Teru Miyamoto – Brocart de toamnă

13
13

Cea mai recentă lectură a mea a avut ca obiect al desfătării cartea unui al doilea autor nipon din colecția ”Raftul Denisei” de la Editura Humanitas. Primul pe care l-am citit, din aceeași colecție, a fost Yasunari Kawabata cu ”Vechiul oraș imperial”, cu ceva timp în urmă. Și de atunci, de când l-am citit, prin toamna anului trecut, încă mă mai gândesc la el. Pentru că este genul de roman cu care nu ai terminat socotelile, ca să zic așa, după ce ai citit ultima pagină. Emoțiile continuă. Și gândurile la fel. Și nu le-am putut opri, deoarece autorul are un mod de a scrie cu totul aparte, aș spune insinunat, compus mai mult din tăceri decât din ceea ce spun personajele. Narațiunea nu are o construcție tipică, chiar și intriga se circumscrie discreției cu care japonezii tratează tot ce ține de viața privată. Iar toată istoria din carte pare a fi, prin imaginile aduse în fața ochilor minții, un decupaj aleator dintr-un film, decupaj care mai avea o bucată înainte și o bucată care continuă după, dar la care cititorul nu mai are acces și se întreabă nedumerit: ”Așa se termină?!?”

Am rămas uimită de stilul lui Kawabata. Recunoașterea sa universală a constituit-o decernarea Premiului Nobel pentru literatură în anul 1968. Am povestit un pic despre el (și sper că voi intra în detalii cu ocazia unei postări speciale) pentru a face trecerea spre cartea mai tânărului său confrate, Teru Miyamoto primită în dar de la buna mea colegă de blogosferă literară, Fructitza.

Ca și în ”Vechiul oraș imperial” am descoperit la personajele din ”Brocart de toamnă” aceeași natură contemplativă. Mari admiratori ai cadrului natural, fie el mici grădini, păduri sau munți, personajele din acele romane au timp să observe schimbările aduse de trecerea anotimpurilor. Au timp să reflecteze și au o bogată viață interioară, fără a fi neapărat persoane religioase. Este ceva din natura umană, și cei doi scriitori au reușit să prindă în cuvinte acest ”ceva” în mod magistral. Ai presupune că personajele lor nu au nici un fel de alte probleme, dar nu este nici pe departe așa. Se pare că tocmai reflecția în liniștea naturii îi ajută pe oameni să se limpezească, să ajungă la o introspecție mai clară, la o limpezire a gândurilor.

În decorul muntelui Zao acoperit în toate nuanțele toamnei, doi foști soți – el, Yasuaki și ea, Aki se întâlnesc accindental. Sub emoția ”brocartului de toamnă” dat de culorile de vâlvătaie ale copacilor, Aki se întoarce cu fața spre un trecut încă neclar, după 10 ani de la divorț. Ea retrăiește împrejurările dramatice ale despărțirii de fostul soț, Yasuaki, declanșată de descoperirea publică a adulterului comis de acesta cu o femeie care lucra în Gion, cartierul gheișelor din Kyoto.

Divorțul care a pus capăt la doi ani de căsnicie aparent fericită, a fost determinat de dezamăgirea tinerei soții și, în parte, dictat de rațiuni reputaționale ale socrului care își desemnase oficial ginerele ca succesor la cârma marii firme de construcții pe care o întemeiase și o conducea. Împrejurările neobișnuite ale adulterului au ajuns să fie date publicității pentru că Yasuaki a fost înjunghiat de amantă, după care ea s-a sinucis. Amândoi au fost găsiți într-un lac de sânge de oamenii de la hanul unde a avut loc tragedia și ei au chemat poliția. Yasuaki a supraviețuit în ciuda rănii profunde, el va fi spitalizat și va scăpa cu viață, în schimb femeia, pe nume Yukako, nu a mai putut fi salvată.

