Benedetta Craveri – Amante și regine

0
45

Privesc cartea de față ca pe o istorie a triunghiului amoros în istoria Franței, începând cu secolul al XVI-lea timpuriu și până la izbucnirea Revoluției franceze (secolul XVIII). Monarhia Vechiului Regim era guvernată de legea salică care permitea numai bărbaților să domnească, încă de atunci ei fiind considerați ”sexul tare”. Dar cum și ”sexul tare” a avut o slăbiciune pentru ”sexul slab”, au fost momente istorice când unele femei au dobândit puterea, sprijinindu-se pe ambițiile, pe inteligența și pe frumusețea lor.

Cartea se bazează pe izvoarele documentare ale vremii, autoarea realizând o prezentare totuși literară dar neromanțată, mai degrabă obiectivă, cronologică și abordabilă pentru cititor a personalităților feminine din istoria Franței Vechiului Regim. Le regăsim deci pe femeile care au fost regine (numai în condiții de provizorat, văduve fiind, doar până când fiul, succesorul de drept, devenea major) și pe cele care au fost amante, posesoare a unui statut recunoscut de favorită regală care depășea chiar funcția de prim-ministru, domnind indirect, prin influența formidabilă pe care o aveau asupra regelui.

Istoriile acestor femei sunt interesante în primul rând pentru că sunt reale, au fost femei care au contat suficient de mult în mecanismele puterii încât au creat alianțe, au distribuit favoruri, au reușit să corupă, să pedepsească și să facă din presupusa lor slăbiciune un instrument de dominare.

Am regăsit primul triunghi amoros în relația Henric II – Caterina de Medici – Diane de Poitiers.

La 1533 Caterina de Medici, nepoata Papei Clement al VII-lea, devenea la numai 14 ani, soția lui Henric, cel de-al doilea născut al regelui Francisc I. Căsătoria era o mezalianță, Caterina nu era un vlăstar de sânge regal, ca soțul său, în schimb legătura lor matrimonială avea temeinice motivații politice, consolidând relațiile Franței cu puterea papilor și implicit cu catolicismul european. În plus, Caterina aducea o zestre substanțială, fiind moștenitoarea unui neam de bancheri italieni. Pentru a se integra curții, ea a învățat o franceză impecabilă!

După trei ani de la căsătoria lor, a murit pe neașteptate Delfinul – primul născut al lui Francis I, condiții în care, după moartea lui Francisc I, succesiunea ar fi revenit celui de-al doilea născut – Henric II, și fiilor care i-ar fi putut avea cu Caterina de Medici. Dar Henric era iremediabil îndrăgostit, încă din adolescență, de frumusețea Curții – Diane de Poitiers (mai mare decât el cu 19 ani). Timp de 10 ani, roasă de gelozie și bănuită pe nedrept de sterilitate (fapt ce putea duce la repudierea și expedierea ei înapoi în Italia), Caterina și-a dorit dar nu a avut copii cu soțul său. Mai mult, după moartea socrului său, a trebuit să recunoască ascendentul Dianei, și să asculte cu umilință de ea, atât de mare era puterea favoritei regale! Diane de Poitiers purta bijuteriile coroanei și a primit cadou castelul Chenonceaux, construit pentru ea din porunca lui Henric al II-lea.

Pentru a consolida dinastia de Valois, Henric al II-lea trebuia să aibă și urmași; din considerente politice Diane de Poitiers l-a îndemnat să se achite de obligațiile conjugale și așa Caterina de Medici a deveni mamă, trei dintre fii săi au devenit regi după moartea lui Henric al II-lea, ei au guvernat succesiv, cu intercalări ale perioadelor de regență ale mamei lor.

Primii doi, Francisc al II-lea și Carol al IX-lea, au domnit puțin timp și au murit de tineri, victime ale tarelor ereditare ale familiei Valois (tuberculoză, sifilis). Domnia lui Carol al IX-lea și numele mamei sale vor fi asociate de istorie cu episodul sângeros cunoscut sub numele de ”Noaptea Sfântului Bartolomeu” – masacru religios între catolici și hughenoți (protestanți), masacru care a izbucnit la Paris, după serbările ocazionate de nunta dintre catolica Margueritte, una din fiicele Caterinei, și Henric de Navarra, un principe hughenot.

