Welcome, dear visitor!
Motto: Totul, orice intamplare, marunta sau importanta, devine o aventura cand o traiesti alaturi de omul potrivit. -- Katleen Norris (1880-1966)
La Neptun
Este o deschidere a orizontului pe care numai marea ţi-o poate da… odată cu senzaţia acută de libertate, care mă face să fiu invidioasă pe pescăruşi, că nu pot zbura ca ei, cuprinzând cu aripile întinderile albastre… albastru cerul, albastră marea… De fapt, marea are mai multe chipuri şi culori, o manifestare cameleonică în funcţie de prezenţa sau absenţa soarelui, de intensitatea vântului care poate aduce norii de ploaie, şi atunci marea devine plumburie, ca şi cerul, încât pare oricând posibil ca stropii de ploaie să pornească şi de jos în sus, pentru că marea oglindeşte cerul posomorât. Apoi a trecut vântul, şi a luat norii cu el, departe… sub razele soarelui vesel marea aceasta poate deveni verde turcoaz, imitând suratele sale din zone mult mai exotice şi mai calde… Hotelul în care am stat are toate ferestrele spre mare, şi Marea, vedeta concediului se află la cea mai mică distanţă la care am locuit vreodată, temporar, de când merg pe litoral, sunt cam 20 m, inclusiv digul care îl apără de furiile ei hibernale. Dar acum marea e calmă, seara, la fel de calmă ca un lac imens, cu fâşii strălucitoare de la apusul de soare… Soarele, altă capricioasă vedetă, acum în extrasezonul lunii iunie, de şi-a făcu apariţia, poleind cu aur crestele valurilor uşoare… răsturnând val după val, cu coroniţele de spumă imaculată, marea pare că respiră ca un animal uriaş, lichid, translucid… Din cameră îi ascult respiraţia, zgomotul ei monoton şi aerul tare, sărat, îţi induce o stare de linişte, de somn… uneori, faptul că anumite lucruri nu se schimbă mă linişteşte, mă bucură… În majoritatea lucrurilor, staţiunea Neptun este cam aceeaşi cu cea din copilăria mea, când părinţii ne aduceau aici… a fost şi râmâne pentru mine staţiunea dintr-un crâng, sau mai bine zis, după prezenţa masivă care s-a păstrat, a arboretului printre hoteluri şi vile, crângul dintr-o staţiune… Administratorii de acum chiar au semnalizat rezervaţia de stejari brumării dinspre plaja La steaguri. Ar mai fi şi o pădure de mesteceni de la Comorova, dar pe aceasta încă nu am găsit-o… Oricum, iubesc omniprezenţa arboretului şi a vegetaţiei care acum este luxuriantă, ca o compensare pentru vremea mai răcoroasă şi soarele mai zgârcit… sunt realmente pâlcuri compacte de pini marini, cu tulpini înalte şi roşcate, mesteceni cu tulpini albe, graţioase, stejari şi fagi rămuroşi şi ah, nu în ultimul rând teii care aici sunt încă în floare şi fac aerul dulce şi îmbălsămat ca un ceai aburind… Apoi florile sunt peste tot, la fel ca demult când veneam aici cu părinţii: aleile cu trandafiri, rondurile cu petunii, şi încadrând perfect toate florile, gazonul mai verde ca oricând… Hotelierii de acum, chiar dacă nu au menţinut şi însufleţit toate hotelurile, în care odinioară se muta pe perioada verii toată protipendada capitalei şi o parte din Germania, pentru valută, mai fac cel puţin două lucruri bune: au grijă de grădinile Neptunului şi de plajele sale… private sau nu, sunt curate şi pieptănate ca o fată de măritat, aspect cu care va avea un avans real şi de neînlăturat faţă de oraşele de vacanţă pe care le-am văzut anul trecut, cele două Eforii, de Nord şi de Sud… Foarte curate sunt şi digurile din Neptun, dar şi mult mai bine conservate ca în alte părţi, amintite deja, asttfel încât golfurile dantelate în ţărm sunt la fel de line şi primitoare ca altădată… Din balconul hotelului, îi fac semn soţului meu care stă pe dig, savurând pacea locului, doar din când în când liniştea e spartă de chiotele vreunui copil mai mic, adus de părinţii lui la aerosoli… Îi fac semn pentru că sunt gata, am consemnat impresiile acestei minivacanţe timpurii la mare… nu am rezistat, dorul de ea era prea mare, şi iarna a fost prea lungă… Ca dovadă că a fost timpurie, pot spune că am mâncat cireşe la mare, eu, Mihai şi Ana… şi am fost foarte mulţumiţi de noi şi de timpul petrecut aici, acum…
Eu cu Mihai la Neptun
La Sinaia
