George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

4

Prezentul episod al Enciclopediei, al 16-lea la număr, a ajuns la litera ”R” care ne prezintă cu una mai puțin decât precedentul, respectiv 20 de personalități feminine dintre care:

– două ”premiante”: Maria Rosetti, prima publicistă din România (la mijlocul secolului al XIX-lea) și Raluca Ripan, prima femei doctor în chimie din România (în 1922) și prima femeie decan din România, în perioada 1948-53;

– un caz unicat în istoria românilor, cel al domniței Ruxandra Basarab, din pricina căreia s-au războit doi domnitori români;

– un nume înscris în anul 1998 în Cartea Recordurilor, cel al jucătoarei de tenis de masă Angelica Rozeanu.
Cronologic, au întâietate un grup de patru doamne și domnițe din Evul Mediu românesc (finele secolului XV-lea până în secolul al XVII-lea), dintre care două, Elena Rareș și Ruxandra Basarab sunt înrudite ca mătușă și respectiv nepoată, iar celelalte două, Maria și Ruxandra, sunt surori (fiicele lui Vasile Lupu).

Istoria secolul al XIX-lea ne aduce în prim plan o eroină pașoptistă – Pelaghia Roșu, un filantrop – Ana Racoviță-Davila, o actriță – Aristizza Romanescu, o militantă pentru emanciparea femeilor din România – Eugenia de Reuss-Ianculescu și o militantă pentru unire și singura femeie-deputat în Sfatul Țării în Basarabia – Elena Romanescu-Alistar.

Odată cu trecerea în secolul XX a venit pe lume și a fost aproape de seamă cu acest secol d-na Nadia Russo – aviatoare și ”o rusoaică ce a făcut cinste aviației române”; urmată de încă două doamne a căror vârstă a depășit 8 decenii – Magdalena Rădulescu, pictoriță și Stella Roman, interpretă de operă; însă cea mai longevivă personalitate din acest capitol fiind Elisabeta Rizea (91 ani) – luptătoare anticomunistă și deținut politic (deși a avut parte de torturi și ani de închisoare!).

S-au născut pentru a-și petrece viața între granițele aceluiași secol XX patru doamne, a căror activitate a avut legătură cu lumea artelor: Catinca Ralea-Petruț, ca realizator de emisiuni de radio și televiziune și regizor de film, Irina Răchițeanu-Șirianu, ca actriță, și două îndrăgite cântărețe, Ioana Radu – interpretă de muzică populară și romanțe, și Mihaela Runceanu – interpretă de muzică ușoară.

Singura care s-a născut în deceniul al doilea al secolului XX dar a pășit dincolo de granița temporală în secolul următor a fost jucătoarea de tenis de masă Angelica Rozeanu (1921-2006).

Enciclopedia mi-a oferit surpriza de a face cunoștință cu personalități despre care nu auzisem până acum și de a afla lucruri noi despre doamnele pe care le știam deja, prin selecție și urmând cronologia deja schițată mai sus le voi aminti prin ceea ce le-am remarcat, făcând conexiuni necesare (acolo unde este cazul). Să începem, deci.

Multe personalități feminine medievale din Enciclopedie au gravitat în jurul vieții lui Ștefan cel Mare. Dacă unele din episoadele parcurse ne-au făcut cunoștință cu cele trei soții ale acestui domn al Moldovei: Evdochia de Kiev (n. prima parte a sec.XV – d. 25 noiembrie 1467), (litera E), Maria de Mangop (1440-1477) și Maria Voichița (1457-1511) (litera M), cu fiica sa avută cu prima soție – Domnița Elena (Olena) (litera E), cu una din soacre – Doamna Despina Maria (litera D), cu mama sa, doamna Oltea (litera O), iată că acest capitol adaugă o noră: Doamna Elena Rareș – soția lui Petru Rareș, fiul său natural al lui Ștefan cel Mare. La vremea când Elena s-a căsătorit cu Petru Rareș, în primăvara anului 1530, tatăl domnitorului moldav nu mai trăia.

