C. David Heymann – Bobby & Jackie: o poveste de dragoste

5
341

Înainte de această biografie ”de cuplu”, Heymann a mai scris despre fiecare personaj în parte: ”O femeie pe nume Jackie” (1989) și ”RFK: A candid Biography of Robert F. Kennedy” (1998). În 2009 autorul publică cartea de față, având la bază declarațiile a numeroase persoane, rude și membrii ai staff-ului personal, care i-au cunoscut pe cei doi protagoniști și le-au supraviețuit (moartea lui Jackie, în 1994, a fost un lucru care a mai dezlegat limbile). În plus, de mare ajutor pentru ajutor a fost și desecretizarea mai multor rapoarte și informări elaborate de Serviciul Secret și de FBI, pe care le-a putut consulta în virtutea Legii Libertății Informației (situație asemănătoare cu ce s-a încercat la noi prin înființarea CNSAS).

Așa cum îi spuneam și Fructitzei, cartea este o felie suculentă din istoria contemporană a Americii, cu nebunia anilor ‘60, de al cărui spirit nu au fost străini nici politicienii din bogata, influenta și tragica familie Kennedy.

Opinia mea este împărțită sub impresia acestei lecturi, din mai multe motive. Deși cartea este documentată, cred că ultimul cuvânt asupra oricărui subiect legat de istoria familiei Kennedy din acea perioadă nu a fost încă spus. În privința autenticității relatărilor personale, acestea rămân sub rezerva calității martorilor care susțin că au văzut detalii mai mult sau mai puțin compromițătoare cu privire la relația dintre Robert Kennedy și cumnata sa, Jackie. E greu de stabilit cu precizie cât e adevăr și cât e speculație …

Relația romantică dintre Robert Kennedy și cumnata sa, Jackie, ar putea fi o speculație istorică, dacă ținem cont de faptul că aceste două persoane publice atât de proeminente, și rude pe deasupra, au avut destui dușmani în lumea politică dar și în sânul familiei. Femeile Kennedy i-au fost ostile lui Jackie, acuzând-o de multe ori că ”are o atitudine elitistă, că este snoabă și sclifosită”. Dar Jackie era indubitabil frumoasă, titrată și stilată. La un picnic de la Hyannis, dintr-o după-amiază, ea avea o bluză cu mânecă scurtă de la Christian Dior, în timp ce surorile lui Kennedy purtau blugi și tricouri cu mânecă scurtă. Ele au adus ”multe coșuri de picnic și au pregătit sandvișuri cu unt de arahide, piftie, cârnați, cartofi prăjiți și bere. În coșul de picnic al lui Jackie era pateu de foie gras, caviar, o sticlă de șampanie.”

Cartea aduce însă mai multe argumente pro, în sprijinul unei relații între cei doi. Dacă a fost așa, înseamnă că deruta lor morală este la fel de adevărată, în fața vidului sufletesc creat de asasinatul lui JFK din Dallas. Apropierea s-a creat treptat, ca o cale de a face față durerii cauzate de moartea celui care le fusese soț și respectiv frate. Bobby Kennedy, căsătorit fiind și cu o casă plină de copii (nouă, cărora li s-au mai adăugat, după moartea fratelui său mai mare, încă doi), i-a fost infidel soției sale, prin relația cu cumnata sa dar, nu după mult timp, și lui Jackie însăși, pe care a trădat-o cu alte femei.

Istoricii nu pot să treacă sub tăcere libodoul hiperactiv al fraților Kennedy, care au asociat sexul cu puterea. Puterea pe care o aveau, pe plan politic și material, era un afrodisiac pentru femei, iar prin numărul cuceririlor lor ei căutau o confirmare a deținerii (încă a) puterii. Un adevărat cerc vicios, de-a dreptul anecdotic.

