Elizabeth Gilbert – Și am spus da. O poveste de iubire

4
85

Dacă titlul nu ar fi cuprins din start o afirmație, lectura cărții în sine ar fi păstrat până la final o incertitudine: se va mărita sau nu femeia aceasta?! Pentru că ea dorește să fie convinsă, să-și ia toate asigurările, după o cântărire precisă a tuturor alternativelor și situațiilor posibile (motiv pentru care se pune din start problema unui contract prenupțial, discutat în detaliu cu viitorul soț pe parcursul călătoriei prin Asia de sud-est).

Reticența ei față de această instituție este destul de mare, având la activ un mariaj anterior ratat, iar felul în care despică firul în 14 pe tema mariajului, pornind de la considerente istorice, sociale, morale, statistice și personal familiale, cărora le dedică largi pasaje din carte, face ca multe argumente să-i fie potrivnice.

Mai ales latura umanistă și principiul ”politically correct”, atât de american, pun sub lupă renunțările femeii, în cadrul căsătoriei, la părți din sine în favoarea bărbatului și a copiilor, compătimind femeia pentru spiritul de sacrificiu, acel spirit datorită căruia, așa cum spunea Aurora Liiceanu, ”în fiecare femeie zace o infirmieră”. Sau aproape în fiecare, pentru că mai sunt și excepții: Feminista lucidă care sesizează ceea ce sociologii au denumit ”Dezechilibrul Beneficiilor Maritale” și care, ca și autoarea, încearcă să echilibreze balanța beneficiilor. Este evident că multe femei au ales familia în detrimentul carierei, lucru pentru care suferă dar se adaptează la noua realitate. Așa cum au făcut femeile din familia autoarei, situație în care le recunoaștem și pe mamele, pe surorile, pe unele din prietenele noastre: ”În orice caz, femeile din familia mea sunt foarte pricepute să-și înghită dezamăgirile și să treacă mai departe. Mi s-a părut mereu că au un soi de talent de a-și schimba forma, care le face să se poată dizolva și apoi să curgă în jurul nevoilor partenerilor sau în jurul nevoilor copiilor, sau al nevoilor prozaicei realități zilnice. Se ajustează, se adaptează, alunecă, acceptă. Sunt atotputernice în maleabilitatea lor, aproape până în punctul de a avea o putere supraomenească. Am crescut văzând o mamă care, cu fiecare nouă zi, devenea orice ar fi cerut de la ea acea zi nouă. Îi creșteau branhii când avea nevoie de branhii, îi creșteau aripi când branhiile deveneau inutile, era în stare să atingă viteze de temut când era nevoie de viteză și dovedea o răbdare eroică în alte circumstanțe, mai subtile.”

Avantajele unui partener au ca temelie renunțările celuilalt, lucru confirmat de mărturisirea lui June, soția lui Johnny Cash: ”Aș fi putut să scot mai multe discuri, dar am vrut să am o căsnicie.” Și cred că înțeleg ce a vrut să spună, mai ales pentru că am văzut filmul ”Walk the line – povestea lui Johnny Cash”.

Nici o căsnicie nu seamănă cu alta, chiar dacă se compară cea a fiicei cu cea a mamei sau a bunicii, pentru că vremurile s-au schimbat și, în unele privințe, atitudinea femeii, considerată partea oprimată în acest aranjament, a făcut ca tiparul să se modifice, să se adapteze… și așa apar în interiorul căsniciei unele ajustări pentru bunul mers al relației. Astfel, căsnicia lui Liz care în cele din urmă se va produce, concretizându-se într-un angajament legal în fața primarului din New Jersey, devine una atipică deoarece este o căsătorie ”fără soție” – adică multe din atribuțiile feminine fiind preluate de soț (care gătește, dă cu aspiratorul, adică preia o parte din treburile casnice considerate a fi, tradițional, eminamente feminine); în același timp este o căsătorie ”fără soț”, pentru că responsabilitatea de a aduce banii în casă nu mai aparține în exclusivitate soțului (altă derogare de la tiparul tradițional) și nu în ultimul rând, este o căsătorie ”fără copii”, adică fără menirea imediată a aducerii pe lume de urmași (printr-un truc fericit Liz are parte, pe lângă nepoții săi, de copii lui Felipe din prima lui căsnicie, copii deja mari care o acceptă și se bucură pentru alegerea tatălui lor).

