești nemuritoare” și ”Biblioteca pentru toți copii”, ore în șir, în sufrageria casei în care am copilărit eu, sub masă, printre o pădure de picioare curbate ale scaunelor de la masa din sufragerie. Citeam pe burtă, pe un covor albastru (îmi imaginam că este un nor), până mă dureau coatele. Sufrageria aceea, cu mobila din lemn de nuc, o mai visez și acum, a fost primul meu ”acasă”, universul lecturii. Timpul era măsurat, tacticos, de o pendulă rusească, care bătea la ore fixe și la jumătăți. Pendula pe care tata o cumpărase cu noi toți, dintr-un magazin mare, lucru care pentru el a fost o victorie, pentru că a scris pe spatele de lemn al pendulei data (cândva în 1972) și s-a semnat. Îi plăcea nespus pendula aceea, și cred că pentru el definea un statut sufrageria aceea, cu pendula lui. Tata s-a prăpădit anul trecut, pendula a rămas, mă uit uneori la ea și la scrisul de pe spatele ei: amintiri. Lucrurile pe care le lași în urmă, impresiile asupra altora. Datorită lui, a comunicării cu el (era foarte vorbăreț și vesel când era tânăr, devenise morocănos la bătrânețe, datorită bolii) și a cărților, am devenit ceea ce sunt: ca o carte deschisă. Plină de cuvinte care se învârt într-un iureș în minte dar își găsesc ușor și repede perechea potrivită… Mulți îmi spun: dar tu vorbești așa de spontan, îți găsești ușor, și în scris, cuvintele! Vă asigur, sunt toate acolo, în cămara minții unde le adun din copilăria sufrageriei cu pendulă și mobilă de nuc. Dar nu sunt doar cuvinte, sunt și sentimente,  impresii… Din sufrageria aceea au mai rămas doar pendula și un tablou, pictat de un pictor cu care tata se împrietenise. Pictorul avea o grădină plină de flori și o casă plină de tablouri, dintre care l-a pus pe tata să aleagă unul și i l-a oferit.

Pe soțul meu l-am cunoscut și ales tot prin intermediul cărților unui scriitor care, la vremea aceea, îl descopeream și ne plăcea la amândoi. La început, vorbeam despre cărțile acelea …apoi am vorbit despre noi.

Fiecare dintre noi are o mixtură de mai multe abilități care prin exersare duc la un tip dominant de inteligență. Asta după teoria tipurilor de inteligență a lui Howard Gardner. În mare, această mixtură este cea care ne determină unicitatea.

În cazul meu, după toate testele și măsurătorile făcute la un moment dat, dominante și la egalitate sunt două tipuri de inteligență: cea interpersonală și cea natural-biologică.

După aceeași teorie, inteligența interpersonală este ”capacitatea de a-i înțelege pe ceilalți și de a interacționa bine cu ei. Implică abilitatea de a discerne starea de spirit, temperamentele, dispozițiile, motivațiile și dorințele celorlalți, și de a le răspunde pe măsură. E vorba de inteligența celor care știu să citească oamenii și implică următoarele aptitudini: o bună comunicare, munca alături de ceilalți pentru un scop comun și observarea diferențelor între indivizi. Aceste persoane sunt de obicei populare și au mulți prieteni. În copilărie au fost liderii grupului și se pricepeau să organizeze și să-și influențeze semenii cu dibăcie. Talentul lor de a interpreta și înțelege sentimentele celorlalți îi face buni mediatori și confidenți de nădejde pentru prietenii lor”.

