Cella Serghi – Pânza de păianjen

11
164

”Cred că nici o carte nu rezistă dacă nu zidești în ea o parte din sufletul tău.”

Într-o singură frază, Cella Serghi a concentrat crezul său literar, iar experiența sa de viață a fost plenar valorificată în cartea de față. Odată cu confesiunile Dianei Slavu, completate cu evocarea acesteia de către colega și prietena ei, Ilinca, scriitoarea a reușit să imortalizeze în romanul ”Pânza de păianjen”, pentru noi, cititorii de azi, imaginea societății românești înainte și după primul Război Mondial, la nivelul modestei și mult încercatei familii Slavu (așa cum era și condiția familiei din care provenea și scriitoarea).

Cu rapiditate și nerv, în narațiune se succed evenimente, imagini, frământări și eșecuri în lupta pentru existență a familiei Slavu, greutățile pentru a o ține pe Diana la școală, eforturile ei de a ieși în lume, de a fi veselă și amuzantă. O fată săracă și fără zestre ca ea nu avea ca atuuri decât pe sine și capacitatea de a-și face conexiuni, atunci când era invitată la petreceri de colegele de școală cu situație materială bună și nume sonore de familie.

Culmea era că, deși săracă, Diana era mereu îmbrăcată cu mult bun gust, datorită eforturilor supraomenești ale mamei sale (rochii împrumutate sau cusute la croitoreasă, pe datorie). Hainele acestea erau menite să întrețină aparențele unui trai bun, datorită lor și a felul ei nostim Diana ajungea să fie atracția multor petreceri ale tinerilor din lumea bună a Bucureștiului interbelic, fiind curtată intens. În afară de Ilinca și de tânărul Ioanescu cu care ajunge să se mărite, nimeni din colegele și cunoștințele sale nu a cunoscut adevărul despre situația ei materială precară.

Tatăl Dianei, un om bun, cinstit și generos, deseori era șomer, iar când muncea pe rupte nu se alegea cu mare lucru din mici afaceri sortite falimentului, în consecință traiul soției și copiilor lui fiind aflat mereu sub semnul incertitudinii zilei de mâine.

Fiind o frumusețe blondă cu ochii verzi, cu o siluetă zveltă, Diana se remarcă încă din copilărie prin aspectul fizic deosebit. Ilinca o aseamănă pe Diana cu o actriță cu music-hall, rătăcită printre elevele de liceu. În roman există trei referințe la vedete ale cinematografiei interbelice, ca fiind asemănătoare, fizic, cu Diana: Elisabeth Bergner, Lilian Harvey și Brigitte Helm. Am căutat imagini cu ele și am găsit aici pentru prima, aici pentru a doua și aici pentru a treia actriță. M-au ajutat să-mi fac o idee despre idealul de frumusețe al perioadei interbelice, în România, dar și să înțeleg cauza numărului mare de cuceriri pe care le făcea Diana în rândul suflării masculine, oriunde ieșea în lume. (În această privință, subscriu la opiniile unora, mai acide, că romanul este cam siropos, poate datorită unei doze de narcisism a autoarei care s-a regăsit în parte, în acest personaj).

Anyway, dacă ar fi să alcătuiesc o listă a admiratorilor, ea se întinde de-a lungul romanului, înainte și după căsătoria eroinei și cuprinde: doi tineri – Georges și Puiu, victime ale unei epidemii de sinucideri, pe vremea când Diana era încă elevă de liceu; domnul Macca, Ștefăniță (la 15 ani !), maiorul – aceștia în timpul vacanței de vară la Mangalia, un negustor de încălțăminte cucerit atunci când ea își cumpăra pantofi din Constanța, domnul Cobadin (pretendent al mamei Dianei, dinainte de a deveni doamna Slavu) care și-o dorește pe Diana ca amantă; tânărul Bob, student la medicină și fiul proprietăresei; junele Sandu, un bogat moștenitor, posesor de automobile (un lux la vremea aceea) și sonde petroliere și tânărul bancher, amândoi întâlniți la o ”serată costumată”; cel care devine soțul Dianei – Michi Ioanescu, inginer chimist, fiul unei familii bune dar scăpătate; Alex, un frumos Adonis cu ochi albaștri, sportiv și pierde-vară, cu studii de medicină neterminate, pe care îl cunoaște la Balcic, când era deja nevasta lui Michi.

