Valentina Bilcea, Angela Bilcea – Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București

4
97

Mi s-a întâmplat deseori ca, prin peregrinarile mele prin orașul meu, pașii să mă poarte în zone ale Bucureștiului de odinioară, unde privirile mi-au fost atrase de ceva frumos și/sau interesant, fie la un singur imobil, o stradă întreagă, un monument sau un oarecare perimetru unde sunt urme nostalgice ale unei istorii mai veche de peste 100 de ani, mai mult sau mai puțin bine conservate. Zonele acestea sunt risipite prin oraș, după reguli ale hazardului, poate după cum au scăpat printre degetele unor edili care nu prețuiau nici istoria, nici memoria acestui oraș destul de chinuit prin sistematizări mai vechi și elanuri imobiliare speculative mai noi. Privindu-le, m-am întrebat deseori: cum au apărut, căror evenimente le-a fost martor, cum s-au schimbat de-a lungul vremii, cine și cum erau oamenii care le-au aparținut sau care au trecut pe acolo, care era concepția lor despre ”frumos” și ”modernitate” la vremea respectivă.

Răspunsurile la aceste întrebări și multe informații interesante am găsit recent, spre marea mea satisfacție, în ”Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București” (deși, la prima vedere, lectura unui dicționar poate părea aridă). În cuvânt-înainte la acest dicționar, academicianul Razvan Theodorescu sintetizează pe scurt trăsăturile Bucureștiului și acel ”ce” care îi conferă orașului unicitatea și farmecul, chiar dacă nu foarte evident: ”un oraș al asimetriilor provocatoare și al haosului pitoresc” și ”singura capitală din Răsaritul european unde poți întâlni la tot pasul toate stilurile artitectonice ale continentului, de la cel postbizantin la rococoul turcesc, de la ecletismul și academismul franțuzesc, la art nouveau și la art deco, de la neo-românesc la cubism”.

Autoarele au consultat o vastă bibliografie, reconstituind și restituindu-ne istoria unor locuri pe lângă care treceam de multe ori, fără a le cunoaște trecutul și devenirea. Lucru care este util, dacă luăm în considerare ceea ce afirma în 1939 nimeni altul decât Nicolae Iorga, în a sa ”Istorie a Bucureștilor”, idee care constituie un argument al alcătuirii acestei remarcabile lucrări: ”Trăim într-un oraș pe care nu-l înțelegem și de aceea nu-l știm îngriji și-l îndepărtăm adesea pe linii de dezvoltare care ar fi trebuit să rămână întotdeauna străine, stricându-i astfel, prin adaosurile și prefacerile noastre de acum, acel caracter care, în ciuda multor lipsuri și neglijențe, îl făceau totuși simpatic odinioară străinilor care ne vizitau.”

Fără îndoială, prezentul dicționar, m-a ajutat să-mi cunosc orașul. În primul rând, am trecut printr-o scurtă cronologie istorică, pentru a fixa trecutul orașului în timp. Acesta începe cu prima mențiune documentară, la 1459 într- un hrisov slavon, emis de cancelaria domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1456-1462). După 6 ani de la prima atestare documentară, la 1465, Bucureștiul devine reședință domnească în timpul unei din cele 4 perioade de domnie a lui Radu cel Frumos (1462-1475). Sincer, nu știam că de București se leagă și numele lui Ștefan cel Mare. Am aflat că timp de trei zile, în noiembrie 1469, domnul Moldovei a ocupat Bucureștiul iar la plecare a luat cu el pe soția și fiica domnului muntean Radu cel Frumos, precum și toată averea acestuia (se pare că domnitorului cu nume de playboy nu i-a fost de bun augur schimbarea cetății de scaun de la Tîrgoviște la București!).