Doamna Elena Rareș (1490-1553) era rudă cu marile familii aristocratice sârbești și albaneze iar sora ei vitregă, Despina Milița (litera D) era soția domnului Țării Românești, Neagoe Basarab.

Cu siguranță, Ștefan cel Mare, dacă ar fi trăit, ar fi fost de acord cu această căsătorie care asigura Moldovei multe alianțe politice, așa cum procedase și el în cazul primelor două căsătorii. Petru Rareș era la a doua căsătorie iar relativ târziu, începând cu vârsta de 41 de ani, Elena a devenit mamă, având cu el patru copii, trei băieți (Iliaș, Ștefan și Constantin) și o fată, Ruxandra.

Elena a domnit alături de soț, în cele două domnii ale acestuia și, după moartea lui Rareș, împreună cu primul fiu, Iliaș, nevârstnic, o perioadă, și apoi împreună cu al doilea, Ștefan, până la asasinarea acestuia, în 1552, an care coincide cu începutul primei domnii lui Alexandru Lăpușneanu. Acesta a devenit ginerele Doamnei Elena pentru că i-a dat-o în căsătorie pe tânăra sa fiică de 17 ani, domnița Ruxandra (pe care am întâlnit-o în Enciclopedie la litera L, după numele soțului). Organizând un complot ce viza urcarea pe tron a lui Constantin, cel de-al treilea fiu, Doamna Elena a murit executată din porunca ginerelui său, Alexandru Lăpușneanu. A fost înmormântată în biserica Mănăstirii Probota, alături de Petru Rareș, acolo unde se află și piatra tombală a mamei lui Ștefan cel Mare, Oltea (litera O).

Doamna Ruxandra (începutul sec.XVI-1545) – ca fiică a lui Neagoe Basarab, domn al Munteniei și al Doamnei Despina Milița, avea rude la domnia Moldovei, Doamna Elena Rareș fiindu-i mătușă, iar fiica acesteia Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu, îi era verișoară.

Domnița a fost hărăzită din naștere unei căsătorii diplomatice, fiind promisă de Neagoe Basarab, tatăl ei, lui Ștefăniță, succesorul de drept al lui Ștefan cel Mare la tronul Moldovei. Dar mama sa, Doamna Despina Milița, pe perioada refugiului în Transilvania, după moartea lui Neagoe Basarab, a modificat planurile, la intervenția rudelor sale, boierii Craiovești. Astfel, Ruxandra a fost căsătorită cu Radu de la Afumați (1522-29), domnitorul care dobândise conducerea Munteniei după 20 de bătălii purtate cu turcii, după scurta domnie a lui Teodosie (fratele Ruxandrei, luat prizonier în Imperiul Otoman unde a și murit).

Radu de la Afumați era văduv, după decesul primei sale soții, iar Doamna Despina Milița a văzut în căsătoria cu acesta a fiicei sale o oportunitate de redobândire a domniei Țării Românești, sacrificând promiunea făcută lui Ștefăniță, domnitorul Moldovei. ”Evenimentul a generat conflicte între conducătorii celor două țări române. Ștefăniță, căruia i se promisese posibilitatea de a alege primul dintre fiicele lui Neagoe Basarab, s-a simțit ofensat și a invadat Țara Românească (februarie și noiembrie 1526), prădând-o.” Așa cum remarca și istoricul Nicolae Iorga, aceasta a constituit un caz unic în istoria românilor, când o domniță ”frumoasă și înțeleaptă” a creat o situație în care ”amândoi domnii români de atunci începură, ca în poveștile cu fata de împărat, război pentru dânsa.” Conflictul s-a încheiat cu o înțelegere, domnul Moldovei a acceptat căsătoria cu a doua fiică a lui Neagoe, domnița Stana, iar Radu de la Afumați i-a predat, la schimb, boierii trădători, fugiți din Moldova, lui Ștefăniță. La trei ani după căsătoria cu Ruxandra, Radu de la Afumați a fost asasinat de foștii lui aliați, Drăculești. După o așa scurtă căsătorie și o văduvie de 13 ani, Doamna Ruxandra a devenit soția lui Radu Paisie, fratele vitreg (după tată) al defunctului soț și succesor la domnia Țării Românești. Chipul ei a fost reprodus în tabloul votiv din Biserica episcopală de la Curtea de Argeș, ctitoria părinților ei.