Din cărți am cunoscut atâtea personaje, poate tot atâtea câte au cunoscut sau imaginat scriitorii care le-au scris! Poate de aceea mi-a fost ușor, cu timpul, să-i citesc pe oamenii pe care i-am întâlnit, și poate chiar mai mult, să-i simt, să le intuiesc firea, înclinațiile, acțiunile… iar datorită vorbărețului de tată-meu, atât genetic cât și prin exemplu, mi-a venit ușor să comunic cu oamenii… în același sens mai sunt datoare învățătorului meu din clasele I-IV (vorbea mult cu copii din clasă, era mic de statură, volubil și ne cerea mereu compuneri!!!), d-nei Popescu, profesoara mea de limba și literatura română din clasele V-VIII, apoi d-nei profesoare de limba română din Liceul Economic nr. 1 (cea datorită căreia am luat bacalaureatul cu brio la limba și literatura română). La liceu era o bibliotecă bogată, de acolo am împrumutat și citit sumedenie de cărți!!! Cred că este singura amintire plăcută legată de perioada liceului…

Revenind la copilărie, pot spune că se confirmă chestia cu liderul grupului. Și nu pentru că aș fi fost cea mai puternică și așa i-aș fi dominat pe ceilalți, din contră, eram așa de firavă că mă putea lua vântul! Cred că le plăceam copiilor pentru că imaginam tot felul de jocuri, scenarii, personaje pe care le interpreta fiecare, și de aceea era amuzant să se joace cu mine… magnetizam asistența, mai puțin copii care erau împătimiți de întrecerile la alergare sau jocurile mai atletice, aceștia nu erau în anturajul meu.

Cel de-al doilea tip, care la scor iese la egalitate cu cea interpersonală, este inteligența natural-biologică. Definiția ei este: ”inteligența care se referă la o înțelegere profundă și extinsă a lumii care ne înconjoară. Având talent organizațional și abilități de clasificare, aceste persoane pot identifica și categorisi diferite tipuri de plante și animale. Probabil în copilărie le-a plăcut să exploreze natura, colectând de toate, de la pietre la fluturi. Persoanele în conexiune cu natura sunt sensibile la schimbări în materie de mediu și adesea se simt legate intim de toate ființele vii”.

Când eram eu mică, nu aveam nici ”Animal Planet” nici ”Discovery”, în schimb aveam o curte și o grădină și îmi amintesc fiecare tulpiniță de plantă (zarzavat sau plantă decorativă) care a crescut vreodată acolo! Ca și fiecare pisică care am avut-o, care prindea șoareci și locuia în podul casei, nu în casă… țin minte fiecare rând de pisoi care s-a născut și a crescut la noi în curte sau în vecinii, eram la curent cu orice animal domestic nou-venit din zonă, inclusiv banalele găini, pe care încercam să le îmblânzesc ca să le mângâi… În plus, tata ne ducea ”la pădure”, ceea ce acum modern se cheamă picnic (dar atunci nu se făcea grătar), unde eram cu ochii după plante și după insecte. Am avut ierbar și insectar din proprie dorință și plăcere, nu pentru că se cerea neapărat la școală. Pentru fluturi, tata îmi făcuse o plasă de prins, și mă văd și acum alergând după niște fluturi azurii, o culoare între bleu și gri metalic, cu câteva buline mici, oranj. Erau superbi!

Nu spun cu câte scoici și pietre mă întorceam după ce veneam de la mare. Scoicile le sortam și le înșiram pe ață, pentru a avea coliere din ”amintiri de la mare”…

Dar cea mai grozavă amintire pe care am vrut să o am de la mare au fost brotăceii culeși din camping, cu care am umplut mașina! și aceia erau verzi, ca de smarald, micuți și drăguți, așa că i-am adunat frumos într-o găletușă (aveam cam 4-5 ani) ca să-i duc acasă, într-un mod care mi s-a părut foarte firesc, pentru că nu i-am întrebat și pe părinți. Astfel, au avut surpriza că pe drumul de întoarcere Constanța-București, să le apară prin mașină, de pe unde nu se așteptau, inclusiv de sub capotă, scaune, portbagaj, sumedenie de brotăcei… Din fericire, ai mei nu erau crescuți la oraș, și observaseră atracția mea pentru orice putea deveni ceea ce se cheamă azi pet sau animal de companie.

Antoaneta Moga
Antoaneta Moga