Lavinia Betea – Povești din Cartierul Primăverii

4
25

După peregrinări pe tărâmuri îndepărtate și exotice, oferite cel puțin, la modul imaginar de lectura cărții Justinei Irimia – ”Ultimul tango la Buenos Aires: o metropolă exotică pe înțelesul tuturor”, iată-mă acum într-o zonă a cotidianului, aflată în orașul meu și unde, în ultimii 14 ani, pașii grăbiți mă poartă destul de des. Despre zona cu pricina am avut mai vechi curiozități și am ajuns să găsesc o parte din răspunsuri prin intermediul lecturii prezentei cărți care s-a născut ca urmare a proiectelor secției de istorie recentă a cotidianului Jurnalul Național.

Sunt poveștile unui cartier care indiferent de anotimp, am găsit că are un aer sumbru, apăsător, parcă în ciuda numelui frumos, chiar romantic în comparație cu al altor cartiere din București. Sunt de vină urmele trecutului: unele din vechile vile care au fațade cenușii, cu asperități de ”calcio vechio”, obloane de lemn deteriorate de ploi, grădini părăginite și atât de ferecate încât realizezi că nu sunt locuite de mult timp, altele, mai bine întreținute, par a fi locuite, dar curțile acelea uriașe nu răsună niciodată de glasuri de copii, se pare că numai vegetația abundentă, cotropitoare, este singura care se simte bine în acolo.

Acest aer sumbru al cartierului persistă în ciuda înfățișării clădirilor construite după `90, unele chiar pe terenul fostelor grădini/parcuri ale vechilor vile, printr-un elan al dezvoltatorilor imobiliari care au valorificat la maxim, atât pe orizontală, cât și pe verticală, pământul și respectiv aerul din acest mult râvnit cartier. Ceea ce a rezultat este o mixtură tulbure de stiluri: cel nou, cu fațade viu colorate, pereți cortină de sticlă, termopane din belșug, imobile construite chiar la stradă, toate cu garaje la subsol, în contrast evident cu stilul vechi, caracterizat de fațadele cenușii, acoperișurile din țiglă roșie sau gen terasă, netede, în stil cubist, coloane cu torsade în piatră – ornamente pentru balcoane deschise sau ferestre, retragerea discretă a imobilelor de la stradă, având o grădină sau o curte în față, dincolo de un zid scund.

La perceperea acestui aer sumbru cred că au contribuit amintirile din copilărie când, cu rarele ocazii ale plimbărilor în parcul învecinat – Herăstău, adulții îmi arătau bariera de restricție a circulației pe artera care intra în cartier, dincolo de care locuiau ”ăia mari”. (În mintea mea de copil, inițial, am făcut legătura cu niște uriași din povești, până am fost lămurită că era vorba despre figurile acelea țepene care erau omniprezente în imaginile alb-negru ale Telejurnalului și în cea mai mare parte a timpului de emisie, în detrimentul celor 10 minute de desene animate). Mai bine zis, în raport cu alte cartiere elitiste ale orașului, cum ar fi fost și Cotroceniul, acolo ședeau ”cei mai mari”. Acolo era ”paradisul roșu al elitei comuniste”, un cartier ca și inexistent pentru oamenii de rând.

La fel era și cu vila din Neptun, de perimetrul careia îmi amintesc tot din perioada copilăriei, cu deosebirea că pe acolo era voie să treci în drumul spre plajă aflat de o parte și de alta a parcului acestei vile (se ocolea o grămadă din cauza ei!). Trebuia să iuțești pasul ”pe lângă obiectiv”, pentru că, dacă te rodea curiozitatea și te zgâiai prin desișul verde, intrigat de strigătele ciudate, răgușite ale păunilor dinăuntru, riscai să fi luat la rost, la modul dur, de unul din tinerii înalți, în costum și cu ochelari negri, care păreau a răsări de nicăieri, ca niște duhuri care inspirau teamă, ocrotind misterul zonei. Același mister cu cel din cartierul Primăverii, din vremea când numai veverițele treceau nestingherite dinspre Parcul Herăstrău, atrase de nucii și brazii din spațiile verzi de care zona cu vile nu ducea lipsă.

