George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

2

Al 19-lea episod din serialul inspirat de ”Enciclopedia personalităților feminine din România” de George Marcu și Rodica Ilinca ne introduce în cercul select al literelor U-V. Spun select și nu va fi deloc o dezamăgire pentru că întâlnim aici niște doamne remarcabile. Cronologic, centrul de greutate îl constituie perioada secolelor XIX-XX cu majoritatea personalităților din acest episod, puțin în avans, adică pe la anul 1600, o regăsim pe ”Doamna” Velica și în devans, pe ultima – o scriitoare din contemporaneitatea secolului XXI.
Ele sunt, în ordinea pe care le întâlnim pe firul timpului:
• O pseudo-Doamnă din Evul Mediu românesc (1), ultima care are legătură cu Mihai Viteazu (după soție – Doamna Stanca și mamă – ”Doamna” Tudora, din penultimele două episoade),
• O eroină a moților (2),
• O interpretă de operă și actriță care a jucat în primele spectacole lirice în limba română dar și prima artistă din România pe scenele internaționale (3),
• un trio de scriitoare, din care prima decorată de francezi cu ”Legiunea de onoare” (4), a doua cu mare priză la public, încă de la debut (5), a treia fiind prima femeie doctor în filozofie din România, o doamnă pe cât de delicată, pe atât de fermă în opinii (6).
• Două actrițe, colege de generație, care fiecare în parte au înființat și au condus propria companie teatrală – se întâmpla în București, în perioada interbelică. Una era ”românca de la Comedia Franceză”, fiind societară acolo (7), cealaltă era numită de Alexandru Davilla ”Mareșala Teatrului Românesc”, fiind societară a Teatrului Național de la 19 ani (8),
• o interpretă de operă, favorita compozitorului Richard Strauss (9),
• o scriitoare contemporană, prematur dispărută (10).

1) Pentru ”Doamna” VELICA istoricii nu au identificat cu exactitate nici data nașterii, nici pe cea a morții.
Față de Velica, amanta oficială a lui Mihai Viteazu, soția voievodului, Doamna Stanca, are cel puțin un mic avantaj postum: i se cunosc aceste date (1560-1603). În schimb, pentru Tudora, mama lui Mihai, se cunoaște numai data morții (1605), fiind înobilată cu titlu de ”Doamnă” în timpul vieții, de către acesta.
Fără un început precis și cu un final la fel de necunoscut, Velica trece ca un meteorit prin Evul Mediu românesc, lăsând o scurtă dâră de lumină. Era de origine nobilă, bunicii ei dinspre mamă fiind Mircea Ciobanul și Doamna Chiajna. Prin urmare, descendentă de Basarabi și respectiv Mușatini, ea era rezultatul uniunii dintre nobilii principatelor, Țara Românească și Moldova.
Primul mariaj, în anul 1587, i-a adus pentru scurt timp titlul de Doamnă, ca soție a voievodului Vlad, fratele lui Alexandru II Mircea – domnitor în Muntenia, investit de otomani în vara anului 1589. Domnia a fost scurtă, mariajul la fel. Velica s-a refugiat în Transilvania unde s-a recăsătorit cu favoritul principelui Sigismund Bathory, un nobil italian – Fabio Genga.
Aici, la curtea de la Alba Iulia, Velica l-a întâlnit pentru prima dată pe Mihai Viteazul, după victoria de la Călugăreni, din august 1595, slujindu-i ca interpretă când voievodul a fost primit de princepele transilvan. Se pare că de atunci a intrat în anturajul lui Mihai care a folosit-o un timp ca informatoare, apoi a instalat-o la Târgoviște, împreună cu soțul ei. Acesta, alături de Doamna Stanca, era martor neputincios al legăturii nevestei sale cu domnitorul. Mihai Viteazu se afișa în public cu Velica, cerându-le tuturor să i se închine ”ca unei fețe de domniță ce era și ca unei doamne ce ar fi putut să fie” (conform istoricului Constantin Gane). Încă din anul 1599 ea își zicea ”Doamnă” (titlu acordat numai soțiilor de voievod!) iar pe sigiliul ei personal figura pajura heraldică valahă.
Soțul ei, nobilul italian, primise interdicție de la voievod ”sub pedeapsă de moarte, să n-aibă a face cu dânsa”, conform unei surse imperiale care nota acest lucru într-o scrisoare datată 15 martie 1600. După asasinarea lui Mihai, un an mai târziu, nu mai există date despre Velica, dispare în negura istoriei medievale.
Cel puțin o curiozitate ar putea avea posteritatea (și subscriu la aceasta): cum arată această fostă doamnă și ibovnică domnească cu mare trecere?! Enciclopedia indică ca surse două transpuneri pe pânză ale epocii sale, prezentate pe site-ul rețeaua literară.