Am ajuns la Sinaia, pentru a admira primăvara care se consumă mai lent decât la câmpie… şi aş adăuga eu, mai spectaculos, pentru că se desfăşoară în toate tonurile de verde crud, o adevărată delectare pentru ochi şi suflet… am prins un “replay” al înfloririi pomilor fructiferi, deoarece chiar în curtea vilei, în vale, este un cireş înflorit, cu ramurile pline de flori, pe un mal al pârăului care trece prin gradină, coborând gălăgios din munte, de sus unde se alimentează din ploile care cad pe vârfuri… acestea au fost un timp ascunse vederii de nebulozităţi care s-au plimbat de pe o culme pe alta… din când în când am putut vedea Cota 1400, şi linia de telecabină … norii s-au păstrat numai la înălţime, aşa încât în vale vremea a fost destul de stabilă, primăvăratică…
În prima zi, am explorat împrejurimile vilei şi ne-am aventurat si mai departe, pentru că ai ce vedea… Orasul, şi nu numai pe axa drumului naţional ce îl traversează, ci şi în cartierele cocoţate pe versanţi, până spre cota 1400, pastrează un aer retro, plin de farmec… bineînţeles, în Centru, este parcul cu Hotelul Caraiman, Cazinoul şi alte hoteluri şi vile de epocă, bine întreţinute şi conservate… dar oraşul nu se dezice de aerul său retro, nici în rest, unde căsuţele vechi dar şi vilele şi hotelurile noi, construite evident după 1990, au ceva din arhitectura de burg germanic, cu grinzile de lemn in “x”, vizibile în zidăria faţadelor, balcoanele şi mansardele din lemn negru… pare a fi o amprentă germanică a castelului care s-a extins şi în arhitectura orăşelului, ceea ce-l face unic si plin de farmec… nu numai in vechiul cartier Furnica, şi in zona Mânăstirii… relieful accidentat a stimulat găsirea unor soluţii constructive ingenioase, casele sunt construite în rânduri, aceste rânduri sunt ca nişte trepte, cu străduţe şerpuite şi scări care ajută localnicii şi drumeţii să ajungă pe scurtături… oriunde ne-am oprit şi am întrebat localnicii de o destinaţie, în majoritatea cazurilor ne-au mai arătat o astfel de scurtătură, pe scări… ocazie cu care am admirat locuinţele, vechi şi noi, şi nu în ultimul rând grădinile… oraşul este plin de verdeaţă, şi sus spre cota 1400 verdele crud al foioaselor iese în evidenţă pe verdele întunecat al molizilor, ieşind în evidenţă prospeţimea vegetaţiei… nu am ajuns la cota 1400, am făcut un popas la Taverna Sârbului, unde ne-am odihnit şi ne-am potolit setea cu o apă plată. Patronul (o fi sârb, după denumirea locaţiei ?!) tocmai cobora din maşină, sosirea sa fiind un semnal pentru angajaţii care curăţau cu sârg terasa unde ne aşezasem doar noi… cred că a interpretat ca un semn bun apariţia noastră (aici toată lumea recunoaşte un turist de la cel puţin 100 m), şi ne-a spus că primii turişti consumă gratis… au crezut că este o glumă, dar când chelnerul a refuzat plata, ne-am conformat obiceiului locului… pentru a păstra o amintire, am făcut o poză la faţa locului…
Nu mă rezum a aminti în treacăt despre Castelul Peleş, care este de departe bijuteria localităţii şi emblema Văii Prahovei (dacă am face clasamentul pe “embleme” ale eforturilor umane din zonă)… Castelul este de departe clădirea cea mai fotogenică, care apare în majoritatea ilustratelor de pe Valea Prahovei şi în fotografiile turiştilor care trec pe aici… nici noi nu am făcut excepţie, pentru că ne-a cucerit încă de când am intrat pe aleea străjuită de brazi şi bordată de un curs de apă, cu mici cascade din loc în loc… pajiştea care încojoară castelul, gardul viu, vegetaţia parcului, munţii cu crestele în fundal, toate acestea întregesc imaginea unui loc binecuvântat, un paradis terestru…sau “un mic rai îngropat între brazi”, cum spunea regina Elisabeta. Ea şi regele Carol I, prima pereche regală a României, au fost impresionaţi de frumuseţea sălbatică a Poienii Peleşului (după numele cursului de apă care trece pe aici), la vizita lor în august 1866. Piatra de temelie a reşedinţei regale a fost pusă în august 1875, şantierul a stagnat pe perioada Războiului de independenţă, lucrările au fost reluate în 1879 şi în cele din urmă inaugurarea castelului a avut loc în toamna anului 1883. Între timp, a fost asigurată şi legătura noului orăşel care se forma în jurul castelului, prin construirea liniei de cale ferată Ploieşti – Predeal, la 10 iunie 1979 primul tren de plăcere îşi făcea apariţia în Sinaia.