Frustată de traiul de pe o zi pe alta și de spațiile insalubre în care familia sa a stat cu chirie, Diana rămâne marcată pe viață de obsesia pentru un trai sigur și un adăpost unde să se bucure de intimitate. Pentru astea se zbate să-și depășească condiția de fată săracă și frumoasă, cum se zbate o muscă să scape dintr-o pânză de păianjen. În esență, din cauza asta Diana se mărită, în final, cu Michi.

”«Ciudată e această nevoie a ta de adăpost» îmi spusese Ilinca odată.

Da, Ilinco, există o ciudată teamă a zilei de mâine, despre care tu nu ști nimic. Când eram mică, auzeam mereu: «Tata e șomer», apoi am înțeles că asta înseamnă: nu are de lucru. Totdeauna am auzit: «Tata a rămas fără lucru». Mama ofta: «Nu știu ce o să facem mâine, propritarul vine mâine, chiria trebuie să fie plătită mâine, mâine trebuie să ne mutăm … Nu știu unde o să ne mutăm mâine.»

Ce știi tu, Ilinco, ce e chirie, proprietar, ce înseamnă «mâine», tu, care locuiești în aceeași casă care a fost a bunicilor tăi, apoi a părinților tăi și într-o zi, va fi a ta?”

”Ce înseamnă adăpost? toate astea la un loc, și mai ales sentimentul pe care îl am lângă Michi că lumea, cât de rea ar fi, nu mă poate atinge.(…) Michi mi-a dat siguranța și oarecum mândria pe care mi se pare că o are în expoziție un tablou pe care scrie «reținut».”

Asemeni regelui antic Midas care tranforma în aur tot ce atingea, ajungând să moară de foame și de sete, și Diana cucerea inimile bărbaților pe care îi întâlnea, fără ca unul din cei cuceriți să-i fie pe plac, continuând să tânjească după o iubire neîmpărtășită. Dragostea ei cea mare a fost pictorul Petre Barbu, dar el îi va rezista, la Mangalia, condiția lui de artist făcându-l să evite deliberat orice angajament, cu atât mai mult povara unei familii.

Și pentru că nu l-a avut pe Petre Barbu la care a visat când avea 17 ani, ea îl va căuta instinctiv, așa cum se întâmplă deseori, în alți bărbați. Cel care îi va aminti de ”Bietul Pierrot” prin aerul său umil, trist și solitar este Alex. Îl va ajuta, desigur, și atmosfera Balcicului unde o plimbă pe Diana în locurile pline de culoare locală: cartierul tătăresc, la vii, pe dealurile cretoase, cu barca sub clar de lună; ghicind preferințele ei artistice. Diana este asediată constant și tenace de Alex, care are timp berechet și care (coincidență ?!) are o garsonieră închiriată în același bloc din București în care ea lucra ca secretară la un avocat. După multe ezitări și tatonări, Diana devine amanta lui Alex, la care apreciază afecțiunea și mângîierile pe care soțul, un judicativ stângaci, nu știa să i le ofere.

”În care clipă m-am îndrăgostit de el nu voi ști niciodată. Dragostea mea pentru el s-a născut, poate din nevoia de a iubi. Alex a fost numai firul de nisip din scoica pregătită să dea naștere mărgăritarului. Dar acum îl iubesc.”

Deși l-a iubit pe Alex, acesta își ocupa mult prea multul timp liber, când Diana nu era disponibilă, și cu alte femei, cu care ea îl vede, cunoscând, pe lângă suferința unei conștiințe încărcate datorită adulterului, și chinurile geloziei.

”Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viață sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i așa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viață, o ființă unică, de neînlocuit. Știu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă este o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie mai frumoasă; dar cred că există o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligență care pot însufleți în așa fel un anumit fizic, care poate crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediție rară), amalgam unic de însușiri de neînlocuit, cel puțin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.”

În final, încearcă să se elibereze din ”pânza de paianjen” a acestui nefericit triunghi amoros printr-o pseudo-fugă la Paris (de fapt s-a oprit la Colonia, în Germania, de unde se întoarce în țară). Întoarcerea ei echivalează cu o confruntare cu dificultățile traiului pe cont propriu, pentru că Michi nu o reprimește, otrăvit de bârfele izbucnite după plecarea Dianei, căreia cunoscuții îi atribuieseră zeci de legături adulterine.
După divorț, Diana are puterea să se ridice datorită confesiunilor scrise în scrisorile adresate Ilincăi (un fel de terapie prin scris care o va scoate din starea de disperare și dezorientare!) și ajunge să se întrețină datorită talentului de a scrie articole pentru diverse gazete. Se salvează pe sine și își găsește un rost ajutându-i pe alții, mai sărmani decât ea, devenind un fel de avocat al săracilor, pentru care pledează din oficiu, fiind totuși absolventă de Drept. (Aici sunt alte asemănări cu biografia scriitoarei: absolventă a Facultății de Drept din București, a cochetat cu gazetăria și a fost lăudată pentru talentul său la scris chiar de fostul ei profesor din liceu).

Citind ”Pânza de păianjen”, am urmărit cu interes tribulațiile sentimentale ale Dianei și filmul alegerilor ei, din care unele au fost impuse de condiția umilă a familiei sale iar altele de urmele sufletești ale copilăriei sale nefericite. Diana rămâne un personaj remarcabil, cel puțin pentru agerimea replicii, finețea descrierii pe care o face situațiilor prin care trece, dar și pentru intensitatea trăirilor, pe care numai o inimă mare o poate avea.

Este meritul Cellei Serghi că a reușit, grație unui stil unic în literatura română, să surprindă în detaliu și să facă nemuritoare o vârstă feminină într-o epocă când ea se putea manifesta cu atâta risipă emoțională, în contrast cu luciditatea cu care se manifestă acum, în epoca modernă. Romanul are un final, nu neapărat fericit, ci mai ales în acord cu ideile de emancipare feministă, nou apărute la vremea aceea.

Cella Serghi – Pânza de păianjen
Cella Serghi – Pânza de păianjen

11 COMENTARII

  1. @Bianca: Asa este, cartea a avut mult succes pentru ca povestea debordeaza de vitalitate, de trairi intre agonie si extaz, de o intensitate dramatica care o face sa «iasa» din paginile cartii si sa o recunosti in propria viata, atunci cand alegerile au fost facute cu inima si mai putin cu mintea…

  2. Mi-a plăcut şi mie mult Pânza de paianjen, chiar dacă, la vreme când am citit-o mi-au displăcut şi nu am înţeles alegerile pe care Diana le-a făcut. Cum bine ai spus, finalul cărţii este potrivit vremii şi ideilor de emancipare ale femeii. Foarte bine analizat romanul, excelentă caracterizarea Dianei. felicitări!

  3. Multumesc, Roxana! Eu sunt la prima lectura a romanului. L-am ales din curiozitatea de a-l citi, mai ales pentru ca este raspunsul unei bune colege la intrebarea mea «care este cartea care ti-a placut cel mai mult?» (o intrebare pe care eu o folosesc atunci cand doresc sa cunosc mai bine pe cineva). M-a surprins placut autenticitatea care provine din doza mare de autobiografic, mai ales cand ma gandesc ca Cella Sergi este o scriitoare care a fost apreciata si recomandata editorilor de trei mari monstrii sacrii ai literaturii noastre: Camil Petrescu, Mihail Sebastian si Liviu Rebreanu.