2) Ecaterina VARGA (1802, Hălmeag, jud. Brașov – 1852, idem) a fost o femeie curajoasă și inteligentă, un simbol al compasiunii și solidarității umane, indiferent de naționalitate.
Ecaterina era de origine maghiară, fiica unor mici proprietari de pământ din Hălmeag, jud. Brașov. Rămasă orfană de mică, a fost crescută împreună cu sora și fratele ei de o mătușă în localitatea Bucium, din județul Alba. La 20 de ani s-a căsătorit cu avocatul Gyorgy Kelemen. A rămas văduvă și având probleme cu debitorii, a mers să-și caute dreptatea la Cancelaria Curții Imperiale de la Viena. Aici a aflat de pricinile altor năpăstuiți și, vorbind fluent româna și germana, Ecaterina i-a ajutat în perioada anilor 1840-47 pe moții din Ardeal să trimită petiții și memorii oficialităților Transilvaniei și Cancelariei Curții Imperiale de la Viena.
Neobținând nimic pe cale administrativă, ea i-a îndemnat pe cei nedreptățiți să se împotrivească, să nu mai presteze muncile obligatorii pentru imperiali și să nu plătească taxele.
Autoritățile austro-ungare au numit-o ”agitatoare”, ”Horea în fustă” sau ”femeia nebună” și au prins-o cu ajutorul vicarului Andrei Șaguna care i-a întins o cursă. După patru ani de temniță fără judecată, a fost adusă în fața tribunalului și condamnată la încă trei luni închisoare. După ispășirea pedepsei, i s-a impus domiciliu forțat în localitatea natală – Hălmeag, jud. Brașov unde s-a și stins, la numai 50 ani.
Amintirea Doamnei Moților s-a păstrat în locurile pe unde a trecut:
– un bust în localitatea brașoveană Hălmeag (încă din anul 1977),
– în satul Izbita din comuna Bucium (jud. Alba), o placă comemorativă de pe clădirea școlii primare care atestă: “Pe acest loc a fost casa în care a locuit între anii 1840-1847 neînfricata luptătoare pentru drepturile buciumanilor Ecaterina Varga (1802-1852)” –conform site-ului oficial al Primăriei Bucium.

3) Eufrosina VLASTO-POPESCU (1821, București-1900, idem) era dintr-o familie boierească. În perioada 1834-36, a studiat la Școala de muzică vocală, declamație și literatură a Filarmonicii din București, prima de acest gen din Țara Românească, după care s-a specializat la Viena și la Paris.
La pension a studiat limbile străine și a ajuns să vorbească fluent franceza, germana, engleza, spaniola, italiana și poloneza. După succese pe marile scene lirice europene sub pseudonimul de Eufrosina Marcolini, a revenit în țară.
După anul 1859, s-a dedicat artei dramatice, devenind cea mai apreciată actriță a vremii. A interpretat roluri din dramaturgia românească – Al. Macedonski dedicându-i rolul Catherinei din tragedia intitulată ”3 Decembrie”, fiind impresionat de autenticitatea trăirii redate; precum și roluri din dramaturgia universală, slujind teatrului de-a lungul unei cariere de 30 ani. Marea actriță din perioada de început a artei teatrale din România a înregistrat mai multe premiere:
– A jucat în primele spectacole lirice în limba română;
– A fost prima artistă din România pe scenele internaționale;
– Primul societar român al Societății Dramatice înființate în anul 1877;
– Prima femeie care a dat statul (reprezentat de Direcția Teatrelor) în judecată cerând anularea pensionarii.
Spre cinstirea acestei artiste, o stradă din București, sector 3, îi poartă numele.