Revenind la castel, acesta este în stilul neo-Renaşterii germane, lucru explicabil prin originea germanică a tinerei monarhii instaurate atunci la cârma României, cu o scurtă dinastie de numai trei generaţii, marcată de o istorie frământată, inclusiv de cele două războaie modiale… având în vedere contextul istoric al apariţiei sale, castelul Peleş reprezintă o emblemă a unei epoci de relativă stabilitate, ordine, armonie şi dragoste de frumos, de artă, dacă ne gândim că însuşi regina scria poezii, sub pseudonimul Carmen Sylva, cucerită şi inspirată fiind de frumuseţea pădurii, a muntelui …
Epocă care s-a terminat în anul 1914, când a venit la tron un succesor al lui Carol I şi a început primul război mondial. Acesta a schimbat faţa lumii şi societatea umană, aşa cum afirmă istoricii: “În 1914, lumea şi-a pierdut coeziunea, şi de atunci nu a mai reuşit să şi-o regăsească… Am intrat într-o perioadă de dezordine şi violenţă fără egal atât la scară naţională, cât şi la scară internaţională.” — The Economist.
Eu la Castelul Peles
Ravensbrück
Dacă ai curiozitatea de a afla cum era viaţa unei femei din Cehia primelor decenii ale secolului XX, copilăria ei în timpul primului război si maturitatea în timpul celui de-al doilea, poţi afla cu lux din amănunte din cartea lui Steve Sem-Sandberg Ravensbruck.
Femeia nu este una oarecare, iar viaţa ei este adusă la lumină graţie unui remarcabil efort documentaristic al scriitorului suedez în arhivele Muzeului Naţional Ceh. Ea este Milena Jesenska – destinatară a scrisorilor lui Kafka şi jurnalistă care a publicat în ziarele vremii din Praga. Un nume care a rămas puţin deasupra uitării, prin faptul că pare a fi doar o notă de subsol din viaţa lui Franz Kafka. Relaţia ei cu Kafka a fost de scurtă durată, mărturie a acestei legături au rămas doar scrisorile care s-au păstrat ca prin minune, deoarece Milena le-a încredinţat unui prieten, Willy Haas, care a supravieţuit războiului, le-a redactat şi apoi le-a publicat.
Întâlnirea ei cu Kafka, ca traducătoare în germană a nuvelelor acestuia, este punctul de plecare în această reconstituire memorialistică, pentru care scriitorul suedez a locuit neîntrerupt la Praga în perioada septembrie 1999-decembrie 2002, intrând în atmosfera oraşului de care Milena era foarte ataşată, regăsind străzile şi imobilele în care aceasta a locuit.
Cine a fost această Milena ?! După ce am citit cartea, primul gând şi răspunsul este: o femeie care a avut o viaţă de coşmar şi care şi-a încheiat acest coşmar în chiar Iadul pe pământ – lagărul de femei de la Ravenbruck.
Cartea aşează existenţa Milenei în contextul său istoric şi geografic – invadarea regiunii Sudeţi din Cehia, de către Germania hitleristă, care a fost un preambul al celui de al 2-lea război mondial şi un compromis pentru menţinerea păcii, în ciuda căruia războiul a izbucnit după invadarea Poloniei), când violenţa şi vărsarea de sânge fără precedent au distrus şi răvăşit vieţile a milioane de oameni.
Se poate face un film despre Milena, perindând imaginile aşa cum le prezintă cartea:
- copilăria din care i-au rămas în memorie conflictele naţionaliste dintre cehi şi nemţi, care duceau la frecvente ciocniri de stradă, soldate cu victime,
- moartea mamei când ea avea doar 16 ani, dar abandonată de soţ încă din timpul agoniei,
- indiferenţa tatălui care se transformă în ură când Milena se îndrăgosteşte tocmai de un intelectual de origine germană. Pentru separarea lor, tatăl autoritar o va interna cu forţa într-un ospiciu, înainte de majorat.
- logodnicul ei va negocia eliberarea Milenei cu preţul căsătoriei şi a expedierii tinerei perechi la Vienna, unde Milena va fi mereu privită cu dispreţ de cercurile de intelectuali germani, prieteni ai soţului ei, dar prejudecăţile lor naţionaliste vor distruge în cele din urmă acest mariaj;
- din perioada vieneză datează corespondenţa cu Kafka, traducerile şi articolele publicate fiind mijloacele prin care a încercat să se întreţină la Vienna, pentru a nu fi dependentă financiar de soţul care îi întorsese spatele. În aceste scrisori, Milena îi destăinuie lui Kafka trădările soţului ei, suferinţa şi umilinţele de care are parte. Cei doi chiar se văd, Kafka a venit la Vienna pentru ea, îi va înregistra confidenţele cu sensibilitatea lui excesivă, care o va face pe Milena să-l considere vulnerabil, slab, mult prea slab pentru a se ataşa de el. De fapt, Kafka era bolnav de tuberculoză, murind după câţiva ani, din cauza acestei boli incurabile atunci, iar Milena îl va revedea ultima dată, vizitându-l la spitalul unde acesta şi-a găsit sfîrşitul.