Maria Radzwill (1627, Iași – 1661, Liov, Polonia) – fiica cea mare a domnului Moldovei Vasile Lupu (1634-53) cel care a introdus limba română în biserică și stat. A studiat latina și greaca, precum și polona, limba în care a corespondat cu viitorul ei soț, prințul polonez Janus Radzwill. S-au căsătorit la Iași, în anul 1645, tânăra domniță avea 18 ani atunci, iar prințul 33. Căsatoria lor a durat 10 ani, în 1655 prințul polonez a murit, iar Maria a fost nevoită să-și cedeze proprietățile unui mareșal lituanian. De atunci nu se mai știe ce s-a întâmplat cu ea, a rămas în Polonia unde a murit, mai tânără (la 34 ani) și mai devreme decât sora ei mai mică, domnița Ruxandra. A fost înmormântată într-o biserică din orașul Slucz, Polonia. Chipul Mariei a fost transpus în tabloul unui pictor olandez, Abraham van Westervelt, realizat în 1661.

Domnița Ruxandra (1632, Iași – 1686, Cetatea Neamțului) – fiica cea mică a domnului Moldovei, Vasile Lupu cu prima sa soție, Doamna Tudosca și sora Mariei Radzwill. Ruxandra a primit o educație aleasă, cunoscând limbile greacă, latină, polonă, turcă și rusă, fiind pregătită, ca orice fiică de domn, pentru o alianță matrimonială care să întărească poziția tatălui său. Mai întâi a constituit un gaj diplomatic al supunerii lui Vasile Lupu față de turci, fiind captivă timp de patru ani (1645-49) la Constantinopol. În acest timp, tatăl său punea la cale căsătoria ei cu fiul principelui Transilvaniei, Sigismund, dar aceste planuri au eșuat din pricina pericolului din partea cazacilor zaporojeni care amenințau cu invazia Moldovei dacă Vasile Lupu nu o da în căsătorie pe Ruxandra lui Timuș, fiul hatmanului Bogdan Hmelnițki. Domnitorul moldav a cedat presiunilor, iar Roxandra a fost căsătorită în Ucraina până în 1653, când soțul ei a căzut în luptă. Ea s-a întors în Moldova abia în 1666, în timpul domniei fratelui ei vitreg, Ștefăniță. A murit în mod tragic, la vârsta de 54 ani, în timpul asediului Cetății Neamțului, fiind ucisă de către cazacii care au dobândit cetatea. Conform relatării cronicarilor, cazacii au torturat-o pentru avuție, ”pe urmă i-au tăiat capul pe pragu cu toporu”. Chipul Ruxandrei a fost păstrat pentru posteritate de o pânză aflată undeva în Uncraina, la Muzeul Bogdan Hmelnițki din micul orășel Cehrin unde s-a stabilit o vreme, după moartea soțului ei.

Pelaghia Roșu (1800, Mărișel, jud. Cluj – 1870, Mărișel, jud. Cluj) – eroină pașoptistă. Fiica judelui Ioan Dufle, a studiat la Budapesta pentru a deveni învățătoare. S-a remarcat în luptele moților cu trupele maghiare în timpul Revoluției din 1848-49. Mai precis, la 12 martie 1849, 1600 de revoluționari maghiari au atacat, a doua oară, localitatea Mărișel din Munții Apuseni, în contextul acțiunilor de ocupare a Transilvaniei. Chiar Avram Iancu a relatat cum femeile satului, în frunte cu Pelaghia, îmbrăcate bărbătește, și-au ajutat bărbații aflați în inferioritate numerică, atacându-i pe invadatori prin surprindere. Școala din localitate îi poartă astăzi numele, în fața ei a fost amplasat în anul 1999 un bust al eroinei.

