Cormac O’Brien – Viețile secrete ale președinților americani

1
329

Datorită acestei cărți neconvenționale, ireverențioase (pe alocuri) dar întotdeauna surprinzătoare, cititorii vor înțelege la modul practic vorbele nemuritoare ale lui Clarance Darrow (1857 – 1938, celebru avocat american şi membru în conducerea Uniunii Libertăţii Civile Americane): ”Când eram copil, mi s-a spus ca oricine poate ajunge președinte. Încep să cred și eu chestia asta.”

În 2011, cartea de față a fost editată și în limba română, fiind promovată de cotidianul ”Săptămâna financiară”. Și de această dată, alegerea editorilor a fost inspirată. Când spun asta mă gândesc la o altă carte promovată de același cotidian – ”Amante și regine” de Benedetta Craveri, din același gen – de istorie spusă altfel, pe înțelesul tuturor, dar și cu detalii savuroase care ilustrează capriciile oamenilor care ne conduc.

Noi, ceilalți, cei conduși, am avut dintotdeauna curiozitatea, spun eu firească, de a știi cum sunt în realitate cei de la vârf. Iar cei de la vârf au avut dintotdeauna tendința generală de a-și făuri o imagine prin care să se impună maselor, să le dovedească că-și merită poziția de lideri, imagine întreținută cu grijă de ei și de cei din anturajul puterii. Dar orice imagine prefabricată, mai mult sau mai puțin reală, are fisuri care devin mai evidente odată cu trecerea timpului și cu declinul puterii liderului respectiv.

Prin aceste fisuri a pătruns Cormac O’Brien, realizând această carte cu incizia unui jurnalist de investigație, cu spiritul analitic al unui istoric, dar și cu umor, venind în întâmpinarea a unei firești dorințe de cunoaștere a celor conduși, pentru a afla că, dincolo de arficialul puterii, aceste ilustre și puternice personaje politice care au fost și sunt președinții americani sunt în cele din urmă tot oameni ca și noi, cu unele momente de grandoare, dar și de penibil.

Cele 32 de personaje de pe scena istoriei, de la primul din serie, la 1789 – George Washington până la actualul președinte, la momentul scrierii acestei cărți – Barack Obama (din 2009), sunt grupate pe etapele istorice de dezvoltare ale țării pe are o cunoaștem sub numele de Statele Unite ale Americii, sau pe scurt America.

Primii șase – George Washington, John Adams, Thomas Jefferson, James Madison, James Monroe, John Quincy Adams, din perioada ”Părinților findatori”, au reprezentat țara în perioada ”fazei de copilărie”: desprinderea de Imperiul Britanic pentru ridicarea teritoriilor din est de la statutul de colonii, fără a cuprinde vastele teritorii din vestul așa-zis ”sălbatic” (pentru împingerea frontierei începând și continuând sângeroase lupe interne), căutarea și găsirea unei constituții, a unei formule de guvernare democratice, președenția fiind preferată monarhiei care le amintea foștilor coloniști de neplăcerile cu metropola britanică.

De remarcat că în cazul unora din președinți, mai mult de cât au realizat în fapt, a contat ce s-a spus despre ei, într-o denaturare avantajoasă a faptelor propriu-zise. De pildă, cazul lui Washington – bărbatul înalt și falnic din Virginia cu statut de semizeu în ochii americanilor, care pe parcursul Revoluției Americane a avut numai meritul de a reuși ”să evite pierderea unei armate de rebeli subnutriți, prost plătiți și adesea depășiți de atacurile feroce ale Imperiului Britanic”.

Dar pentru că orice națiune tânără are nevoie de o mitologie a străbunilor săi, lucrurile îndeobște cunoscute despre George Washington sunt cele publicate de un paroh aproape imediat după moartea președintelui, în care sunt evocate faptele sale (presupuse) de vitejie. În bătălia de la Kip’s Bay, când armata americană s-a retras din fața soldaților britanici fără să tragă un singur foc, George Washington a fost, cum se exprimă autorul cu umor, ”ultimul răcnet”, în sensul că ”a explodat, cuprins de furie, dând cu pălăria de pământ, înjurând de mama focului și biciuind cu o nuia pe toată lumea din apropiere.”

”Marele ghinion al lui John Adams a fost că a trebuit să-l urmeze la conducere pe George Washington. Totuși, cineva trebuia să o facă și pe asta, iar John Adams avea toate calitățile care să îl recomande pentru această poziție.” El considera că legile se aplicau tuturor în mod egal și este autorul constituției statului Masachusetts (statul său de origine), una din cele mai vechi constituții din lume.

