Cât de mult o iubim pe Glenda

0
74

Am terminat recent lectura unui set de povestiri aparținând lui Julio Cortazar, reunite într-un volum sub numele Cât de mult o iubim pe Glenda, acesta fiind chiar titlul uneia din povestiri. Mărturisesc că este prima dată când citesc ceva de acest autor, recunoscut ca un membru marcant al familiei scriitorilor contemporani celebri din America Latină.

Acum, după lectura povestirilor lui, apreciez că stilul lui este original, în genul realismului magic al lui Marquez, dar de altă factură. În timp ce realismul magic al lui Marquez dă povestirii lui un farmec de legendă, la Cortazar este vorba de alceva. De inserții în povestire care sfidează timpul, spațiul, dar se înscriu într-o logică proprie autorului.  Cortazar nu este un mare povestitor la stilul direct al scriitorului columbian pe care l-am menționat, prin comparație. Cortazar te face să înțelegi ceva din cele scrise de el în primul rând prin aluzie, de aceea poate fi gustat, ca stil, de cititorii iubitori de subtilități și nuanțe. În fond, narațiunea lui nu este spectaculoasă, și ar putea fi banală dacă nu ar recurge la ”efectele speciale” care scot proza lui din zona banalului, trecând-o la granița cu imposibilul. Tocmai în aceasta consta farmecul scrierilor lui. În acest caz nu poți spune că așa ceva ai mai citit, învinge scepticismul unora care spun că, în fond, ”viața bate filmul”, în acest caz nu filmul, ci povestirea. Nu, avem de-a face cu situația inversă, când ”cartea bate viața”, deși se inspiră din ea.

Nu voi povesti fiecare povestire, din motivele expuse deja. Mă voi opri pe scurt însă numai la două dintre ele, care vin să confirme aprecierile mele.

Prima ar fi chiar povestirea care dă denumirea volumului, ”Cât de mult o iubim pe Glenda”.  Glenda este o actriță care joacă în filme de succes, iar imaginea sa de pe ecran și stilul său actoricesc atrage, ducând la formarea unui grup constant de fani care văd și revăd filmele sale, se adună în grupuri la cafenea pentru a  comenta și cântări fiecare detaliu din imaginea idolului lor, Glenda. Cu timpul, rămân fideli imaginii Glendei cei mai împătimiți, deoarece actrița anunță că se va retrage. Pentru că vor să-i atribuie Glendei perfecțiunea, grupul fanilor împătimiți studiază în detaliu scenariile filmelor în care jucase ea, imaginile în care nu era chiar fără cusur. Și atunci decid să adune, prin orice mijloace (banii nu sunt o problemă, unul din fanii în cauză fiind milionar, proprietar al unor mine de argint din Argentina)toate copiile filmelor în care jucase Glenda, pentru a corecta tot ce nu ieșise perfect. Copiile sunt adunate, retușurile sunt făcute, iar pentru că lumea filmelor este ea în sine atât de trecătoare, doar câțiva critici de specialitate par a fi sesizat schimbările, mai ales cele de scenariu, dar și tăcerea lor va fi cumpărată de aceeași fani fanatici. Aceștia sunt încântați de rezultat, vizionând încântați versiunile îmbunătățite ale filmelor cu Glenda, până la un moment dat când, după un timp, actrița anunță ca ea va reveni pe ecrane.

Gândul că imaginea perfectă a Glendei, pentru care trudiseră atât și care era consacrată deja va fi umbrită de noua imagine reală a Glendei, așa cum va apare din nou pe ecrane și care va da prilej de comparație, scoțând la iveală imperfecțiunile originalului, grupul fanilor fanatici ia o decizie extremă: să o ucidă pe Glenda.

Nu mai aflăm dacă ei trec la fapte, dar povestea în sine pare a fi un răspuns la ”de ce-ul” asasinatelor când celebrități au fost ucide de fanii lor. Un prim caz celebru care îmi vine în minte este cel al lui John Lennon. Odată atinsă perfecțiunea, fanii refuză să fie dezamagiți, rămân sclavi unei imagini pe care refuză să o vadă deteriorându-se. Acestea ar fi considerațiile estetice, sau ar mai putea fi confundarea imaginii vedetei, cea proiectată pentru succes comercial, cu omul care joacă rolul acela, și nu mai poate scăpa de el, devenind un soi de piele pe care, în ochii fanilor, nu o mai poate dezbraca.