Am fost și noi în Mărișel unde am stat la Cabana Moților, ne-am plimbat prin împrejurimi, ocazie cu care am văzut școala și bustul Pelaghiei care păstrează amintirea acestei femei inteligente și curajoase.

Maria Rosetti (1819, Guernesey, Anglia – 1893, București) – contemporană cu Pelaghia Roșu, soția lui C.A. Rosetti, om politic pașoptist cu care a împărtășit cauza Revoluției de la 1848, în Țara Românească. În casa lor de la București s-a pregătit revoluția, aici s-au ținut întrunirile secrete la care ea a participat, apoi a luat parte la revoluție până la înfrângerea ei și ocuparea țării de trupele otomane (sept. 1848).

Soțul ei împreună cu un grup de revoluționari, printre care Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu și Ion Ionescu de la Brad, au fost arestați de turci și îmbarcați pe o corabie otomană pe Dunăre, spre Serbia. Atunci, deghizată în țărancă, împreună cu pictorul C.D. Rosenthal, bun prieten cu C.A. Rosetti, și fetița abia născută, Libertatea Sophia, Maria a urcat pe corabia otomană și a cerut voie paznicilor să-și sărute soțul. Aceștia i-au permis sărutul, moment în care ea i-a strecurat soțului în gură un bilețel în care erau scrise ora și locul unde întregul grup de revoluționari urma să fie eliberat! Acțiunea le-a reușit, după care soții Rosetti au trăit 9 ani de exil, la Paris. Aici, începând cu anul 1853, Maria Rosetti a publicat articole în ziarul ”La Presse”, devenind prima publicistă din România. Întoarsă în țară în 1857, ea a continuat activitatea publicistică, cu deosebire la ziarul ”Românul” fondat de C.A. Rosetti.
Pictorul Rosenthal a folosit-o ca model pe ea, fosta Mary Grant* – cea atât de româncă în convingeri și acțiuni, îmbrăcând-o în ia românească, pentru a realiza celebrele sale lucrări ”România revoluționară” și ”România rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății”, pictate în 1850. O stradă din centrul Capitalei îi poartă în prezent numele.

* Numele ei de fată era Grant, fiind de origine scoțiană. L-a cunoscut pe C.A. Rosetti prin intermediul fratelui ei, Effingham Grant care era secretar la Consulatul Marii Britanii la București. Conform site-ului istoriibritaniceinbucuresti.ro și Effingham Grant s-a căsătorit cu o româncă, Zoe Racoviță iar după numele acestui englez a fost denumit un întreg cartier bucureștean – Grant, iar de la afacerea sa cu cultivarea orhideelor, nemaiîntâlnită până în 1865, vine denumirea șoselei Orhideelor din București.

Ana Racoviță-Davila (1834-1874, București) – soția lui Carol Davila, medic și farmacist de origine franceză, cel care este cunoscut pentru contribuția fundamentală în organizarea învățământului medical din România (Universitatea de Medicină din Capitală îi poartă în prezent numele).