În cele din urmă, mandatul instabil al lui Adams a reflectat calitățile pe care este imposibil să le asociezi cu omul. Pentru că John Adams era, întradevăr, un om complex și dificil. Popularitatea între contemporanii săi și-a câștigat-o cu patru trăsături: ”irascibilitatea, vanitatea, vanitatea și irascibilitatea.” Poate și datorită faptului că, la ferma sa din Masachusetts își începea ziua cu un mic dejun îmbelșugat, nu glumă, care consta într-o ”gușă” de cidru tare (o gușă însemnând cam o jumătate de halbă).

Într-un contrast evident cu John Adams care era ”un avocat yankeu care detesta sclavia, aproape că nu făcuse niciodată datorii, cu o mică fermă care nu avea să-l îmbogățească niciodată”, îl regăsim pe următorul președinte american – Thomas Jefferson, ”un gentleman din Virginia, care depindea de sclavie, își trăia viața în lux și era mai mereu datornic.”

În ce-l privește pe Thomas Jefferson, autorul îi recunoaște meritele – ”întruchiparea Iluminismului, un hommo universalis, a cărui listă de realizări este pe cât de lungă pe atât de variată. Ca și cum redactarea Declarației de Independență, funcția de guvernator al Virginiei în timpul Revoluției și cea de secretar de stat în timpul primului mandat al lui George Washington nu ar fi fost de ajuns, a continuat să facă mult mai multe – arhitectură, lingvistică, agricultură, filosofie, muzică, proză, orice vreți. Acolo unde alții cochetau, Jefferson excela.”

Thomas Jefferson este cel care a adus funcția de preșendinte cu picioarele pe pământ, considerând că Washington și Adams se comportaseră un pic cam prea mult ca niște regi în timpul mandatelor lor prezidențiale. Pentru el nu mai era loc de titluri pompoase, de peruci pudrate, privilegii elaborate sau orice alte prostii aristocratice, deoarece președintele era doar un membru cu drept de vot al republicii. Și Jefferson era mândru să se poarte ca atare, chiar relaxat, întâmpinăndu-și ambasadorii îmbrăcat cu o neglijență studiată, în pijama și papuci.

Deși era un adversar înfocat și declarat al sclaviei, Jefferson era proprietarul unui număr mare de sclavi, lucru care a adus partea sa de complicații, în primul rând în ce privește credibilitatea convingerilor sale. Mai mult, el a avut copii cu Sally Hemings, o mulatră care era nu numai sclava lui Jefferson, mai era și sora vitregă a răposatei sale soții, Martha. Acest lucru a fost dezvăluit ca o acuzație scandaloasă adusă președintelui de un fost susținător, care suferise o înfrângere în presă și care căuta să se răzbune.

Acest președinte mai este celebru pentru instrucțiunile clare lăsate cu privire la modelul pietrei funerare. A insistat să fie înscris pe ea ca autor al Declarației de Independență Americane și părinte al Universității din Virginia, dar nu și ca al III-lea președinte american.

James Madison, originar din statul Virginia ca și Washington și Jefferson, a contribuit la redactarea constituției americane și a pledat stăruitor în cadrul Congresului pentru un guvern federal, capabil, cu putere de impozitare. Madison era deosebit de erudit dar, la cei 1,63 m ai săi, impresia pe care o lăsa nu era tocmai prezidențială. ”La numirea sa în funcție, Louisa Catherine Adams, soția viitorului președinte John Quincy Adams, l-a descris pe noul președinte ca fiind «un bărbat foarte mic, cu un cap foarte mare». Ea se referea la capacitatea lui intelectuală, nu la mărimea craniului, în cazul în care vi l-ați fi imaginat pe cel de-al IV-lea președinte al SUA ca un fel de extraterestru.”

La baza controversei din jurul administrației lui James Madison se află Războiul din 1812, denumit de unii istorici ca Al II-lea Război de Independență al Americii. Acest război a avut drept cauză rechiziționarea de către marina britanică a vaselor americane cu tot cu marinari. După ce Madison a convins Congresul să declare război împotriva britanicilor, datorită echipării precare a armatei americane, Washington D.C. a fost prădat și incendiat de britanici.