În legătură cu subiectul copiilor, acestă parte a dezbaterii a constituit pentru mine cea mai frumoasă parte a cărții și care mi-a mers la inimă – cea în care se arată că a fi căsătorit și a nu avea copii ”nu este chiar un motiv pentru care să fii arestat” și se aduce o reparație morală femeilor care au trecut prin viață fără să facă copii prin elogiul adus celor denumite ”Brigada Mătușilor”. M-am regăsit ca membră a acestei brigăzi dar și în mărturisirea sinceră a autoarei: ”Pe măsură ce înaintam în vârstă, descopeream că nimic din mine nu strigă după un copil. Pântecul meu părea să nu fi fost echipat cu celebrul ceas care ticăie. Spre deosebire de foarte multe dintre prietenele mele, eu nu simțeam un dor mistuitor când vedeam vreun bebeluș. (Deși, e adevărat, simțeam un dor mistuitor când vedeam un anticariat bun).”

La granițele cercetării sale despre căsnicie, privind la populațiile omenești de toate tipurile, din toate culturile și de pe toate continentele, scriitoarea a descoperit că există ”un procent constant de femei, de zece la sută, care nu au copii deloc” iar ”procentul nu scade niciodată sub zece la sută, indiferent de populația studiată”, ”chiar și la cei mai entuziaști crescători de copii din istorie, ca irlandezii din secolul al XIX-lea sau cei din cultura americană amish contemporană”.

Aceste femei care au trecut prin viață fără să facă copii, denumite generic de scriitoare ca ”Brigada Mătușilor”, au fost deseori acuzate pe nedrept ”că sunt întru câtva mai puțin feminine, sau nenaturale, sau egoiste” dar ”poate avem pur și simplu nevoie de niște femei în plus, femei de pe tușă, cu energia nesecătuită, gata să sară în mijlocul acțiunii și să susțină tribul mai departe”, aceasta dacă luăm în considerare că ”nașterea și creșterea copiilor consumă atâta energie, încât femeile care devin mame se pot pomeni înghițite rapid de această sarcină descurajantă – dacă nu cumva de-a dreptul ucise.”

Dintr-o perspectivă asumat părtinitoare, scriitoarea arată cum Brigada Mătușilor a avut influențe benefice în lumea artistică: ”(…) Lev Tolstoi și Truman Capote și surorile Bronte au fost cu toții crescuți de mătușile lor fără copii, după ce mamele lor naturale fie au murit, fie i-au abandonat. Tolstoi susținea că mătușa Toinette a exercitat asupra lui cea mare influență în viață, învățându-l «bucuria morală a iubirii». Istoricul Edward Gibbon, rămas orfan de mic, a fost crescut de iubita lui mătușă Kitty care nu avea copii. John Lennon a fost crescut de mătușa Mimi, care l-a convins pe băiat că avea să devină cândva un artist important. Credincioasa mătușa Annabel a lui F. Scott Fitzgerald s-a oferit să-i plătească acestuia studiile universitare. (…) Coco Channel, rămasă orfană, a fost crescută de mătușa ei Gabrielle, care a învățat-o să coasă – și cred că putem fi cu toții de acord că a fost o îndeletnicire utilă pentru fata asta. Virginia Woolf a fost profund impresionată de mătușa ei Caroline, o fată bătrână quaker, care își dedicase viața actelor caritabile (…)și care, după cum își amintea Woolf peste mulți ani, părea «un soi de profetesă modernă».”

După doi ani frenetici în care a intervievat toate femeile care i-au ieșit în cale – căsătorite, celibatare, fără copii, artiste, mame arhetipale – cu privire la opțiunea de a avea copii și consecințele alegerii făcute, scriitoarea s-a pomenit în final și mai derutată, deoarece a descoperit că nu există nici un tipar. Ceea ce pentru una a fost vital, alta nu i-a dus vreodată dorul, fiind clar o chestiune de alegere personală, a rezultat unicitatea tiparului pentru fiecare situație în parte (iar lucrul acesta ar trebui să ne oprească să-i judecăm pe cei diferiți de noi)!

Dintr-o poziție obiectivă, scriitoarea abordează tema căsniciei ca ”instrument de represiune împotriva bărbaților”, un util ”ham al civilizației, care-l leagă pe bărbat de o serie de obligații, limitându-i astfel energiile nărăvașe”. În acest spirit, scriitoarea evocă cunoscutul personaj Zorba Grecul care ”întrebat dacă a fost căsătorit, a răspuns: «Păi, nu sunt și eu bărbat? Sigur c-am fost căsătorit. Nevastă, casă, copii, toată catastrofa!» (Apropo, teama melodramatică a lui Zorba mă duce cu gândul la un lucru ciudat, și anume că în cadrul bisericii ortodoxe, căsnicia nu este privită atât ca taină, cât ca martiriu sfânt – în sensul că parteneriatele omenești reușite pe termen lung presupun o anume Moarte a Sinelui celor care iau parte la ele).”