Cei doi soți au întemeiat un mic orfelinat pentru fete în casa lor din Dealul Cotrocenilor. Elena Cuza, soția pricipelui Cuza, i-a dat Anei Davila 1000 de galbeni pentru ridicarea unei clădiri care să adăpostească orfelinatul. Noul stabiliment a fost ridicat pe un teren primit de Ana de la un unchi al ei, tot pe Dealul Cotrocenilor. Ca directoare fără salariu, Ana a condus azilul timp de 12 ani, ocupându-se de îngrijirea și educația celor 330 de orfane instalate aici. A avut o moarte fulgerătoare, otrăvită din greșeală când, cuprinsă de un acces de friguri în timpul unei conferințe a soțului ei, un farmacist de la Laboratorul de chimie al Spitalului Colțea i-a administrat, în loc de chinină, un gram de stricnină. Chipul ei a fost redat pe pânză de Theodor Aman, în curtea azilului, iar sculptorii Karl și Carol Stork au ridicat un monument în cinstea ei care poate fi văzut și acum în București, pe șos. Panduri nr. 90.

Între cele două doamne Romanescu care urmează nu a fost nici o legătură de familie, este numai o coincidență de nume!

• Prima, în ordine cronologică, este Elena Romanescu-Alistar (1873, Basarabia – 1873, Pucioasa, jud. Dâmbovița) – militantă pentru unire și singura femeie-deputat în Sfatul Țării în Basarabia. După studiile secundare a fost numită învățătoare și a predat în perioda 1890-1906 în 4 localități din Basarabia. Cu sprijinul lui Constantin Stere, președintele Ligii Naționale a Românilor, a venit la Iași unde a urmat cursurile Facultății de Medicină pe care a absolvit-o în 1914. În timpul primului Război Mondial a fost medic de front, activitate pentru care a primit Ordinul Ferdinand I și Meritul Sanitar pentru combaterea holerei. Și-a văzut visul cu ochii: Marea Unire din 1918 (Basarabia devenind parte din România Mare) dar și anexarea Basarabiei la Rusia Sovietică (la 28 iun 1940), când s-a refugiat în România.

Aristizza Romanescu (1854; Craiova – 1918, Iași) – actriță și fiică de artiști, a făcut primele studii de artă dramatică la Craiova unde a debutat la 18 ani, au urmat primele roluri la teatrele din Iași și București până în anul 1879 când a obținut o bursă regală și a pleacat la Paris pentru a studia acolo arta dramatică. După întoarcerea în țară, a colaborat cu Teatrul Național din București, apoi cu cel din Iași. A predat, ca profesor de declamație, la Conservatorul din București, pregătind următoarea generație de mari actrițe: Mărioara Ventura, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru. Marea artistă, creatoare a peste 300 de roluri în peste 30 de ani de carieră, a murit în sărăcie.

Eugenia de Reuss-Ianculescu (1865, Iași – 1938, București) – militantă pentru drepturile femeilor din România. Cu calificarea ei de institutoare, istoria ei mă îndeamnă încă o dată să prețuiesc profesoarele! Ea a fost cea care prin articolele publicate a îndemnat femeia româncă să-și arunce ”orientalismul care i-a ucis nu numai independența voinței, hotărârea energiei, dar și pe cea a judecății”. Care erau drepturile pe care le revendica ea pentru femeia româncă? Modificarea condiției juridice a femeii în Codul Civil, drepturi egale cu ale bărbatului asupra copiilor, suspendarea prostituției legale, independența economică pentru femeia măritată, salariu egal cu bărbații, admiterea în anumite profesiuni considerate masculine. A susținut conferințe sufragiste. Pe lângă articole, a mai scris și romane și piese de teatru.