Pentru Bucureștiul secolului al XVI-lea, repere istorice au constituit:

  • domnia lui Mircea Ciobanul, în trei perioade succesive, datorită faptului că acest personaj istoric (soț al doamnei Chiajna, fiica domnului Petru Rareș), se datorează un superlativ al orașului, și anume cel mai vechi lăcaș de cult din București, păstrat în forma originală – Biserica Domnească de la Curtea Veche, construită de el în ultima perioadă de domnie, pe locul unei biserici mai vechi;
  • o carte orășenească din anul 1563, deoarece este cel mai vechi document cunoscut cu informații despre organizarea locală, menționând primarul și consilierii săi (cei 12 județi) care întăreau proprietatea unui negustor;
  • începând cu domnia lui Mihai Viteazu, bucureștenii au avut parte de timpuri cumplite: o răscoală antiotomană (noiembrie 1594), represaliile sub conducerea lui Sinan Pașa care a transformat bisericile existente în moschei (august 1595), incendierea orașului (octombrie 1595) de către turcii care se retrag, forțați de trupele conduse de Mihai Viteazu; atacul tătarilor care ard din nou Bucureștiul (octombrie 1596) urmat de ciuma și foametea care îl determină pe Mihai Viteazu să mute din nou reședința domnească la Tîrgoviște (1596-1599); invazia moldo-polonă, cu prădăciunile aferente (noiembrie 1600).

Istoria secolului al XVII-lea în București are ca repere:

  • o nouă prădare a orașului de către tătari, la începutul domniei unui fost dregător al lui Mihai Viteazu, Radu Șerban (1602-1611), de perioada căruia se leagă construirea Mănăstirii Comana (la sud de București, pe Neajlov) și a Mănăstirii Cernica (de reținut că Cernica este numele unui bărbat, Cernica Știrbei, fost mare vornic al lui Mihai Viteazu și ctitor al mănăstirii care îi poartă numele, împreună cu soția sa, Chiajna);
  • istoria familiei de boieri pământeni a Brâncovenilor care merge în tandem cu cea a orașului, începând cu primul menționat, în mod tragic – Papa Brâncoveanu, tatăl viitorului domnitor Constantin Brâncoveanu, care este ucis, chiar lângă casele sale aflate la poalele Dealului Mitropoliei, ca și alți boieri, în timpul răscoalei seimenilor (mercenarii din corpul de pază al Curții Domnești) de la 1655;
  • incendiul din București, trei ani mai târziu, la ordinul domnului Constantin Șerban, fiul lui Radu Șerban, pentru a-i face greutăți celui care l-a forțat să renunțe la domnie, domnul Mihnea al III-lea. Atunci au ars Curtea Domnească, case, mănăstiri și biserici din mahalale sărace;
  • redevenirea Bucureștiului reședință domnească permanentă, începând cu domnia lui Gheorghe Ghica, în timpul căruia orașul trece prin secetă și foamete care durează trei ani (1660-1663), peste 10 ani alt domnitor – Gheorghe Duca (1673-1678) părăsește Capitala, din cauza unei devastatoare epidemii de ciumă, adusă probabil de oștirile turcești în drum spre Polonia;
  • domnia ultimului domn pământean – Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care a adus un nou stil în arhitectură, care îi poartă numele și care, datorită marii sale averi, a ridicat, împreună cu familia sa, cca 20 de biserici și mănăstiri și a trasat pentru prima dată artera nord-sud a orașului – Podul Mogoșoaiei, drumul care unea Palatul Domnesc de pe malul Dâmboviței cu proprietățile domnului de la Mogoșoaia; după 1878 acest drum se va numi ”Calea Victoriei”, în cinstea victoriei din Războiul de Independență al României;

Cu finalul domniei lui Brâncoveanu, încheiată cu execuția sa la Constantinopol, Bucureștiul trece în secolul al XVIII-lea, secolul seriei de domnii fanariote, 11 familii privilegiate din cartierul Fanar al Constantinopolului au dat domnitori atât pentru Țara Românească, cât și pentru Moldova. În această perioadă, au fost construite în București cele mai multe biserici, cca 70, îndeosebi prin aportul boierilor, negustorilor și clericilor.