Detașarea maturității dar și nevoia de a clarifica circumstanțele despărțirii o determină pe Aki să pună mâna pe stilou și să-i scrie fostului soț șapte scrisori. La primele două va primi răspuns, după care Yasuaki îi spune să înceteze pentru că nu-i va mai citi scrisorile. Aki nu renunță, continuă să-i scrie, demersul ei fiind o continuă destăinuire care îl va scoate pe bărbat din carapacea unei vieți de izolare și decădere continuă. Acest demers îl va readuce la o viață normală, prin exorcizarea demonilor trecutului, lucru posibil și datorită sincerității bărbatului:

”Să-ți mărturisesc cinstit, în cei zece ani de când nu mai suntem împreună m-am ocupat cu diverse afaceri. De tot felul. Mi-ar lua doi sau trei ani doar să le descriu pe toate. Lumea vorbește de declin, dar eu m-am trezit de-a dreptul în cădere liberă. Dacă stau și mă gândesc bine, totul a început cam la un an după ce ne-am căsătorit, cu prilejul vizitei pe care i-am făcut-o lui Yukako la raionul de lenjerie de pat de la etajul șase al magazinului universal. Mi se făcuse dor de ea. De fapt, pornisem să cumpăr un pepene din Kawaramachi. De atunci a început prăbușirea.”

Bineînțeles, ca orice femeie înșelată, Aki dorește să știe cine era această Yukako pe care nu a cunoscut-o și care îi furase bărbatul. Până la urmă soțul îi va spune acum lucrurile nespuse în urmă cu 10 ani: cine era Yukako, cum a decurs relația lor și ce s-a petrecut între el și amantă în seara morții acesteia. Lucrurile acestea erau importante pentru Aki, rezolvând niște întrebări fără răspuns care nu-i dădeau pace. Răspunsurile au ajutat-o să înțeleagă, să ierte și să capete puterea de a merge mai departe.

Sinceritatea lui Yakuko a fost provocată de sinceritatea destăinuirilor lui Aki despre durerea suferită din pricina divorțului, despre tatăl ei iubitor dar dominator, despre descoperirea ecoului propriei suferințe în acordurile muzicii lui Mozart, despre a doua căsătorie lipsită de iubire datorită rănilor sufletești nevindecate din primul mariaj și copilul handicapat pe care îl creștea, luptându-se cu această situație.

De fapt, întâlnirea cu fostul soț, în telecabina de pe muntele Zao se datora unei prime excursii făcute împreună cu fiul ei în afara orașului natal – o adevărată ”aventură a mamei și copilului”, cum o numește ea: ”În ziua aceea, mi-a venit ideea să iau expresul Tsubasa 3 din gara Ueno, ca să-i arăt fiului meu, Kiyotaka, în vârstă de opt ani, stele de pe muntele Zao. Presupun că ți-ai dat seama că băiatul este infirm. S-a născut paralizat de la brîu în jos, iar intelectual, este cam cu doi-trei ani în urmă față de copii de vârsta lui. Însă, numai el știe de ce, se dă în vânt după stele. În nopțile senine, iese în grădina noastră de pe strada Koroen din Nishinomiya și rămâne cu ochii la cer ore-n șir. Cu o seară înainte de a ne întoarce în Koroen, după vizita de două zile la tatăl meu, care locuiește în cartierul Aoyama din Tokyo, privirea mi-a fost atrasă de o fotografie nocturnă făcută de pe vârful muntelui Zao. Mi s-a tăiat pur și simplu respirația la vederea cerului înstelat și mi-a venit ideea să-i ofer fiului meu, pe care nu-l dusesem niciodată în excursii, șansa de a fi cât mai aproape de un peisaj atât de minunat.”

Spuneam la început că stilul lui Kawabata m-a uimit, fiind ca o bucată dintr-un film în plină derulare, de aici fiorul de mare autenticitate. În schimb, stilul epistolar al lui Miyamoto nu este mai prejos, narațiunea este construită din scrisori, ca niște replici într-un dialog sincer și cinstit dintre cei doi foști soți. Asemeni unor piese de puzzle, scrisorile alcătuiesc treptat și din ce în ce mai clar conturul întâmplărilor din trecut, alături de sentimentele care le-au declanșat. În iureșul lor au fost prinse toate personajele lumii din cartea lui Miyamoto: un bărbat care fusese orfan din copilărie, fata pe care el a iubit-o în adolescență, femeia care a cunoscut-o în studenție și i-a devenit soție, tatăl soției, un fost bancher care devine la pensie patronul unei cafenele unde se ascultă numai muzică de Mozart, nepotul patronului cafenelei ”Mozart” și cei din ”alte roluri” pe care îi veți descoperi și singuri.