Din start, cartierul a beneficiat de una din cele mai frumoase zone naturale ale capitalei – ”Grădina Bordei”. Din cartea de față, am aflat că ”Grădina Bordei se numea locul acela la începutul veacului XX. Cele aproape 40 de hectare îi aparțineau fiului pictorului Constantin Lecca. Printr-un aranjament de epocă, în 1937 ele au trecut din proprietatea acestuia în ansamblul Parcului Național, fondat de regele Carol al II-lea. În zona delimitată azi de Bulevardul Aviatorilor și lacul Herăstrău creșteau, în voia lor, copaci, mărăciniș, arbuști și iarbă. Loc ideal – cum povestea Constantin Bacalbașa în «Bucureștii de altădată» – ca de Paști ori de Sfântul Gheorghe, tolănit pe pajiștea verde, să petreci cu oale de vin, mititei pe ziare și cozonaci pe șervete, între lăutari și prieteni. Din acei ani datează și primele locuințe în amplasament. Uzina de Gaze și Electricitate a Capitalei împărțise acolo parcele funcționarilor săi pentru a-și construi case. Proiectul Cartierului Primăverii prevedea locuințe modeste – parter și un singur etaj, în curți de cel mult 400 metri pătrați. Până după război în cartier n-au existat apă curentă, gaz și electricitate.

În vremea războiului, aici și-au închiriat ilegaliștii mai multe case conspirative. Foriș și ceilalți componenți ai Secretariatului Partidului Comunist din România (1921-1945) au trăit ascunși în acest cartier. Iar după război, Primăverii a devenit sediul demnitarilor comuniști. S-au amenajat infrastructura și peisajul urban, iar în spațiile virane dintre locuințele construite anterior s-au ridicat vile somptuoase. Proprietate a Gospodăriei de Partid – antrepriză creată după model sovietic pentru satisfacerea tuturor trebuințelor materiale ale «celor mai iubiți fii ai poporului», casele cu toate dotările corespunzătoare erau repartizate deținătorilor de funcții în nomenclatura de partid. Locatarii din Primăverii și-au rânduit viața de familie, relațiile și trebuințele după exemplul înaintașilor de la Kremlin.” (…) ”Pentru locatarii din Cartierul Primăverii toate au fost «speciale»: rațiile de alimente, policlinicile, spitalul, școlile, paznicii, croitorii, magazinele, stațiunile de iarnă și de vară … Speciale sunt și poveștile lor despre fețele nevăzute ale puterii.”

Pentru a scrie aceste povești speciale, împănate cu ”detalii biografice omise din instrucțiile cadriștilor, momente și interpretări cenzurate din istoria oficială, practici ale cotidianului în familiile foștilor ilegaliști, culise ale deciziei și artefacte din nucleul puterii”, autoarea s-a folosit din plin atât de informațiile acumulate în calitate de absolventă a Facultății de Istorie-Filozofie, secția ”Istorie-Filozofie” cât și de abilitățile profesionale în calitate de doctor în psihologie la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Actualmente, Lavinia Betea este profesor de psihologie socială și politică la Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad și redactor-șef al ”Revistei Internaționale de Psihologie Politică Societală.”

Am menționat abilitățile profesionale în calitate de doctor în psihologie ale d-nei Lavinia Betea deoarece aceste povești sunt de fapt interviuri luate de dânsa foștilor oameni de decizie, supraviețuitori ai ”epocii de aur” care au acceptat să vorbească, cum ar fi :

  • Cu Gaston Marin despre Rezistența Franceză, electrificare, Canal, Kremlin, Casa Albă;
  • Dumitru Popescu, zis Popescu-Dumnezeu, despre trei decenii în apropierea lui Ceaușescu;
  • Generalul (r) Constantin Olteanu, secretar al CC cu propaganda și relațiile internaționale în 1989, despre ultimul an al Ceaușeștilor;
  • Paul Niculescu-Mizil, despre metamorfoza lui 23 August;
  • Sorin Toma, fost redactor-șef al Scânteii, despre nefericirea de a fi trăit acea tinerețe.