În acest sens, Ted Sorensen, consilier special al lui JFK și autor al cuvântărilor acestuia, căruia i se atribuie adesea paternitatea lucrării ”Profiluri în curaj” pentru care Kennedy a primit premiul Pulitzer, spunea: ”Administrația Kennedy a făcut pentru sex ceea ce a făcut Administrația Eisenhower pentru golf.” Pentru a înțelege subtila ironie, ar trebui să adaug, având ca sursă cartea ”Viețile secrete ale președinților americani” de Cormac O”Brien, că ”Eisenhower petrecea nu mai puțin de 150 de zile pe an pe terenul de golf și chiar a instalat un gazon de golf pe peluza de la Casa Albă.”

Iar în ce o privește pe Jackie, aceasta a reacționat la fel ca și în relația cu defunctul soț, din răzbunare dar și ca mijloc de a-i capta din nou atenția, l-a înșelat pe Bobby cu alți bărbați. Având în vedere notorietatea și farmecul ei recunoscut, nu i-a fost greu să-și găsească asfel de legături pasagere, în cercurile politice și diplomatice.

Chiar Jackie a recunoscut că a avut cu JFK o căsnicie cu probleme, ceea ce este un fel discret de exprimare, dacă avem în vedere informațiile din dosarele personale ale lui J. Edgar Hoover, directorul FBI. Aceste dosare ”abundă literalmente de numele nenumăratelor partenere sexuale ale lui John Kennedy. Printre acestea au fost secretare, dădace, interne, casnice, stripteuse, prostituate, actrițe de cabaret, manechine, însoțitoare de bord, colege de facultate, activiste, spioane din mafie, aristrocate europene, soțiile celor mai buni prieteni, celebrități de la Hollywood precum Laraine Day, Jane Simmons, Gene Tierney, Angie Dickinson, Jayne Mansfield și Marilyn Monroe.”

JFK era dependent de sex, unul din consilierii săi a declarat despre el că ”Avea sângele fierbinte, dar inima rece. Era cât se poate de rece și lipsit de considerație față de femei, ceea ce probabil că multe dintre ele considerau că este fermecător. Ideea era să poată spune a doua zi că a fost atât de beat că nu și-a dat seama ce face.”

Însărcinată în șapte luni și aflând de infidelitatea soțului său, aflat într-o croazieră pe Mediterana împreună cu doi prieteni și cu trei tinere scandinave agățate pe Riviera Franceză, Jackie ”a acuzat dureri severe în zona abdominală și în curând a început să sângereze abundent.(…) era a doua naștere ratată a lui Jackie.”

Față de ceea ce a îndurat Jacqueline Kennedy, Lady Dy (pe care o necăjea o singură amantă, de cursă lungă, a soțului ei) pare asemenea prințesei din basmul lui H.C. Andersen, care se plângea că a dormit prost din cauza bobului de mazăre aflat sub zecile de saltele.

Mulți au pus rezistența lui Jackie pe seama unei înțelegeri într-o căsătorie de conveniență (cu studiile sale, cultura și prezența sa fotogenică, a dat familiei aerul de respectabilitate care-i lipsea lui JFK) sau pe seama oportunismului ei, fiind ahtiată după bani și celebritate. Dar dacă privești fotografiile cuplului prezidențial, între Jack și Jackie a existat totuși o chimie, care nu poate fi pusă pe seama aranjamentelor sau prefăcătoriei!

Mai sunt de luat în seamă reacțiile ei, care nu aveau cum să fie studiate, în clipele tragice ale asasinatului lui JFK, descrise în detaliu de C. David Heymann: ”Șase minute mai târziu, limuzina Lincoln Continental în care se aflau președintele și soția sa, precum și guvernatorul Texasului, John Connally și soția acestuia, a oprit scrâșnind din frâne în fața intrării de urgență de la Spitalul Parkland Memorial. Ținându-l în brațe pe soțul ei muribund, Jacqueline Bouvier Kennedy nu i-a lăsat pe asistenții care așteptau să-l ridice pe președinte de pe bancheta din spate decât după ce Clint Hill, agent al Serviciului Secret, a înfășurat capul rănit al acestuia în propria haină.”