  4. Am citit cartea în adolescență și m-a marcat atât de mult încât a fost una dintre puținele cărți pe care nu le-am citit a doua oară. Astăzi, nu cred că faptul că și-a găsit o traiectorie profesională i-a compensat Dianei eșecurile sentimentale.

  5. @Zina: Despre aceasta carte am auzit multa lume vorbind, dintre care doua la parerea carora tin mai mult. Asa ca m-am bucurat cand am gasit-o. Mi-a placut mult sinceritatea eroinei, desi multe din deciziile ei m-au contrariat (avand in vedere ca eu am citit-o la maturitate)… cu toate acestea, cartea reda foarte bine naturaletea unei varste… Finalul pe care mi l-as fi dorit eu pentru Diana era sa ramana cu pictorul Petre Barbu, asa am crezut eu la inceputul cartii ca va fi finalul. Iti dau dreptate, nici o realizare profesionala nu poate compensa faptul ca ea nu a gasit dragostea adevarata, asa cum si-o dorea!

  6. Incercati si Arta conversatiei de Roxana Vulpescu, e la fel de buna, multe femei se pot regasii in ea, desi actiunea se petrece in alte timpuri, ramane de actualitatea, de fapt sentimentele sunt aceleasi indifferent de timpul sau mediul social in care traiesti…..

  7. Oh, cred ca este vorba de Ileana Vulpescu. De ea am citit „Arta conversatiei” in timpul studentiei, am primit de la o colega de fapt o fotocopie (pe vremea aceea aparatele Xerox care realizau magia copierii erau o raritate!). La vremea aceea a fost o revelatie: citeam primul roman scris din perspectiva unui personaj feminin principal care daruise dragoste la trei barbati pentru a ramane in final sa creasca singura o fiica… ceva inedit pentru mentalitatea de atunci. Ca si Diana, doctorita Sanziana are curajul de a merge mai departe, singura…
    Pe departe, scriitoarea a avut curajul sa faca aluzie la lipsurile de alimente, de haine (eroina transforma un palton vechi intr-o fusta s.a.) lucruri destul de familiare atunci. Poate de aceea cartea era cam prohibita, de apucam sa citim doar copii xerox, parca vad si acum foile duble, pe alocuri ilizibile si tocite, ca manifestele  din cauza ca trecusera prin multe maini.

  8. Nu-mi place sa citesc, insa eram pe fb si a postat cineva intrebarea legata de ultima carte citita , si bineinteles a fost recomandata panza de paianjen si am fost curioasa, am luat mostra de pe apps books si am citit! Am simtit nevoia sa continui, m-a prins in mreje, si am si facut rost de carte, si m-am bucurat enorm !!! Nu am ajuns inca la final, insa este exceptionala!!!

    • @fghjn: Este într-adevăr o carte plină de emoție și o poveste care te intrigă de la început în felul în care este spusă (Ilinca vorbește despre Diana, apoi intră în scenă Diana cu iubirile ei și un final neașteptat). Mie mi-a plăcut mult, am citit-o târziu, aș putea spune că am un gen de ”restanțe” la autori români, dar orice a scris Cella Serghi nu merită a fi ratat. Chiar și autoarea are o biografie interesantă! Eu am o curiozitate nestăvilită, când îmi place o carte, încerc să aflu câte ceva și despre viața scriitorului respectiv și am avut revelații, cât de mult le influențează stilul întâmplările reale trăite de autori… le recunoști amprenta.

      Acum, mărturisesc că nici mie nu-mi place să citesc orice carte, îmi plac cele în care autorul stabilește un gen de complicitate cu cititorul, apreciez metafora în egală măsura cu firul narativ, dar mai ales căldura, trăirea autentică, emoția, cum am spus la început. Iar din acestea găsești din belșug în ”Pânza de păianjen”; Diana poate fi (mai mult sau mai puțin) și eu, și tu, orice femeie de atunci și de acum. În aceasta stă frumusețea multor cărți pe care le-am descoperit de-a lungul timpului.

      Îți mulțumesc pentru comentariu și îți doresc o zi frumoasă!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here