La Mesteceni

0
22

Se lasă seara şi cântecul greierilor se aude din ce în ce mai clar, pe măsură ce  luna plină şi uşor rozalie prinde contur şi strălucire…

Sunt în foişor, şi de aici, comod instalată la tastatura micului laptop tovarăş de călătorie, savurez momentul şi locul: o seară liniştită de început de septembrie, în Ardeal, la o pensiune cu fermă de cai… De jur împrejur, dealurile transilvane cu culmi rotunjite, se ondulează până la linia orizontului …cu fâneţe şi pâlcuri de copaci, şi cu satele ascunse în văi, printre vii şi grădini … Atmosfera degajă pace, linişte şi mirosul de caprifoi face aerul dulce… Liniştea e lucrul după care tânjim noi orăşenii care am ajuns în acest colţ de Ardeal, lângă un sat ca majoritatea celor de aici, cu case ridicate la stradă, cu etaj, cu ziduri groase de cetate şi porţi înalte pe măsură, cu care gospodarii îşi protejează avutul şi intimitatea, arhitectura tradiţională a saşilor, vechii colonişti tenaci şi pricepuţi, care au lăsat locului lucruri care să dureze în timp – aşezări şi cetăţi întărite încă din secolul XIII, folosite de comunitate pentru a rezista atacurilor duşmanilor lor… Un exemplu este Cetatea Câlnic, după numele românizat al întemeietorului colonist sas, Kelling.

Dar pe lângă linişte, clubul la care stăm, La Mesteceni, are ca principală atracţie o duzină de cai frumoşi, bine îngrijiţi şi cuminţi, folosiţi pentru şcoala de călărie de aici, la cursurile căreia ne-am înscris de azi, cu mult elan. Aşa am făcut cunoştinţă cu Honey, o iapă de 9 ani, blondă ca mierea şi elegantă la port, antrenată special pentru începători, şi cu instructorul de echitaţie, care ne-a fost aproape mereu, cu explicaţii şi atent la mişcările noastre. Am intrat în vorbă despre cai şi am aflat că ei aud şi văd mai bine ca noi oamenii, dar vederea lor este specială, numai înainte, ca într-un tunel, iar pentru laterale întorc capul, fapt speculat de oamenii încă de la început când le-au pus dârlogii cu care le dau direcţia stânga-dreapta.

Pentru început am deprins echilibrul, în mersul legănat al calului, şi comenzile care se dau cu vocea potrivită, clar, ferm dar nu ţipat, pentru a nu stresa calul (chiar şi ei sunt sensibili la aşa ceva, nu numai subalternii!). Dacă sunt îndeplinite condiţiile acestea, calăreţul este acceptat de cal, care este foarte supus în această colaborare.

M-am bucurat și de faptul că am mers desculţă pe iarba verde din grădină, ce senzaţie minunată… grădina are multe flori, amintindu-mi de curtea bunicilor, unde bunica planta o floare orinde găsea un loc pe lângă casă. Am recunoscut florile copilăriei din curtea bunicilor: ochiul-boului, regina nopţii, cârciumărese, crăiţe şi multe, multe muşcate roşii.

Pentru a le păstra amintirea, colecţionez imaginile care mi-au plăcut din această călătorie:

– Lacul de acumulare de la Bicaz, dimineaţa devreme, când, odată cu lumina, vălătuci subţiri de ceaţă se ridicau de pe luciul apei;

– şoseaua meandrată a Transfăgărăşanului care te duce literalmente cu capul în nori,

–  piscurile semeţe şi impunătoare, în faţa cărora nu poţi decât să te smereşti ca într-o catedrală, gândindu-te la Cel care le-a creat;

– profilul crestelor, clar, pe cerul senin luminat de razele dimineţii de septembrie (s-a verificat ce am citit mai demult, că este luna cu cea mai mică nebulozitate, la munte);

– “căldarea” glacială pe fundul căruia sclipeşte oglinda verde închis a Lacului Bâlea;

– vulturul de pe şoseaua ce urcă dinspre Bicaz, o bună bucată de drum pe marginea apei, deranjat de venirea maşinii noastre din meditaţia sa matinală, pe mijlocul drumului. Da, nu mă înşel, era vultur – după anvergura aripilor, pantalonaşii frumoşi de pene, ghearele înconvoiate, profilul de pasăre de pradă pe care ni l-a servit când a zburat virând scurt spre stânga, deasupra lacului. (scuze, pasăre nobilă, tu eşti stăpânul locurilor, iar noi, oamenii, doar nişte intruşi cel puţin prea curioşi !);

– căderea apei la Cascada Bâlea, ce părea ireală, datorită iluziei optice date de curgerea apei de la mare înălţime, sus de tot ca într-un film derulat cu încetinitorul, apoi cu stropi din ce în ce mai rapizi, spre bază;

– imaginea mestecenilor – arborii graţioşi care mie îmi plac mult şi care chiar există în grădina pensiunii care le poartă numele;

– veranda plină de verdeaţă şi parfum de caprifoi, unde am citit romanul recent cumpărat (altă dată voi vorbi numai despre cărţile citite în ultima vreme) sau am lenevit în hamac, la umbră;

– tablourile superbe, semnate de Florin Şuţu, care decorau pereţii apartamentului unde am stat. Am reţinut numele pictorului, poate va expune în Bucureşti;

– Centrul vechi al Sibiului, cu Piaţa Sfatului, cu mulţimea colorată adunată la Târgul olarilor organizat duminica trecută, cu clădirile medievale frumos colorate şi restaurate, o încântare pentru iubitorul de artă şi istorie (păcat că am oprit doar o oră şi jumătate, în drumul de întoarcere!).

Eu si Honey, country club La Mesteceni
Eu si Honey, country club La Mesteceni