M-a impresionat gestul ei, de a proteja capul zdrobit al soțului sau ceea ce mai rămăsese din el, după ce gloanțele care plouaseră deasupra limuzinei decapotabile i-au spulberat acestuia calota craniană, lovindu-l din spate în asemenea hal încât, așa cum își amintește Godfrey McHugh, unul din consilierii președintelui, care s-a întâlnit cu prima-doamnă în fața salonului de urgențe: ”Pălăria, ciorapii, taiorul de stofă roz erau pline de sânge și de bucățele de creier (…) Hainele lui Jackie erau și ele copios pătate de sânge, astfel că primul paznic de spital pe care l-a întâlnit a crezut că și ea fusese rănită împreună cu guvernatorul și cu președintele.”

Această situație cumplită și neprevăzută a scos la iveală sentimente profunde când, la spital, a realizat că soțul său fusese rănit mortal: ”Un asistent de la salonul de urgențe a adus un cearceaf ca să acopere trupul președintelui. Cearceaful era prea scurt și picioarele îi ieșeau de sub el, mai albe decât pânza. Jackie i-a apucat piciorul drept și l-a sărutat. Apoi a tras cearceaful la loc. L-a sărutat pe buze. Kennedy avea ochii deschiși și Jackie l-a sărutat și pe ochi. I-a sărutat mâinile și degetele. L-a apucat de mână și mult timp n-a mai vrut să-i dea drumul.”

Tragicul eveniment al asasinatului președintelui Kennedy la Dallas a fost filmat, din întâmplare, de un amator, martor ocular al incidentului, iar pelicula aceasta, sau mai bine spus preluarea sa de posturile de televiziune a fost considerat un eveniment cheie cu impact asupra culturii media, deoarece constituia o premieră, ca violență prezentată în direct la știrile de pe micul ecran. (conform cu Momente definitorii din istorie: peste un secol de oameni, descoperiri, dezastre, precum şi evenimente politice şi culturale care au zguduit lumea)

Revenind la cartea de față, ea continuă cu derularea evenimentelor, începând imediat după momentul asasinatului lui JFK, când prima persoană din familie cu care Jackie a vorbit la telefon, de la spitalul din Dallas, a fost cumnatul său, Robert Kennedy.

Pas cu pas, detaliu cu detaliu, culese din mărturii adunate de autor ca piesele unui puzzle, cartea reconstituie parcursul vieții celor doi în aproape cinci ani care au urmat, până la asasinarea lui RFK, victimă a atentatului din Los Angeles, la scurt timp după ce s-a anunțat că el câștigase alegerile statale din California, în cursa pentru președenția Americii.

În același an, 1968, au mai avut loc două atentate în America: în aprilie, asasinarea lui Martin Luther King jr. la Memphis, Tennessee (Jacqueline Kennedy a participat la funeralii din partea ilustrei familii din care încă făcea parte), iar cu o zi înainte de uciderea prin împușcare a lui Robert Kennedy, Andy Warhol a fost victima unui tentative de asasinat, fiind împușcat, la New York, de o feministă nebună pe nume Valerie Solanas, dar artistul i-a supraviețuit. RFK nu a avut aceași șansă ca Warhol, după împușcăturile trase asupra sa la ora 0:15, în ziua de miercuri, 5 iunie 1968: ”(…) deși doctorii îndepărtaseră aproape toate fragmentele de glonț care pătrunseseră în creierul lui RFK, semnele vitale erau afectate și existau foarte puține șanse de recuperare. (…) era ținut în viață în salonul de reanimare intensivă cu ajutorul unui ventilator mecanic.”