Raluca Ripan (1894, Iași – 1975, Cluj) – era în 1922 prima femei doctor în chimie din România, formată în învățământul românesc interbelic și apoi prima femeie decan din România, în perioada 1948-53. S-a născut într-o familie modestă: tatăl era inspector CFR, iar mama absolventă a unei școli profesionale de croitorie. A absolvit în 1919 Facultatea de științe a Universității din Iași unde, datorită rezultatelor foarte bune, a rămas ca preparator și apoi asistent la Laboratorul de chimie-fizică al Facultății. De aici s-a transferat la Universitatea din Cluj, pe un post de șef de lucrări la Laboratorul de chimie anorganică, pentru a-și finaliza teza de doctorat pe care a susținut-o tot aici, la Cluj, după care a predat un curs de chimie analitică la Facultatea de Medicină și Farmacie Cluj. A fost decan la Facultatea de Chimie, înființată în 1948, din cadrul Universității din Cluj și apoi rector în perioada 1952-57. În 1951, a înființat Institutul de Chimie pe care l-a condus până în 1970 unde, alături de colegii săi, a făcut cercetări și a realizat numeroase invenții brevetate în domeniul procedeelor chimice industriale. A fost membru al Academiei Române din anul 1948, valoarea sa de om de știință fiind confirmată de foruri internaționale.

Nadia Russo (1901, Tver, Rusia – 1988, București) – aviatoare, membră a ”Escadrilei Albe”. Pe linie maternă era o descendentă din familia țarului Boris Godunov. Rămasă orfană după ce a urmat liceul, s-a refugiat de Revoluția Bolșevică în Basarabia unde, în 1925, s-a căsătorit cu A. Russo, un moșier bogat. La Chișinău a urmat cursurile de surori medicale organizate de Crucea Roșie, precum și Artele Frumoase. La 36 de ani, după divorț, a venit la București unde a urmat cursurile de pilotaj ale școlii de la Băneasa, obținând brevetul de pilot în 1936. După intrarea României în al doilea Război Mondial împotriva URSS, a făcut parte din ”Escadrila Albă”care transporta răniții în spatele frontului. Ca sublocotenent de aviație a participat la campaniile din Răsărit, fiind decorată de patru ori pentru eroismul ei. În mai 1943 s-a retras din pilotaj din motive de sănătate. După instaurarea regimului comunist, în 1948, în apartamentul ei se întâlneau ofițerii români cu cei britanici, lucru care i-a atras arestarea și condamnarea la închisoare, din care a executat 6 ani la închisorile din Mislea și Miercurea Ciuc, după care a fost deportată în Bărăgan, la Lățești, unde a stat 5 ani, alături de alte 480 de personalități indezirabile regimului comunist. Aici s-a căsătorit cu Guy Bossy, vărul diplomatului Raoul Bossy. Revenind în București, și-a găsit cu greu de lucru la o fabrică de ambalaje din Buftea. După moartea soțului, în 1986, lipsită de pensie și amnezică, ”rusoaica care a făcut cinste aviației române” a mai supraviețuit doi ani, într-o cruntă sărăcie.

Elisabeta Rizea (1912, Nucșoara, jud. Argeș – 2003, Pitești) – luptătoare anticomunistă și deținut politic. Soțul ei, Gheorghe Rizea, s-a raliat grupului de rezistență anticomunistă ”Haiducii Muscelului” (Arsenescu-Arnăuțoiu) în timp ce ea și fiica lor, Elena, au aprovizionat cu alimente și bani pe cei ce luptau pentru libertate în Munții Făgăraș. A fost arestată și pedepsită cu închisoare de două ori. Prima dată, la penitenciarul din Pitești, o detenție de 7 ani într-o celulă de maximă securitate. După eliberarea din 1958, nu s-a lăsat înfrântă de umilințele îndurate în închisoare și a reluat legătura cu vechii partizani din grupul de rezistență. În 1961 a fost arestat unul din capii acestei grupări și, după câteva săptămâni, Elisabeta Rizea a fost arestată și ea, a doua oară, și condamnată la muncă silnică pe viață, la închisoarea din Mislea. Aici a fost grav maltratată fizic (i-au smult părul din cap spânzurând-o de coadă) și după 4 ani a fost eliberată prin amnistie, fiind supravegheată strict de Securitate. Soțul ei a făcut 14 ani de închisoare. Memoriile ei au fost publicate în 1993 într-un volum intitulat ”Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”. Cu o vitalitate deosebită, în ciuda chinurilor îndurate în închisorile comuniste, Elisabeta a trăit 91 ani, apucând să-i primească în vizită la ea, în Nucșoara, pe președintele Emil Constantinescu și regele Mihai cu soția, regina Ana.