Henric al III-lea, singurul fiu al Caterinei care se bucura de sănătate, era dotat cu o personalitate complexă, ambiguă și chinuită. Nu i-a dat voie mamei să se implice în alegerea soției sale și a murit fără urmași, asasinat de un fanatic. Înaintea lui murise și ultima ”rezervă” din fii Caterinei de Medici, mezinul – ducele de Alencon. În aceste condiții, primul în linie dinastică care a devenit succesor, ca văr în al douăzecilea grad cu regele, nu era nimeni altul decât Henric de Navarra, soțul Marguerittei (cunoscută datorită literaturii sub numele de Regina Margot). Pe cei doi i-a despărțit râul de sînge care a curs în Paris în ”Noaptea Sfântului Bartolomeu”, eveniment tragic legat de nunta lor (deși, cel puțin aparent, Caterina de Medici aranjase această uniune ca o încercare de conciliere între cele două grupări religioase care divizau Franța la vremea aceea). Când principele Henric de Navarra a devenit regele Henric al IV-lea, regina Margot îl părăsise demult, plecând în exil. Mare a fost amărăciunea ei când a constatat că datorită dorinței sale de libertate, mult prea mare, ratase chiar coroana Franței, care revenea celui care-i fusese la un moment dat soț legitim! Ajuns în această poziție, Henric al IV-lea i-a cerut anularea căsătoriei. Singura condiție asupra căreia, în cursul tratativelor pentru anularea căsătoriei, regina Margot s-a arătat de neclintit a fost aceea că locul ei să fie ocupat de o prințesă de neam, demnă de a purta coroana franceză și nu de ”o femeie de joasă extracție socială”. Și când afirma asta, Margot o avea în vedere pe cea după care Henric era nebun de nouă ani și care îi născuse deja trei fii – Gabrielle D’Estrees.

Gabrielle D’Estrees, o blondă frumoasă și luminoasă (cum o evocă contemporanii săi) nu alesese să devină amanta lui Henric, ci se resemnase la asta, cedând presiunii părinților. Deși la început încerca o repulsie pentru bărbatul acela mic de stat, uscat, cu aspect neîngrijit și privire de satir, cu 20 de ani mai bătrân decât ea, odată cu consacrarea lui ca suveran legitim al Franței, însăși Gabrielle începu să se uite cu alți ochi la bătrânul și prea puțin iubitul ei adorator. ”Dacă până atunci viața ei fusese o suită de coerciții și renunțări, acum avea un obiectiv pentru care să se lupte, o rațiune pentru a răspunde sentimentelor lui Henric și a-l ține strâns legat de ea: se gândea să-i devină soție și să domnească alături de el” – notează Benedetta Craveri în cartea sa.

Al treilea copil al Gabriellei cu Henric avusese parte de onorurile cuvenite unui Delfin, datorită ambiției mamei sale și îngăduinței regelui. Oricât de mare ar fi fost ascendentul pe care Gabrielle îi dobândise asupra lui Henric, situația ei rămânea fragilă, aleatorie, întrucât depindea de bunăvoința suveranului care, la rându-i, nu era întotdeauna cu totul stăpân pe hotărârile lui. Regele știa că o femeie care-i fusese în mod public concubină n-ar fi putut deveni regină, iar fii săi avuți cu Gabrielle erau fructul unui adulter și prin urmare aceștia nu erau abilitați să urce la tron. Henric amâna luarea unei decizii, găsind la Gabrielle calități pe care le prețuia, acestea fiind tocmai blândețea, grația, îngăduința. Din această cauză, formalitățile de anulare a căsătoriei sale cu Margot s-au prelungit pe durata a șase ani, anii cei mai intenși și senini ai legăturii lui Henric cu Gabrielle, timp în care ea nu a încetat să spere. Fără a nu face nici un mister din speranța ei de a se căsători cu regele; Gabrielle își etala puterea cu insolență, intervenea asupra numirilor și amenința pe miniștrii care i se împotriveau.