În acest secol agitat, Bucureștiul stătea bine la capitolul invazii, fiind călcat de: austriecii care ocupă Mănăstirea Cotroceni, în timpul Războiului austro-turc (1735-1739); de tătari (1738), de ruși, în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), ocupație care a întocmit primul plan cunoscut al orașului și a efectuat primul recensământ al Țării Românești, destinate nevoilor trupelor străine; din nou de austrieci (1790-1791), în timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1791).

Pe lângă invazii, în secolul al XVIII-lea Bucureștiul a mai avut de suportat cutremure puternice (la 1738 și la 1763) și epidemii de ciumă. Celei de la 1730 i-a căzut victimă chiar domnitorul Nicolae Mavrocordat, lucru din care se pare că a tras învățăminte succesorul său, domnul Grigore II Ghica, având în vedere că acesta a construit Spitalul Pantelimon, cu o secție pentru ciumați (o epidemie a avut loc și în timpul scurtei sale domnii, de doi ani, de la 1733 la 1735). La capitolul calamități naturale, ar mai fi de adăugat și inundația din 1775, cu pagube însemnate pentru Capitală, dacă domnul de atunci, Alexandru Ipsilanti a încercat prima sistematizare a Dâmboviței prin săparea unui canal de derivație a apaelor sale în râul Argeș.

Bucureștiul trece în secolul al XIX-lea, primele sale două decenii cuprind finalul epocii fanariote, plus ocupația militară a orașului, mai întâi otomană, apoi rusească, în timpul Războiului ruso-turc (1806-1812) care se încheie cu pacea de la București, semnată la Hanul lui Manuc. Urmează un an remarcabil, anul 1821, anul lui Tudor Vladimirescu care își instalează tabăra la Cotroceni, apoi ”la poalele malului Mitropoliei”, în casele lui Manolache Brâncoveanu. Locuitorii orașului se alătură acțiunilor sale și pentru scurt timp, cîteva luni, Tudor va guverna Țara Românească, colaborând în acest sens cu boierii rămași la București.

Revoluția lui Tudor, încheiată o dată cu sfârșitul lui tragic, a adus, în perioada de după și până la Revoluția de la 1848, guvernarea domnitorilor aleși din rândul boierilor pământeni, în locul celor fanarioți, și anume:

  • Grigore IV Ghica (reședința lui domnească se afla pe locul unde se găsește în prezent Teatrul Odeon, apoi a construit în același scop Palatul Ghica-Tei, în apropierea Lacului Tei (există și în prezent);
  • Alexandru Dimitrie Ghica, cel care a dispus întocmirea planului Bucureștiului, orașul având atunci 81 de mahalale și aproape 64.000 locuitori;
  • Gheorghe Bibescu care a inaugurat o instalație de filtrare a apei aduse din Dâmbovița numită Casa Apelor (mai 1846), asigurând apă potabilă pentru oraș. În timpul domniei acestuia, un puternic și devastator incendiu, izbucnit în ziua de Paște (23 martie 1847), rămas în memoria bucureștenilor ca ”Focul cel Mare” a distrus în cîteva zile o cincime din capitală. Pentru a evita dezastre asemănătoare, Sfatul Orășenesc a emis atunci reguli privind regimul construcțiilor și paza incendiilor, în special în centrul orașului.