4) Elena VĂCĂRESCU (1864, București – 1947, Paris) – scriitoare, traducătoare, militantă pentru cunoașterea culturii române în străinătate. Enciclopedia îi dedică două pagini din care spicuiesc.
Bunicul Elenei era poetul Iancu Văcărescu, pe linie paternă era descendentă din renumita stirpe a Văcăreștilor.
A primit o educație aleasă, desăvârșită la Paris. La 22 de ani a debutat la Paris cu primul volum de versuri – ”Chants d’Aurore” care a fost premiat de elitista Academie Franceză. După trei ani, urmează o culegere de 140 cântece populare sub denumirea ”Rapsodul Dâmboviței”, tradusă în germană chiar de Regina Elisabeta, apoi a fost editată în limbile franceză, engleză și italiană. Pentru volumul tradus în franceză Elena Văcărescu este premiată din nou de Academia Franceză, în anul 1892.
Pe perioada șederii la București, Elena a devenit domnișoară de onoare în suita reginei. A avut o relație cu Ferdinand, principele moștenitor, logodna lor secretă a avut loc cu sprijinul necondiționat al reginei. O căsătorie între cei doi contravenea statutului Casei Regale, Carol I a aflat și o trimite pe Elena Văcărescu în exil. S-a stabilit la Paris unde salonul ei literar era frecventat de personalități ale vieții literare și artistice precum Victor Hugo, Marcel Proust, Anatole France, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt.
Până la izbucnirea primei conflagrații mondiale, urmașa Văcăreștilor se afirmase deja ca o personalitate literară marcantă, cu încă două romane – ”Amor vincit” (1908) și ”Vraja” (1911), cu pagini de memorialistică – volumele ”Regi și regine pe care i-am cunoscut” și ”Le roman de ma vie”, la care se adăuga o activitate publicistică prin care a popularizat o imagine atent șlefuită a României în presa pariziană îndeosebi.
Prestigiul de care s-a bucurat a făcut să fie integrată Delegației române participante la Conferința de Pace de la Paris (1919). A colaborat pe plan diplomatic cu Nicolae Titulescu, ca reprezentant al României, în cadrul Societății Națiunilor Unite, de la Geneva, făcând parte din comisii cu rol cultural la nivel european înființate în cadrul acestei Societăți, în perioada interbelică.
În anul 1925 a devenit membră de onoare a Academiei Române, în semn de recunoaștere a meritelor sale artistice și diplomatice.
În anul 1927, a fost decorată de Președintele Franței cu ”Legiunea de onoare”.
Este membră fondatoare a Casei Românești din Paris înființate în anul 1934.
După al doilea Război Mondial, a făcut parte din Delegația română participantă la Conferința de Pace de la Paris (1946), implicându-se activ pentru susținerea cauzei naționale.
Camil Petrescu spunea despre Elena Văcărescu că, în ciuda exilului său impus sau autoimpus, ea rămâne ”o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc”.
În anul 1959, la 12 ani după decesul în Franța, la Paris, trupul i-a fost adus în țară și reînhumat în cavoul familiei din Cimitirul Bellu.
În amintirea ei, o stradă din București, în cartierul Băneasa, spre malul lacului Herăstrău, îi poartă acum numele.