Ajuns rege prin hazard, în cazul lui Henric individualismul său neînfrânt va triumfa asupra împrejurărilor, inclusiv în ce privea ”durerea de cap” a căsătoriei cu Gabrielle. Care va fi fost soarta rezervată de rege amantei poate știți, dacă nu, puteți afla citind cartea.

Pe scena istoriei Franței își făcea loc Maria de Medici, o nouă soție florentină, pe care Henric al IV-lea a dus-o la altar la Lyon pe 17 decembrie 1600. La cei 27 ani ai săi, Maria de Medici era clar în vârstă, după criteriile epocii, dar corespundea condițiilor de anulare a căsătoriei impuse de regina Margot, mai mult răspundea exigențelor dinastice ale monarhiei franceze și intereselor politice ale Marelui Ducat al Toscanei și Sfântului Scaun. Zestrea extrem de mare acoperea ”datoriile unui soț care, deși ocupase tronul celei mai vechi monarhii din Europa, descindea dintr-o ramură minoră și trebuise să-și cucerească regatul prin forța armelor”. Iar în materie de fertilitate nu se putea spera mai mult, având în vedere că după doar 9 luni și 10 zile de la noaptea nunții Maria dădu viață unui prunc de parte bărbătească, viitorul Ludovic al XIII-lea. De o jumătate de secol, Franța nu mai asistase la nașterea unui Delfin și explozia de bucurie cu care poporul întâmpină venirea lui pe lume a fost imensă.

În acord cu mentalitatea nobiliară, Henric considera că legătura sa cu o nouă amantă – Henriette d’Entragues, nu avea nimic de a face cu căsătoria lui și se arăta față de regină afectuos și înțelegător, așteptându-se de la ea la un tratament asemănător. Dar indulgența și înțelegerea față de amanta regelui nu erau punctul forte al caracterului Mariei, care era violent înclinată către gelozie.

Ziua următoare ceremoniei în care Maria de Medici a fost unsă ca regină a Franței a fost ziua în care Henric al IV-lea a fost atacat de un fanatic catolic, care i-a înfipt un pumnal în inimă. Transportat în grabă la Luvru, când ajunsese acolo, Henric era deja mort. Astfel a început regența Mariei de Medici, până la majoratul lui Ludovic al XIII-lea. Dar pentru că Maria iubea mai presus de orice puterea și voia s-o păstrăze cu orice preț și cât mai mult posibil, Franța a cunoscut un conflict fără precedent între mamă și fiu. Artizanul împăcării lor a fost cardinalul Richelieu pe care Maria îl va impune fiului său ca prim-ministru. După 5 ani, ea va înțelege că Richelieu nu mai lucra pentru ea, ci pentru el însuși, făcându-se indispensabil pentru Ludovic al XIII-lea.

Din motive de oportunitate politică dar și din rațiuni de morală, Ludovic al XIII-lea a dorit să pună capăt conflictului cu propria lui mamă. Aceasta continua lupta împotriva lui Richelieu, mai mult, l-a instigat la rebeliune pe al doilea fiu al ei, Gaston care, în lipsa unui Delfin, era în continuare moștenitorul tronului. Acest nemăsurat egocentrism i-a atras o acuzație de trădare și l-a autorizat pe Ludovic al XIII-lea să-i dea un ordin de exil și să treacă la confiscarea bunurilor ei, lipsind-o de orice mijloc de subzistență. Maria de Medici s-a refugiat în străinătate și a cerut azil politic unor țări în conflict cu Franța, iar după 11 ani trăiți în pribegie a murit la Koln singură, părăsită, plină de datorii, după ce asistase de la distanță la eșecul tuturor comploturilor împotriva lui Richelieu și la triumful politicii primului ministru.

Maria de Medici a fost artizana căsătoriei fiului său Ludovic al XIII-lea cu Ana de Austria, infantă spaniolă. Din pricina pasiunii pentru putere, Maria a sabotat-o sistematic pe nora sa deoarece era convinsă că, pentru a avea putere absolută asupra tânărului prinț, trebuia ca soția lui, Ana de Austria, să nu se înțeleagă cu el. Perechea regală a cunoscut puține clipe fericite, numai în absența Mariei de Medici. “Revenită la Curte, Maria de Medici a avut grijă să despartă din nou perechea regală; apoi în momentul exilului definitiv campania ei vicleană de denigrare a Anei avea să fie reluată de Richelieu. Pentru amândoi, a păstra încrederea lui Ludovic, ai înfrânge îndoielile, suspiciunile, oscilațiile proprii firii sale era o chestiune mult prea dificilă pentru a permite ca o soție să mai complice încă lucrurile”.