Aflată pe coasta de est a Americii, la New York, Jackie a ajuns la spitalul din Los Angeles unde plămânul artifical respira în locul lui Bobby, miercuri după-amiaza târziu. Pentru că nimeni altcineva nu a avut puterea să o facă, Jackie a vorbit în numele familiei și a semnat formularul de consimțământ pentru deconectarea aparatului de respirat care nu făcea decît să prelungească inevitabilul.”«A venit timpul să-l lăsăm pe Bobby să plece», a spus ea. Ora oficială a morții a fost 1:44, joi, 6 iunie 1968, la douăzeci și cinci ore și jumătate după ce Sirhan Sirhan ridicase pistolul spre capul lui Bobby. Robert F. Kennedy avea patruzeci și doi ani.”

Președintele în exercițiu al Americii, Lyndon Johnson a trimis avionul Air Force One la Los Angeles pentru a aduce trupul neînsuflețit al lui Robert Kennedy înapoi la New York. Jackie și Ethel, soția lui Bobby, au stat în avion una lângă alta, dar aproape că nu au schimbat nici o vorbă. ”«Ce să-i fi spus?» a remarcat mai târziu Jackie față de Roswell Gilpatric. «Nu mai făcusem aceeași călătorie la bordul aceluiași avion după moartea lui Jack cu mai puțin de cinci ani în urmă? Mă simțeam groaznic pentru Ethel și, ca să fiu sinceră, și pentru mine.»”

Nu pot să cuprind în spațiul alocat acestui articol anecdotele lansate de Aristotel Onnasis la adresa celor doi Kennedy, rivalii săi la inima lui Jackie, nici alte mărturii picante și/sau revelatoare adunate în scopul rememorării evenimentelor și a relațiilor complicate dintre cei doi, dintre ei și restul lumii, așa cum sunt descrise în carte.

Mă rețin și de la a vorbi despre moartea lui Jacquline Kennedy; o va face cartea în locul meu dacă o veți citi.

Nu pot să nu adaug, în final că ea, care a supraviețuit peste două decenii după uciderea celor doi frați Kennedy, își amintea despre ei, peste ani, lucrurile plăcute: ”Spunea în glumă despre John Kennedy că pentru el, Noua Frontieră era Frontiera Nudă. Pe o notă ceva mai serioasă, i-a spus lui Carl Killingsworth că dintre toți bărbații Kennedy, «Bobby a fost cel care semăna cel mai mult cu tatăl lui. Și semăna cel mai mult și cu mine»”.

C. David Heymann – Bobby & Jackie: o poveste de dragoste
C. David Heymann – Bobby & Jackie: o poveste de dragoste

5 COMENTARII

  1. Doamna Antoaneta,
    cu mare placere v-am descoperit blog-ul.
    V-am privit fotografiile… spun atat de multe lucruri despre dumneavoastra…
    Sunteti o femeie fericita si implinita….
    Am citit si “Despre mine”… Cred ca persoanele de peste 40 de ani isi regasesc copilaria in ceea ce ati scris atat de frumos despre copilaria dumneavoastra…
    Aveti atata talent incat e pacat ca nu scrieti dumneavoastra o carte… poate impresii despre viata, sau un roman autobiografic… Atata poezie a cuvintelor si o emotie printre randuri ce o transmiteti, este fantasctic…
    Nu va stiu profesia, dar, daca ar fi sa ma intorc in timp, mi-ar fi placut sa fiti “profa” mea de limba romana….
    Daca sunteti profesor este un castig pentru generatia actuala… Ati deveni un model si poate ca ceva s-ar schimba…
    Astept urmatoarele recenzii … Am impresia ca citesc cartea…
    Cu stima, Lili