5) Aida VRIONI (1880, Ploiești – 1954, București) – scriitoare. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București, dar a preferat scrisul. S-a remarcat în publicistică cu articole diverse, cu proză poetică în serial. Primul ei roman – ”Rătăcire” (1923) a fost criticat dur de Eugen Lovinescu al cărui cenaclu, ”Sburătorul” l-a frecventat, dar a fost pe gustul publicului din moment ce tirajul a ajuns la 5000 exemplare și s-a epuizat în anul apariției. A mai publicat un roman ”Fata-sport” (1925), volumul de eseuri ”Și zilele grăiesc” (1927), piese de teatru din care una a fost pusă în scenă la Tetrul Național – ”Suflet în vâltoare” (1941).

6) Alice VOINESCU (1885, Turnu Severin – 1961, București) – scriitoare, prima femeie doctor în filozofie din România.
A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie din București, unde și-a luat licența în anul 1908, avându-l ca profesor coordonator pe Titu Maiorescu. În anul 1913 și-a susținut teza de doctorat la Universitatea Sorbona, unde a refuzat postul de asistent propus pentru o carieră în țară. În perioada 1922-1948 a predat cursuri de istoria literaturii dramatice la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București, cursurile ei atrăgând o audiență enormă, nu numai studenți, aidoma prelegerilor ținute în aceeași perioadă de Nae Ionescu și Vasile Pârvan. A fost unanim recunoscută de personalități franceze ale literaturii și filozofiei ca filozof de geniu al epocii.
În problema abdicării Regelui Mihai la intervenția puterii comuniste, Alice Voinescu și-a exprimat deschis și curajos opinia: “O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor”.
Autoritățile au catalogat-o ca fiind ”mic-burgheză reacționară” și ”dușman al poporului”, arestând-o în 1951. Având puțin peste 60 ani, ea a făcut detenție timp de un an și șapte luni la Jilava și Ghencea, după care a urmat domiciliu forțat în satul Costești (jud. Iași) până în anul 1954.
Postum, i-au fost publicate memoriile – ”Scrisori către fiul și fiica mea” (1994), ”Jurnalul” care acoperă 32 de ani de viață, cu însemnări despre evenimente și personalități interbelice, dar și ”Scrisori din Costești” (2001) din perioada comunistă.
Așa cum spunea Andrei Pleșu, ”Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemenea dispărută”.
În 2002, personalitatea i-a fost evocată la Craiova prin punerea în scenă a piesei ”Alice nu știe să moară” de Gheorghe Truță.
În localitatea natală, Drobeta Turnu-Severin, o școală gimnazială îi poartă numele.
Urmând indicațiile din Jurnal, ziariștii de la ”Ring”, au aflat și unde în București a trăit Alice Voinescu în ultimii ei ani (clădirea de pe str. C.A. Rosetti poartă o placă comemorativă).

7) Mărioara VENTURA (1886, București – 1954, Paris) – actriță.
Era fiica dramaturgului Grigore Ventura, mama sa era actrița Leea Fanchetta Vermont, sora pictorului Nicolae Vermont. Liceul l-a făcut la București, iar arta dramatică a studiat-o la Conservatorul din Paris. Acesta i-a acordat tinerei studente premii pentru interpretările sale, atât în comedie cât și în tragedie. Încă din studenție a jucat alături de Sarah Bernhardt. Debutul parizian într-un rol principal în anul 1919 i-a fost lăudat de presa franceză. Succesele au continuat pe mai multe scene pariziene, motiv pentru care a devenit societară la acestea, începând cu anul 1922. A întemeiat la București un teatru care i-a purtat numele, în anul 1929, ale cărei spectacole au fost găzduite până la desființare în anul 1934, de clădirea actualului Teatru Odeon.
A făcut parte din distribuția primului film românesc – ”Independența României” (1912).
Blogul ”Amintiri din teatrul romanesc” ne-a păstrat o imagine foarte expresivă a ei, intrați aici.