Tot ce a putut Prima Doamnă să salveze înainte să fugă de la reședința prezidențială ”a fost argintăria, câteva maldăre de documente de stat și – ultimul lucru, dar nu și cel din urmă – celebrul portret al lui George Washington pictat de Gilbert Stuart. Cina era pregătită și masa așezată atunci când, în jurul orei 7:30 în seara zilei de 24 august 1814, amiralul britanic Sir George Cockburn și compania sa au intrat în reședința evacuată. Englezii s-au așezat la masă iar amiralul a toastat în cinstea lui Madison, căruia îi spunea întotdeauna Jemmy. Apoi au vandalizat locul și iau dat foc. Înainte de a pleca, Cockburn a înșfăcat două suveniruri: una dintre pălăriile lui Madison și o perniță pentru scaun care îi aparținea Primei Doamne – cu ajutorul căreia, avea să fie auzit spunând amiralul, avea să-și amintească șezutul ei (făcând cu ochiul).”

Numai cerul l-a reabilitat pe președintele Madison care ajunsese să fie urât de americani mai mult decât englezii. La răsturnarea de situație a contribuit un uragan care s-a năpustit asupra regiunii de coastă, grăbindu-i pe britanici să se întoarcă la navele lor și stingând mare parte din uriașul incendiu pe care îl lăsaseră în urmă la Washington D.C. După cinci luni, Tratatul de la Ghent avea să pună capăt Războiului din 1812 și incompetența lui Madison părea uitată, dată fiind înfrângerea englezilor pentru a doua oară.

James Monroe, cu două mandate în perioada 1817-1825, provenea tot din Virginia, fusese ofițer în Revoluția Americană, alături de generalul Washington. În timpul său, cunoscut sub denumirea de ”Epoca Sentimentelor Bune” a fost cucerită Florida, a fost admis în Uniune statul Missouri, iar industria avut o perioadă de dezvoltare dar și un recul sub forma recesiunii numite ”Panica din 1819”.

După ce în 1814 Casa Albă fusese incendiată parțial și vandalizată, Monroe a solicitat suma de 50.000 de dolari pentru remobilarea reședinței prezidențiale. Cheltuielile au scăpat de sub control, fondurile au fost fraudate de responsabilul desemnat, iar chiar președintele a vândut o parte din mobilier, fără știrea Congresului, pentru a face rost de bani gheață. Nimic surprinzător la un președinte care, în mijocul unei dispute, îl alergase pe ministrul de finanțe afară din Casa Albă cu o pereche de clești de foc!

John Quincy Adams – mandatul său este primul al unui fiu de fost președinte, situație care se va mai repeta în istorie în anii 2001-2009, cu mandatul lui George Bush jr. ”Al doilea președinte al Americii s-a străduit din răsputeri să-i insufle lui John Quincy căutarea excelenței și serviciului în interes public. Dacă ești un Adams, ai face bine să realizezi ceva.” În timp ce făcea parte din Congres, John Quincy Adams și-a adus cea mai mare contribuție la istoria Americii: a abrogat legea care nu permitea deputaților să aducă în discuție problema sclaviei. A fost primul pas, juridic vorbind, pe lungul drum al abolirii sclaviei, realizată mult mai târziu în istoria Americii.

Antipatia lui elitistă față de campania electorală nu a făcut decât să-i marcheze soarta. A trebuit să îndure acel soi de umilire cu care, până atunci, doar tatăl său se mai confruntase: să fie exclus prin vot din al doilea mandat prezidențial. Cu toate acestea, a rămas singurul președinte care a devenit membru al Camerei Reprezentanților după părăsirea Casei Albe. Era celebru printre contemporani prin lipsa sa de sociabilitate, snobism, încăpățânare și patimă pentru controverse. Ca și tatăl său, a avut grijă să părăsească capitala în ajunul investirii succesorilor lor.

Pe măsura ce America s-a maturizat și a ajuns, în timp, la statutul de putere mondială – un imperiu – importanța președintelui american a sporit iar alegerea sa, de către democrați sau de republicani, a făcut obiectul unor jocuri politice din ce în ce mai interesante, sau mai bine zis a unor intrigi și campanii de imagine pe măsură. Cine au fost cei care au ocupat funcția celui mai puternic om al planetei, mai mult sau mai puțin justificat din punct de vedere al aptitudinilor, adică restul de 26 de personaje pitorești din galeria Casei Albe și secretele lor, rămâne să descoperiți doar citind cartea de față a autorului Cormac O’Brien.

Cormac O’Brien – Viețile secrete ale președinților americani
Cormac O’Brien – Viețile secrete ale președinților americani

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here