Între cei doi domnitori din familia Ghica s-a intercalat o perioadă de 6 ani de ocupație și administrație rusească în Principatele Române (1828-1834), având în vedere că Rusia era noua putere în Balcani, în locul Imperiului Otoman. Funcția de Președinte al divanurilor Principatelor a fost deținută succesiv de trei generali ruși: primul – contele Pahlen s-a instalat în Casa Vernescu (cea care se găsește și acum pe Calea Victoriei) până când a fost numit ambasador la Londra, el i-a lăsat locul generalului Jelthuin care moare de ciumă la București (!) și așa funcția ajunge la un nume sonor pentru Capitală, chiar și în prezent. Acest nume își face apariția pe scena istorică legat de administrația rusă, mă refer la generalul rus Pavel Dimitrievici Kiseleff (1829-1834). El merită pe deplin păstrarea numelui în memoria Bucureștiului, cel puțin datorită faptului că a avut un rol însemnat în modernizarea lui: a luat măsuri pentru combaterea epidemiilor de ciumă, ultima din Țările Române (cca 26.000 de victime) și de holeră (la 1831): a stopat extinderea haotică a orașului prin fixarea a 10 bariere care erau în același timp și puncte de acces controlat în capitală, acțiuni de curățire a Dâmboviței, de curățenie a orașului, devenită obligatorie pentru orășeni, interdicția de a mai îngropa morții în oraș, doar în afara acestuia. Ca un adevărat gerneral, tot Kiseleff a înființat prima armata (Miliția Națională) și prima garnizoană din oraș (1830). A mai înființat Eforia Spitalelor din București și Arhivele Statului (1831). De numele lui Kiseleff este legată o altă premieră pentru București, este vorba despre primul recensământ efectuat după criterii științifice, tot la 1831, prin care s-a stabilit că orașul avea o populație de cca 65.000 de locuitori, din care cca. 10.000 flotanți (!).

De evenimentele Revoluției de la 1848 rămân legate două puncte ale Capitalei: Câmpia Filaretului de unde zeci de mii de bucureșteni s-au îndreptat spre palatul domnului Gheorghe Bibescu spre a-i cere să abdice, și Dealul Spirii, unde pompierii au opus rezistență trupelor otomane venite să înăbușe revoluția.

După înfrângerea revoluției, Bucureștiul este din nou ocupat, până la 1851, de trupele otomane și rusești. După aceea, administrația a fost parțial încredințată la doi domnitori aleși de Poarta Otomană, și anume: Barbu Știrbei (1849-1856) cel care a refăcut Palatul de la Cotroceni, folosindu-l ca reședință domnească (la 1853), a finalizat Parcul Cișmigiu, a inaugurat primul Teatru Național, urmat de Alexandru D. Ghica (1856-1858). În timpul acestuia, Bucureștiul se înscrie din nou la o premieră: primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant, în aprilie 1857! În următorii doi ani, mișcarea unionistă din cele două principate române s-a amplificat pe plan politic și diplomatic, astfel încât a reușit să-și afirme voința la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. În octombrie al aceluiași an, autoritățile au hotărât ca Bucureștiul să fie capitala Principatelor Unite.

Din a doua jumătate a a secolului al XIX-lea, istoria Bucureștiului continuă cu evenimente și perioade mai familiare, datorită apropierii de timpurile moderne, așa că doar le voi enumera numai: domnia lui Cuza (1859-1866), instituirea monarhiei constituționale începând cu domnia ereditară a lui Carol I (1866), Războiul de Independență (1877-1878), proclamarea lui Carol I ca rege al României, devenită regat și încheierea domniei acestuia (1878-1914), perioda neutralității României, urmată de intrarea în primul Război Mondial, ca debut al Războiului de Reîntregire a României (1914-1918), perioada interbelică (1919-1938), regimul autoritar al lui Carol al II-lea (1938-1940), dictatura generalului Ion Antonescu, participarea României la Războiul Antisovietic și apoi de partea Națiunilor Unite până la finalul celui de-al doilea Război Mondial (1940-1944), primele alegeri parlamentare postbelice – prin frudarea alegerilor și acțiuni de intimidare are loc venirea la putere a comuniștilor (1944-1947), instituirea regimului comunist-stalinist condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965), perioada lui Ceaușescu (1965-1989), perioada contemporană nouă, marea majoritate (decembrie 1989 – azi).

Menționez faptul că, în primul Război mondial, Bucureștiul s-a aflat sub ocupație germană începând cu data de 23 noiembrie 1916, motiv pentru care Bucureștiul a fost decorat de guvernul francez în iulie 1920 cu Crucea de Război pentru ”comportarea eroică și înalta ținută morală a populației în timpul ocupației străine”, dar și pentru pierderile suferite. În al doilea Război Mondial, bombardamentele aviației anglo-americane au avut drept țintă Bucureștiul în perioada aprilie-mai 1944, suficient pentru a afecta 10.221 de imobile și a se înregistra 3.338 de morți.