8) Mărioara VOICULESCU (1889, București – 1976, București) – actriță, regizoare. A urmat cursurile de artă dramatică la Conservatorul din București, iar la Sorbona s-a specializat în fonetică. A condus împreună cu soții Bulandra compania teatrală preluată de la Alexandru Davila.
În anul 1916, actrița și-a înființat propriul teatru, la Cercul Militar, care-i purta numele și pe care l-a condus până în 1928, când a fost angajată la Naționalul bucureștean. A întruchipat peste 150 de personaje din dramaturgia universală și românească. A fost protagonista și regizoarea mai multor filme apărute în anul 1913, printre primele din cinematografia românească.
Deși a fost bogată datorită moștenirilor primite de la soții ei, dar și din propriile câștiguri, după 1949 a fost înlăturată de pe scenă, pensionată forțat, și a murit săracă.
Din notațiile sale disparate a fost reconstituit un volum intitulat simplu ”Jurnal. Memorii”, care a cunoscut în perioada 2003-2011 trei ediții.
Pe pagina de FB ”Istoria teatrului românesc” i-a fost alocat un spațiu pentru biografie și imagini, pot fi văzute aici.

9) Viorica URSULEAC (1894, Cernăuți – 1985, Ehrwald, Tirol, Austria) – interpretă de operă. A absolvit Conservatorul din Viena, debutând pe scena operei din Zagreb, în rolul ”Charlotte” din opera ”Werther” de J. Massenet. A fost favorita compozitorului Richard Strauss, fiind protagonista a patru dintre premierele acestuia: ”Arabella” (1933), ”Friedenstag” (1938), ”Capriccio” (1942) și ”Die Liebe der Danae” (1944). A fost căsătorită cu dirijorul austriac Clemens Krauss.
Este cea mai longevivă personalitate din acest episod – a trăit 91 ani.
Clădirea din Cernăuți, unde a copilărit Viorica Ursuleac, poartă o placă comemorativă cu numele său.

10) Aglaja VETERANYI (1962, București – 2002, Zurich, Elveția) – scriitoare. S-a născut în familia unor artiști români de circ, debutând în primul său rol pe scenă, ca jongleur, încă de la vârsta de 3 ani. Traiul nomand al părinților din cauza muncii lor de circari au privat-o pe Aglaja de educația instituționalizată. A recuperat anii pierduți din perioada sa de formare intelectuală abia în anul 1977, când familia ei s-a stabilit în Elveția. Înclinația spre literatură s-a cristalizat în publicarea unui volum de versuri – ”Daruri – un dans al morții” și a primului roman – ”De ce fierbe copilul în mămăligă”. Romanul valorifică experiența de viață a autoarei, lumea magică a circului, frământările unui copil fără copilărie, dar este la fel de bine și o cronică politică a ultimilor ani ai României comuniste.
Regizorul Radu Afrim a montat pe scena Teatrului Odeon spectacolul ”De ce fierbe copilul în mămăligă” inspirat de romanul omonim al Aglajei Veteranyi, în anul următor sinuciderii scriitoarei (act anticipat de al doilea și ultimul ei roman intitulat ”Raftul cu ultimele suflări”).
Ea este cea mai vremelnic trecută în neființă din acest episod – nici nu împlinise 40 ani!

George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România
George Marcu, Rodica Ilinca – Enciclopedia personalităților feminine din România

2 COMMENTS

  1. M-au bucurat foarte mult informatiile ce nu le stiam ,despre talentatele noastre Romance,viata si opera lor,afirmarea lor in strainataturi,
    fermitatea in respingerea raului ce ne-a macinat tara atatia ani.Te felicit si pentru trimiterile foarte interesante, pe alte sait-uri, cu fotografii
    si detalii. !
    Imi pare rau ca ne apropiem de finalul ”enciclopediei” !
    Succes si zile senine !

    • Așa este, Enciclopedia aceasta ne-a rezervat multe surprize! Cred că am fost inspirată când am decis să o prezint sub forma unui serial! M-a inspirat Zina care la vremea aceea avea un serial despre chipuri feminine surprinse în picturi din diferite epoci. Multumesc pentru urări și te așteptăm și la ultimul episod… cu mare drag!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here