  2. Doamna Liliana,
    mi-ati oferit un dar: de departe cel mai frumos comentariu care l-am primit de cand am blogul si pentru care va multumesc! Constituie pentru mine o motivatie in plus sa continui sa fac ceea ce fac, cu si mai mare placere, pentru ca v-am adaugat la persoanele care apreciaza ce gasesc aici. Am incercat sa scriu despre lucruri frumoase si la indemana multora dintre noi : cartile. Sub impresia unei lecturi placute sau interesante pe care am descoperit-o, s-a cristalizat in timp specializarea mea in recenzii. Este o cale de a-i stimula si de a-i face si pe altii partasi la placerea lecturii, din categoriile beletristica, memorialistica, biografii, istorie. Au fost dati cand am primit mesaje de apreciere chiar de la edituri, dar nu de la cele mari care nu au nevoie de publicitate. Oricum, comentariile mele sunt o reverenta pentru autor, pentru editura care a ales bine si a avut inspiratia sa-l promoveze si, nu in ultimul rand pentru cei care «fac parte din club», in sensul ca au un hobby comun cu al meu : lectura + literatura de buna calitate.
    Cand descopar o carte buna, fiind inca sub impresia ei, randurile mi se astern aproape de la sine… mai important este sa gasesc timp pentru scris.
    Nu stiu daca as reusi sa adun material pentru o carte a mea sau despe mine, desi sunt lucruri despre care pot povesti cu usurinta, cum ar fi copilaria, asa cum ati remarcat si dvs cand ati citit rubrica «despre mine». Am fost daruita cu parinti buni si iubitori, iar copilaria mea fericita este o temelie buna pentru multe lucruri bune care mi s-au intamplat mai tarziu si cheia pentru o relatie pasnica cu semenii mei.
    Am urmarit detaliile din laboratorul de creatie al scriitorilor de succes, fata de care am facut comentarii marginale, cum ar fi cazul lui Liz Gilbert. Ea da unele detalii despre asta. A calatorit mult, a intalnit tot felul de oameni cu care s-a imprietenit, a aflat multe despre viata lor, a vorbit cu ei despre o groaza de lucruri, a citit biblioteci, a cautat locuri interesante, mai concret a gasit subiecte. Asa au aparut cartile ei, cum ar fi «Razboiul homarilor» (inspirata din locuri reale si oameni adevarati), la fel si cartea «Si am spus da». Un atu este si experienta ei in gazetarie, eu nu am asa ceva … Surpriza majora pentru dvs, asa cum a fost si pentru Fructitza, o alta colega de blogosfera care mi-a scris cand mi-a descoperit scrierile, este ca nu, nu am facut jurnalistica. Din pacate, nu sunt nici profesoara de limba romana, desi mi-am dorit asta, demult. Am urmat cursurile Facultatii de Finante, Banci si Contabilitate din cadrul Academiei de Studii Economice, promotia anului 1993. Am iubit in egala masura matematica si pentru ca a biruit spiritul pragmatic al vremii, am urmat profilul economic, inca din liceu. Dar am ramas cu pasiunea pentru literatura datorita careia, incurajata de sotul meu, s-a nascut acest blog. El era curios in legatura cu cartile pe care vedea ca le devorez si cand am inceput sa-i povestesc impresiile si sa-i citez selectiv din lecturile mele, m-a indemnat sa pun spusele mele pe hartie, sau mai bine zis in spatiu virtual, sa se bucure si altii de ele. Am scris pentru prietenii de departe, cei care au emigrat si care acum duc dorul lecturilor in limba romana, a noutatilor care apar in librarii, fiind multe succese literare internationale pentru care editurile mari de la noi nu intarzie sa cumpere drepturile de autor, sa le traduca si sa le publice, spre bucuria iubitorilor de carte din Romania.
    Nu in ultimul rand, ne-am gandit (il includ aici si pe sotul meu, cel care se ocupa acum de suportul tehnic al site-ului) la cei pe care nu-i cunoastem inca, dar care, navigand pe oceanul net-ului pot descoperi un refugiu placut in subiectele pe care le-am abordat, asa cum este cazul dvs!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here