Prezentarea, după un index alfabetic, a monumentelor și locurilor celebre din București m-a făcut să descopăr cu uimire că și orașul meu are poveștile lui, lucru firesc la o istorie atât de bogată în evenimente pe parcursul a peste cinci secole și jumătate. Amintesc în acest sens câteva exemple, pe lângă cele pe care le-am punctat în textul privind istoria, din categoria ”știați că …”:

  • Cele patru scări monumentale care asigură accesul în sala Ateneului Român sunt din marmură de Carrara, executate de sculptorul Carol Stork (1854-1926), lucrările fiind finanțate prin subscripție națională, în anul 1873, sub deviza ”Dați 1 leu pentru Ateneu!”, calitatea materialelor folosite dovedind cât de puternic era leul și cât de generoși erau donatorii, la vremea respectivă?
  • Printre primele construcții civile de beton armat din București a fost cea a Muzeului Arhivelor Statului, inaugurat în anul 1925, în prezența regelui Ferdinand I, a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu și altor personalități politice și culturale, demolarea ei între 1984 și 1985 neputându-se face decât prin dinamitare?
  • Biserica ”Bucur Ciobanul” nu a fost întemeiată de legendarul întemeietor al orașul, ci de nimeni altul decât Mircea cel Bătrân (1836-1418), conform cu o pisanie de la 1869?
  • Cel mai vechi imobil din oraș în care a funcționat o bancă, înființată în 1848 (înaintea Băncii Naționale care a luat ființă la 1880) este cel de pe strada Doamnei nr. 4-6, cunoscută sub denumirea de Banca Marmorosch-Blank. Această bancă s-a implicat în modernizarea României: a finanțat guvernul român în campania militară pentru obținerea independenței (în 1877), a acordat fonduri statului pentru construirea de căi ferate, pentru canalizarea Capitalei și pentru modernizarea portului Constanței, toate acestea în timpul domniei regelui Carol I?
  • Imobilul din strada Lipscani nr. 16, cunoscut ca Banca Chissoveloni, a fost la începuturile sale o sucursală a băncii omonime înființată în 1848 la Galați de bancherul grec cu acest nume iar acum servește ca sediul al Sucursalei din București a BNR ?
  • Cartierul Domenii se cheamă așa din cauza că, în perioada interbelică, terenul de aici, care era moșia statului, a fost parcelat în locuri de casă, cumpărate de funcționarii Ministerul Agriculturii și Domeniilor, iar terenul pe care a fost construită Biserica Cașin, prima biserică a noului cartier, a fost un teren donat de același minister?
  • Biserica Doamnei (calea Victoriei nr. 28, intrarea prin gangul de lângă restaurantul Pizza Hut) a fost zidită de Maria Doamna, a doua soție a domnitorului Șerban Cantacuzino, cel care a ctitorit în aceeași perioadă Mănăstirea Cotroceni (construită înaintea Palatului cu același nume)?
  • Biserica ”Dintr-o zi” (str. Academiei nr.22) a fost paraclisul reședinței domnești de pe Podul Mogoșoaiei, ea poartă și în prezent urma golului fostei uși (cca. 1,70 m), acum zidită, în dreptul primelor două panouri de lângă pridvor, pe unde intra în biserică numai Ioan Caragea-Vodă și familia lui, venind pe o punte special construită, care s-a păstrat până la 1840, pentru a trece mai comod între rândul de sus al caselor sale și biserică?

Mă opresc cu exemplele la litera ”B”, dar citind mai departe puteți afla o mulțime de lucruri inedite despre locuri din București, care pot fi spuse oricând în calitate de ghid, pentru a trezi atenția unui turist curios.

Valentina Bilcea, Angela Bilcea – Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București
Valentina Bilcea, Angela Bilcea – Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here