În final, sunt inspirată de finalul ultimei scrisori scrise de Aki:

”Privind mormântul acoperit, mi-am dat seama brusc că mama nu ar fi fost de acord cu divorțul nostru, în ciuda acelui incident nenorocit. A murit când aveam doar șaptesprezece ani, așadar nu te-a cunoscut. Însă un biet «dacă» nu schimbă situația cu nimic, iar a vorbi despre lucruri care nu mai pot fi reparate însemnă doar văicăreală. În cei treizeci și cinci de ani de viață am pierdut două ființe dragi: pe mama și pe tine. Amintindu-mi de ultima ta scrisoare, mi-am dat seama că am pierdut mai mult. (…) Înainte să-ți scriu scrisoarea aceasta, am recitit tot ce am primit de la tine. În sufletul meu s-au dat numeroase bătălii, un vârtej de sentimente greu de transpus în cuvinte. Am să încerc să-ți explic. Ai menționat la un moment dat că, văzându-ți propria viață, ți-a fost frică să mai trăiești. Dar nu socoți că experiența este cel mai de preț lucru, indiferent dacă viața-i scurtă sau lungă?”

Legat de acest roman, consider că e de prisos dacă povestesc mai mult pentru că o face infinit mai bine cel care l-a scris. De aceea prefer să mă opresc aici, pentru a nu-i strica farmecul. Sunt de acord cu recenzori mai redutabili ca mine care au afirmat că avem de-a face cu ”o carte de o grație desăvârșită” (San Francisco Chronicle), care ”investighează resorturile intime ale relațiilor de cuplu” (Mostly Fiction).

Teru Miyamoto – Brocart de toamnă
Teru Miyamoto – Brocart de toamnă

13 COMENTARII

  1. Or fi recenzori mai redutabili decât tine, dar nici cu tine nu mi-e rușine. Ai un har deosebit de a stârni interesul, de a-ți susține ideile cu citate excelent alese, scrii cu mare sensibilitate. Felicitări !

  2. @Zina: Iti multumesc pentru laude si sper sa raman la inaltimea aprecierii tale! Este in primul rand meritul scriitorului Teru Miyamoto – cel care odata cu povestea prezinta si o lectie de viata. Aceea este ca pana nu rezolvam problemele cu trecutul, nu avem puterea sa infruntam pe deplin prezentul, cu atat mai putin sa ne gandim la viitor. In plus, cea mai buna vindecare a ranilor emotionale o aduce numai adevarul, daca avem taria si maturitatea sa-l suportam! Remarcabila prin stilul mai direct si nu atat de pretentios ca al lui Kawabata unde personajele ajung aproape sa se piarda in peisaj…

  3. Desigur, meritul major e al scriitorului, dar si un recenzor poate aduce un plus de interes pentru carte, daca e priceput ca tine. Si cum cine munceste bine trebuie sa si manance bine, te invit sa preiei o reteta excelenta de aici http://zinnaida.ro/2013/03/pui-fript-pe-sticla/
    P.S. Nu te supara ca imi permit, nu se poate sa mai deschizi putin acest fond albastru de la comentarii ? Se citeste foarte greu pe el.

  4. @Zina: Sper ca viitoarele recenzii sa fie la fel de apreciate, eu ma straduiesc sa gasesc carti bune despre care scriu cu mare placere! Apreciez invitatia „la masa” iar o asemenea reteta mai dietetica (grasimea se scurge in vas) este de apreciat si aplicat cu prima ocazie! Problema cu fondul prea inchis la culoare a fost rezolvata de responsabilul tehnic, sotul meu! E foarte bine ca ne-ai spus, nu as dori sa fie un impediment pentru cei care ne viziteaza site-ul.