Deoarece Ana poseda o seducție infinită, regele se arăta uneori curtenitor, aproape galant cu ea și participa bucuros împreună la petrecerile de la Curte. “Dar această stare de grație nu era menită să dureze. Ludovic era probabil decepționat că moștenitorul atât de dorit nu sosea, iar succesele pe care soția lui le culegea peste tot, mulțumită gentileței, grației și afabilității ei, îl făceau desigur să simtă cât era el de departe de a poseda aceste calități.

Având încă din copilărie o relație dificilă și tensionată cu mama sa, Ludovic al XIII-lea a fost suspicios în relațiile cu femeile, în general. Nu a avut nici o amantă, ba chiar unii istorici speculează spre o slăbiciune a sa pentru bărbații frumoși, rămânând imun la farmecul soției sale, pe care a tratat-o mereu cu mare neîncredere.

Ana era considerată una din marile frumuseți ale veacului, iar ostilitatea Mariei de Medici și a lui Richelieu față de ea era legată de faptul că puțină lume rămânea insensibilă la fascinația tinerei regine. Ea va deveni mamă la aproape 40 de ani, când va da naștere celui care va deveni Ludovic al XIV-lea. “Acel fiu nesperat nu era doar salvarea ei, despăgubind-o pentru toate suferințele, ci venea să umple ca prin miracol nevoia ei de afecțiune. Într-o epocă în care sentimentul matern era încă incert și se confunda cu interese genealogice, Ana descoperi bucuria de a iubii mai mult decât orice acea ființă pe care, după atâtea rugăciuni, Dumnezeu i-o trimisese.” După venirea pe lume a Delfinului, atât Ludovic al XIII-lea cât și Richelieu care erau serios bolnavi, nu aveau să mai trăiască multă vreme, iar o regență a Anei de Austria apărea ca inevitabilă.

După moartea lui Richelieu, Ludovic al XIII-lea a mai avut doar 6 luni pentru a gusta plăcerea de a domni singur, eliberat în sfârșit de tirania ministrului său. Spre deosebire de Maria de Medici, Ana de Austria a avut o manieră opusă de a înțelege dubla îndatorire de regină și mamă, pe perioada regenței. Ana își venera fiul și și-a cheltuit toate energiile, a rezistat Frondei, pentru a-i transmite intactă autoritatea regală.

Cert este că, spre deosebire de tatăl său, având în vederea susținerea de care s-a bucurat încă din copilărie din partea mamei sale, Ludovic al XIV-lea a privit cu alți ochi relațiile sale cu femeile. “Cel mai adorat dintre fii se iubea în primul rând pe sine […] și se pregătea să devină cel mai infidel dintre soți și cel mai arogant dintre amanți”.

Vă rămâne restul cărții din care veți afla cum s-a alcătuit triunghiul amoros dintre Ludovic al XIV-lea, soția sa Maria Tereza de Austria, din dinastia de Hasbourg, și Louise de la Valliere – “acea mică violetă ce se ascundea în iarbă”, înlocuită apoi de doamna de Montespan – “o frumusețe triumfătoare”. Succesorul său indirect – Ludovic al XV-lea – a format la rândul său triunghiul amoros în relația cu soția sa Maria, principesă regală de origine poloneză, și cu cele care au fost succesiv regine în inima sa: surorile Mailly-Nesle, marchiza de Pompadour și doamna Du Barry. Ultimul rege francez, Ludovic al XVI-lea a fost prea timid în relația sa cu soția, Maria Antoaneta, încât nu a avut nici o amantă. Revoluția franceză i-a măturat pe amândoi și pe copii lor de pe scena istoriei.

Benedetta Craveri – Amante și regine
Benedetta Craveri – Amante și regine

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here