- tatăl Milenei îi va acorda din nou atenţie şi sprijin financiar când fiica sa se decide să divorţeze, în condiţiile în care un divorţ era un stigmat social. Revenind la Praga, Milena îşi va folosi talentul jurnalistic, colaborând cu ziare şi publicaţii din Praga.”A fi jurnalist e o îndeletnicire ciudată “, va nota ea în perioada aceea. În jurnalism, Milena îşi recunoaşte propria-i obsesie de a observa, de a trăi şi de a descrie ceea ce este imprevizibil, nemaipomenit şi până la ea de nimeni descris, dar şi de a scrie în aşa fel încât să pară familiar, iar cititorul să se recunoască în cele descrise.
- prin articolele sale, Milena devine cunoscută şi apreciată în cercurile intelectuale unde îl va cunoaşte pe Jaromir Krejcar, un tînăr arhitect care devine cel de-al doilea soţ şi tatăl singurului ei copil, Jana. În timpul sarcinii, Milena va suferi un accident care va avea consecinţe mai grave, prin infectare, pentru că va rămâne şchioapă tot restul vieţii, cu mari dureri la articulaţiile piciorului blocat, ceea ce o va face dependentă de morfină. Dependenţa i-a modificat caracterul, devenind jumătate iresponsabilă, dură şi exagerată cu propriul copil, de la care va pretinde înţelegere ca de la un adult. Al doilea soţ o părăseşte, sătul de crizele morfinomane ale Milenei, care va lupta şi va învinge târziu, după câţiva ani de la despărţire, şi această dependenţă, după o cură drastică de dezintoxicare.
În ciuda acestor suferinţe fizice şi afective, Milena a luat iniţiativa de a ajuta mulţi refugiaţi evrei să emigreze, cu resorturi nebănuite de energie luptând împotriva răului.
- în căutarea de soluţii, va susţine o vreme în idealurile comuniste, pe care le va abandona când va afla de la cei întorşi din Uniunea Sovietică că realitatea noii societăţi instaurate acolo este departe de idealurile trâmbiţate de propagandă. pentru schimbarea ei de poziţie, mulţi din prietenii care împărtăşeau idealuri comuniste nu o vor ierta şi o vor trata ca pe o tradătoare.
- Însă Milena nu-şi va trăda principiile umanităţii, ea alegînd să rămână şi să facă parte din mişcarea de rezistenţă pragheză. Este şocant să citeşti că, după ocuparea oraşului de către armatele germane, Milena o trimitea pe fetiţa ei cu manifeste în care îşi scria articolele, îndesate în ghiozdan, pentru a le distribui la anumite adrese. Jana avea doar 8 ani când mama ei a fost ridicată de Gestapo şi trimisă, după interogatorii represive, ca deţinut politic la Ravenbruck.
- cuvântul de ordine la Ravenbruck: dezumanizare, descompunerea omului sub condiţia umană. Din mărturiile supravieţuitorilor care au cunoscut-o aici, aflăm că şi în lagăr Milenei i-a păsat de suferinţa din jur şi a făcut ce a putut pentru a ajuta, cu curaj. Spiritul ei jurnalistic, iscoditor o determină să descopere un doctor şi o infirmieră din lagăr care scoteau aur din protezele dentare ale celor ucişi. Milena a avut curajul să-i denunţe la comandantul lagărului, cerându-i în schimb eliberarea unei prietene de-a ei de la încarcerarea care durase 3 săptămâni.
Dar boala Milenei se agravează – infecţia rămasă în corp de la accident îi va distruge rinichii. Milena a murit la Ravenbruck, unde a cunoscut iadul pe pământ, în anul 1945, cu puţin timp înainte de victoria Aliaţilor. Cenuşa ei a fost împrăştiată deasupra lacului Schwed, ca şi al altor trupuri moarte arse în crematoriul lagărului, aşa cum spune şi autorul în final: “încă un nume fără-de-nume printre toţi ceilalţi morţi fără de nume”.
Povestea ei este ca o picătură dintr-un ocean în memorialul durerii Holocaustului. Nu a fost o învinsă, ci o învingătoare care nu a abdicat de la principiile ei, în lupta cu răul, indiferent de cât de copleşitor părea răul acela.