  5. Buna Antoaneta, imi place acest site si mai ales ca apreciezi cartile frumoase si de aceea te-as ruga sa verifici umpic outlink-urile pe care le ai catre cristina-v de exemplu.

  6. @Cristina: imi cer scuze pentru neplaceri, am corectat acum blogroll-ul. Vina imi apartine fiindca eu am facut putina “curatenie”. @Matei: te rog frumos sa fii mai explicit in afirmatiile pe care le faci si, de asemenea, te rog sa ai in vedere faptul ca nu tolerez jignirile pe blogul sotiei mele, fie ele catre ea, sau prietenele sale, precum Bibliophile

  7. Chestia e ca nici macar nu am inteles daca era sau nu o jignire. Poate nu mergea linkul din blogroll. Nu stiu. Merci mult pentru raspuns, oricum, domnule Moga. Nu tineam neaparat la chestiunea cu blogrollul dar eu apreciez site-ul Antoanetei, motiv pentru care uneori dau share chiar pe pagina de Bibliophile (de pe facebook) la postarile ei. Poate blogul meu are, intr-adevar, un continut ciudat comparativ cu al sotiei dvs. Nici nu mai stiu ce sa mai cred..

  8. @Cristina: iti multumesc frumos pentru intelegere! atat eu cat si sotia mea apreciem continutul celor 2 websituri pe care le ai, chiar daca pentru unii poate parea nonconformist! Noua ne place 🙂 Important este ca avem subiecte comune, si iti sunt em recunoscatori pentru share-urile de pe Facebook!
    @Matei: asteptam din partea dvs o clarificare asupra comentariului postat pe blogul sotiei mele…

  9. Bună dimineața ! Acum se văd mai bine comentariile, după ce apar. Nu se poate ca literele sa fie albe și când scriem comentariile ? Vă rog să nu vă supărați că îmi permit, dar am observat că vă interesează ca blogul să arate cât mai bine, să fie cât mai prietenos cu cititorii. Vă felicit că aveți această preocupare, pe lângă preocuparea pentru o înaltă calitate a recenziilor.

  10. O citesc si eu acum, mai am cateva pagini. Frumoasa recenzie, felicitari!
    M-ai facut curioasa si in ceea ce priveste ‘Vechiul oras imperial’, n-am citit, dar l-am pus pe lista. Mi-a placut cum ai zis, ca este genul de roman cu care nu ti-ai incheiat socotelile..

    • @Mira: Un roman interesant, realist și o lectură atractivă pentru că am văzut, dincolo de plăcerea estetică a stilului, sinceritatea confesiunii personajelor și lecția de viață a iertării. Deși iertarea pare a fi o favoare făcută celui iertat, cel care iartă își face lui un mare serviciu. Pentru că numai așa poate merge mai departe, fără a privi cu resentimente în urmă.
      Cât despre ”Vechiul oraș imperial”, ceea ce m-a intrigat și atras deopotrivă este ceea ce se deduce, din tăcerile personajelor și chiar ale autorului care nu vine să te ajute cu lămuriri (noroc cu trimiterile editorului din subsolul paginilor!). Un roman în care personajul principal este orașul Kyoto, oamenii lui sunt trecători și supuși schimbărilor. Orașul își schimbă chipurile după anotimpuri dar și odată cu abandonul tradițiilor și apariția unor noi obiceiuri ale locuitorilor săi. Vezi în treacăt desființarea unei vechi linii de tramvai, abandonarea unor temple, dispariția unor magazine și afaceri tradiționale, de familie, declinul cartierului gheișelor și a profesiei lor… un fior de regret, tristețe și nostalgie stăbate întreg romanul, el poate fi perceput de cititorii sensibili, intuitivi și mai ales răbdători cu acest stil puțin mai neobișnuit în care nu povestea în sine, ci atmosfera și specificitățile culturii nipone dau nota dominantă a cărții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here