În legătură cu această povestire, chiar autorul a avut o surpriză care ține de hazard. Același hazard care îl fascinează, deoarece duce la fantasticul care se reflectă în majoritatea operelor sale. Surpriza lui a fost că, în timp ce nuvela sa abia ieșise de sub tipar în Argentina, fără a mai fi tradusă în altă limbă, actrița Glenda Jackson juca într-un film, rolul său fiind cel al prietenei unui spion retras din activitate, posesor al unor secrete. Din această cauză era vânat de cei care doreau dispărute acele secrete, odată cu toți cei care ar fi știut ceva legat de acestea. Prietena spionului îl ajută pe acesta să-și însceneze moartea, pentru a putea să-și continue viața liniștit într-un colț uitat de lume, sub altă identitate.asemănările  între cele două povestiri, și același nume, al actriței, sunt coincidențe care surprind și nu pot fi atribuite decât hazardului.

A doua povestire, ”Tăieturi din ziare” are două personaje, artiști din diaspora argentiniană refugiați la Paris: un scluptor și o scriitoare. Scluptorul o solicită pe scriitoare pentru câteva impresii în legătură cu o expoziție, în care urma să-și prezinte câteva creații.  O invită la el la atelier unde îi arată în avanpremieră lucrările în cauză. Apoi conversează pe marginea unor tăieturi din ziarele argentiniene, articole privind răpirea, uciderea și dispariția unor intelectuali, opozanți ai regimului militar aflat la putere. Cei doi sunt afectați și îngrijorați de cele întâmplate în țara lor de origine. Sub imperiul acestor sentimente apăsătoare, scriitoare pleacă seara târziu de la atelierul scluptorului. Ieșind în stradă, merge pe jos spre o piațetă din apropiere unde era stație de taxiuri. Până acolo, dintr-un gang îi iese în cale o fetiță singură, plângând speriată. Femeia o întreabă ce a pățit. Drept răspuns, fetița bânguie: ”Tati îi face ceva lui mami …” și intră înapoi în gang. Scriitoarea o urmează, curioasă dar și speriată. Fetița o conduce spre o gradină de zarzavaturi, împrejmuită cu un gard și în mijlocul căreia se afla o colibă, unde ardea o lumină, în întuneric. Apropiindu-se de fereastră, scriitoarea privește prin ea și vede o scena oribilă a torturii unei femei de către un bărbat… ca într-un vis urât. Fuge îngrozită înapoi în stradă, trecând prin gang.

A doua zi, ia legătura cu scluptorul și îi relatează groaznica întâmplare la care fusese martoră cu o seară înainte, cerându-i sfatul cum să procedeze … Uimit, scluptorul îi arată ziarul local, ediția din acea dimineață, care relata despre o crimă identică, comisă undeva la țară. Detaliile erau aceeași: grădina, coliba, tortura victimei și fetița cuplului, despre care se știa doar că fugise și nu era încă găsită. Contrariată, scriitoarea pornește la pas, pe aceeși stradă unde o întâlnește aceeași fetiță, despre care o portăreasă  din vecini îi spune că urma a fi preluată de cei de la asistență socială, deoarece părea a fi un copil fugit de acasă… singurul lucru pe care scriitoarea nu-l mai regăsește este gangul prin care intrase în gradina casei unde văzuse crima.  Gangul acela a apărut doar în aceea seară, ca o breșă, sau cum le denumește chiar Cortazar, ”ca niște mici paranteze înconjurând realitatea imediată.”

În același sens, autorul continuă: ”nu e ceva excepțional, pentru oamenii sensibili la fantastic… este aici, la fiecare pas, vreau să zic, în orice moment, și constă mai presus de toate în faptul că tiparele logicii, cauzalitatea timpului și a spațiului, toate cele pe care inteligența noastră le acceptă de la Aristotel încoace drept imuabile, sigure și liniștitoare sunt brusc răsturnate, afectate de un soi de … vânt interior, care dislocă, cere imperios o schimbare.

Este modul în care Cortazar își definește stilul, dar și genialitatea sa care generează acel ”vânt interior” care bulversează timp, spațiu și logică, pentru a naște fantasticul.