În încheiere, câteva cuvinte despre femeile secolului XX de la litera R:
Catinca Ralea-Petruț (1929-1981, București) – a lucrat la Secția Engleză a Redacției Emisiunilor pentru Străinătate a Radiodifuziunii Române (crainic, redactor, șef de secție) ocazie cu care a realizat interviuri de excepție cu scriitorii Saul Below, Alvin Tofler și Iris Murdoch, cu muzicienii Yehudi Menuhin și Arthur Rubinstein, cu oamenii politici Henry Kisinger, Margaret Thatcher și Edward Kenedy, cu Barbara Walters și doctorul Christian Barnard. O stradă din București și o sala de la Societatea de Radiodifuziune Română îi poartă numele în prezent.
Irina Răchițeanu-Șirianu (1920, Brăila- 1993, București) – a absolvit Conservatorul din București, secția actorie, beneficiind de sprijinul Mariei Filotti.
Ioana Radu (1917-1990, București) – pe numele ei adevărat Eugenia Jana Braia, a urmat liceul ”Elena Cuza” din Craiova unde, profesoara ei de muzică, Elena Simionescu, i-a transmis dragostea pentru muzica populară, dar mai ales pentru romanță. S-a lansat după ce a participat la un concurs de muzică populară organizat de Radio, sub numele de Ioana Radu, dat de compozitorul său. A fost angajată la Teatrul ”Constantin Tănase” unde cânta atunci și Maria Tănase. Considerată cea mai importantă cântăreață de romanțe, a interpretat unele piese compuse special pentru ea: ”Aș vrea iar anii tinereții”, ”Am început să-nbătrânesc”, ”La umbra nucului bătrân”.
Mihaela Runceanu (1955, Buzău – 1989, București) – a urmat în paralel Conservatorul din București și Școala Populară de Artă. A debutat cu succes în muzica ușoară, cu numeroase premii naționale și internaționale. A avut trei realizări discografice, înregistrate la Electrecord în anii 1983, 1987 și 1989. A fost profesor de canto la Școala Populară de Artă în perioada 1980-1989 unde a format alte nume cunoscute ale muzicii românești, printre care Nicola și Mădălina Manole.
Angelica Rozeanu (1921, București – 2006, Haifa, Israel) – a început să practice tenisul de masă de la vârsta de 8 ani, iar la 12 ani a participat la prima sa competiție națională, Cupa României, pe care a câștigat-o spre surpriza tuturor participanților. Abia atunci s-a înscris la un club sportiv și s-a antrenat în compania jucătorilor deja consacrați. La 15 ani era campioană națională, iar până la izbucnirea războiului, a participat la trei campionate mondiale unde obține un loc pe podium (locurile 2 și 3). În 1950 a devenit campioană mondială la Budapesta, titlu pe care l-a menținut pe parcursul următoarelor 6 campionate mondiale, până în 1956. În anul 1960 a emigrat în Israel (avea origini evreiești, numele de fată fiind Adelstein). Meritele sale excepționale au fost trecute în Cartea Recordurilor în anul 1998.

Acum, am câteva întrebări deschise către cititorii serialului:
• Cine va plăcut din acest episod cel mai mult/puțin și de ce?
• Pe cine ați văzut live, din acest episod?
• Ați ajuns în localitatea natală a Pelaghiei Roșu, în Țara Moților?
• Ați văzut pictura în ulei a lui Theodor Aman – ”România revoluționară”, aflată în colecția Muzeului Național de Artă din București?
• Ați remarcat până acum monumentul dedicat Anei Racoviță Davila, tot din București?

Cel mai interesant răspuns va fi premiat cu o carte, la alegere, dintre cele despre care am scris deja pe acest blog (cu excepția Enciclopediei care îmi este necesară pentru a continua serialul).