În carte sunt multe comentarii interesante cu privire la relația de cuplu, studiată în multe aspecte, dintre care scriitoarea acordă partea leului ”cuvântului magic – cuvântul aproape fetișizat: echilibru”, prezentându-i ca studiu de caz pe părinții săi: ”Împărțindu-și și subîmpărțindu-și controlul asupra unor chestiuni de importanță atât de mare precum banii și copiii, dar și asupra unor chestiuni aparent minore, ca sfecla și afinele, părinții mei își țes propria lor versiune a dansului porcilor-spinoși, avansând și retrăgându-se fiecare pe teritoriul celuilalt, continuând să negocieze, continuând să recalibreze, continuând să lucreze, după toți anii care au trecut, pentru a putea găsi distanța corectă între autonomie și cooperare – căutând un echilibru subtil și insesizabil, care să facă intriga stranie a intimității să se dezvolte în continuare.”

Dacă doriți detalii despre sensul metaforic al ”dansului porcilor-spinoși”, eu una am să mă opresc aici, vă las să-l descoperiți singuri! Pot să vă asigur că orice persoană se poate regăsi în multe din întrebările și frământările lui Liz Gilbert, pentru că unele dintre lucrurile din această carte sunt evidente și cunoscute, în funcție de vârstă și experiență poate am trecut prin ele, altele sunt inedite, dar cu siguranță toate sunt scrise cu farmecul de povestitor inteligent cu care deja ne-a obișnuit în Mănâncă, roagă-te, iubește!

Elizabeth Gilbert – Și am spus da. O poveste de iubire
Elizabeth Gilbert – Și am spus da. O poveste de iubire

4 COMENTARII

  1. am citit si eu cartea:) intr-un anume fel parca mi-a placut mai mult decat “Mananca, roaga-te, iubeste”, poate si din cauza e mai documentata fara a deveni plictisitoare, enervanta. intr-adevar, concluzia este ca nu trebuie sa judecam pe nimeni, nu exista tipare care sa ne asigure fericirea casniciei cu toate implicatiile ei (inclusiv copiii). acum ma delectez cu “Razboiul homarilor”, vad ca deja ai citit-o si ai scris frumos desprea ea! spor in toate proiectele, ne mai citim!:)

  2. @fructitza: Am realizat si eu ca „Si am spus da” mi-a placut ceva mai mult decat “Mananca, roaga-te, iubeste”, poate pentru ca sunt unele deoasebiri intre teme: in prima avem o femeie singura, trista in prima parte, si care nu cauta neaparat marea iubire. In a doua am gasit un interesant si foarte documentat eseu despre o relatie care se dezvolta, nu despre ruinele uneia distruse. Multe idei despre casatorie le-am mai intalnit scrise sau spuse, dar E.G. are un talent aparte de a le include in context. Mi-a placut ideea de comunicare intre femei pe tema asta si, asa cum spunea si Aurora Liiceanu, lucrul acesta are un rol de suport deosebit… Sunt sigura ca si „Razboiul homarilor” te va captiva ! spor si tie la citit si scris, si numai bine!

  3. Mie mi-a plăcut câtva cartea Mănâncă, roagă-te iubeşte, deşi n-am înţeles de ce a fost atât de în mare vogă. Ca şi realizare n-a fost deosebită. Iar ecranizarea m-a plictisit la culme. După recenzia pe care i-ai făcut-o continuării, cred că mi-ar place să o citesc, deşi după ce am terminat prima carte m-am gândit că m-am lămurit cu autoarea care este mult supraevaluată, cel puţin din punctul meu de vedere. Ai reuşit să faci o recenzie deosebită acestei cărţi, pare foarte interesantă din felul cum o analizezi tu. Mulţumesc frumos 🙂

  4. Cu placere, Roxana si scuze pentru replica (cam) tarzie! Cred ca “Mananca, roaga-te, iubeste ” a avut atat succes pentru ca a confirmat, pe un caz real, al ei (adica nu in fictiune) cel putin doua lucruri: ca o persoana nefericita si singura nu poate sa ramana asa pentru totdeauna si ca poate reusi acest lucru calatorind dupa voia inimii (si cred ca ne dorim cu totii acest lucru!) Calatoria scriitoarei este o lectie de abordare a problemei sale din puncte de vedere nebanuite, ale oamenilor pe care i-a intalnit . In plus,ca persoana, are darul de a-si face cunostinte, de a comunica cu usurinta (sa nu uitam ca a lucrat si ca ziarist, multi ani). Vis-a-vis de succesul ei am avut rezerve la inceput, ma gandeam ca stie sa vanda si ca vanzarile record sunt rezultatul unei campanii de publicitate bine gandite. Este si asta un ingredient al succesului, fara indoiala, dar nu anuleaza cota de har, farmec si talent, toate avand ca suport o sinceritate imensa, poate de aceea scrisul ei te prinde si unele lucruri iti merg la inima!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here