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

4 COMMENTS

  1. Draga Antoaneta,am fost surprinsa de ”finalul”povestirilor tale, foarte bine organizate,comentate, in care ai evidentiat prin ce sunt atat de valoroase romancele noastre, acasa, dar si in lume.
    ”Finalul”,cum am numit intrebarile ce le-ai adresat cititorilor, ar putea fi niste opinii,mai mult,sau mai putin subiective,chiar si argumentate, dar toate aceste Femei sunt remarcabile,fiecare in domeniul,in actiunile,in contextul epocii in care au trait !
    Spre exemplu :Maria Marsile, fiica de doctor francez,va deveni,dupa multe insistente ale doctorului Davila,pe langa mama Mariei, sotia sa,nefericita stingandu-se la nastere ,ca si pruncul.Iata motivul pentru care doctorul Davila se va dedica ocrotirii orfanilor, recasatorindu-se si fondand Azilul Elena-Doamna.A iubit-o pe Maria atat de mult,incat l-a rugat pe prietenul sau,pictorul Theodor Aman, sa picteze un portret al acesteia,dupa o fotografie,facuta la Paris; si nu numai-doctorul Davila aseazala loc de cinste,in galeria donatorilor de laAzil,portretul primei sotii,realizat de T.Aman in 1864 !
    ”Romania revolutionara”si ”Romania aruncandu-si catusele pe campia Libertatii”sunt pictate de Constantin Daniel Rosenthal,ce si-a dobandit cetatenia de valah ,legal, avand-o ca model pe Maria Rosetti,alta romanca fara cusur !Theodor Aman a pictat ”Unirea Principatelor”in 1857,infatusand doua femei in port popular,imbratisate.
    Ma opresc aici,astazi;sunt multe de spus,pentru a cinsti memoria adevaratelor Romance !
    Felicitari pentru ceea ce faci !

    • Îți multumesc pentru plusul de informații, realizăm împreună ce istorie deosebită au fost viețile acestor oameni, de cât altruism au dat dovadă, cu adevărat mari caractere!
      Tocmai de aceea am lansat acele întrebări pentru a vedea în ce măsură și prin ce au fost impresionați cititorii articolului!
      Si acolo unde mai există ceva material care le mai păstrează amintirea acestor oameni – să le aflăm semnificația, pentru că și noi avem un trecut comun, demn de povestit copiilor noștri sau celor care ne vizitează! Eu am fost surpinsă de originile modelului picturii lui Aman (era englezoaică!) pe care am vazut-o de multe ori în manualele școlare, dare habar nu aveam cine era femeia aceea, nu ni s-a spus și credeam că este o figură imaginată de pictor.

  2. PS.Maria a fost modelul lui Rosenthal,in pictura”Romania revolutionara”,sotia lui CA.Rossetti.T.AMAN a pictat-o pe Maria Marsile-Davilla,prima lui sotie.

    • Mi-ar place să le văd în original aceste picturi! Cred că portretul Mariei Davila este la Casa Aman din București, recent renovată, oare mă înșel?! voi merge acolo să mă conving, oricum Casa Aman este o frumusețe a Bucureștiului de altădată, merită vizitată… cât despre ”Romania revoluționară”, aceasta este expusă la Muzeul de Artă al României, în apropiere, așa că pot fi văzute în aceeași zi. Îl voi invita pe soțul meu la o plimbare, în centru!

      În precedentul meu răspuns am omis să spun că una din întrebările de final sunt inspirate de faptul că la unul din articolele mai vechi comentai că le-ai văzut într-un spectacol live pe una din personalități, dacă rețin corect, pe Cella Delavrancea… sunt curioasă dacă, din cele câteva episoade care mai urmează, ai mai văzut în spectacole și alte doamne memorabile din epoca modernă! So, to be continued!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here