Acestora li se adaugă poveștile rezultate din interviurile luate de autoare soțiilor, fiicelor, fiilor sau nepoților – adică urmașii personajelor istoriei comuniste a Cartierului Primăverii care nu mai sunt în viață:

  • Mândra Gheorghiu despre «Gheorghiu-Dej, bunicul meu …»;
  • Ștefan Sârbu, nepotul lui Ștefan Foriș, despre trei generații în vârtejul politicii;
  • Ion Filimon Sârbu, fiul logodnicei lui Gheorghiu-Dej, despre romantismul revoluționar al ilegaliștilor;
  • Tatiana Brătescu, fiica lui Marcel și a Anei Pauker, despre copiii Cominternului;
  • Ioana Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie, primul director general al Securității, despre schimbarea «iubiților fii ai poporului» în «torționarii neamului românesc»;
  • Valeriu Petrescu, fiul lui Petrescu-Grivița, despre fluxul întrerupt al memoriei dintre părinți și copii;
  • Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu, despre Ceaușescu și al lui;
  • Copiii lui Grigore Preoteasa despre catastrofa de pe aeroportul Vnukovo, despre cum i-a confiscat Ceaușescu soacră-sii țuica de Petrești și despre cum și-a răsplătit nașul de partid;
  • Maria Manolescu-Chivu, văduva lui Chivu Stoica, despre homosexualitatea lui Ceaușescu.

Lectura cărții a făcut ca imaginile acelea pe care mi le aminteam din copilărie, ale figurilor posace, țepene ca niște efigii, de pe ecranul TV în alb-negru, să capete o poveste și așa să primesc un răspuns. Acum am înțeles de ce erau așa crispați: trădarea pândea chiar în sânul organizației alcătuite, la modul ipocrito-declarativ, din ”dragi tovariși și pretini”. Din pricina fricii de trădare, ”tovarășii” nu se cruțau nici între ei, ajungând la cruzime și crimă (cât despre opozanții fățiși, aceștia erau ca și condamnați la moarte fără drept de apel). Dând ușor deoparte învelișul de subiectivitate al intervievaților, ajungi la unele informații istorice de la care cartierul împrumută un aer tenebros care străbate istoria timpului prezent.

Umbra trădării distorsiona relațiile interumane chiar între foști tovarăși de suferințe din închisori, ducând la înlăturarea unor ilegaliști din vechea generație, cum a fost Chivu Stoica, prin înscenarea unei sinucideri, dacă este adevărată povestea spusă de fosta lui soție – Maria Manolescu-Chivu. Sau uciderea lui Ștefan Foriș – cel care fususe secretar al Partidului Comunist Român în perioda de ilegalitate, până în 1945, de către Gheorghe Pintilie, cu numele real Pantelimon Bodnarenko, zis Pantiușa, de naționalitate ucrainiană care a îndeplinit diverse misiuni de resortul serviciilor speciale coordonate de sovietici. Ajuns la București, câteva zile după ”revoluția de eliberare” din 23 august 1944, Bodnarenko se instalează în fostul sediu al Gestapoului din Aleea Alexandru, botezat Comandamentul Gărzilor Patriotice. Locul va fi teatrul unei crime: în secret, trei foști ilegaliști au fost uciși în același fel – loviți în cap cu ranga, și îngropați într-o groapă comună, sub aceeași acuzație de a fi agenți ai Siguranței în partid: Petre Melinte, Ioan Pârgaru și Ștefan Foriș, ultimii doi, foști secretari ai PCdR.

Trădarea a făcut ca destinele soților Pauker să fie atât de diferite: în timp ce Marcel Pauker (1896-1938) – tânăr cu educație aleasă, născut într-o familie înstărită, inițiator de tactici și strategii politice, bărbat atrăgător, ajunge să fie condamnat la moarte și executat în Lubianka, celebra închisoare moscovită, din ordinul lui Stalin, datorită mandatului primit de la același dictator, Ana Pauker devine prima autoritate în partidul condus formal de Gh. Gheoghiu Dej, în perioada după revenirea în țară cu trupele sovietice până la epurarea ei din anul 1952. În septembrie 1948 poza tovarășei Ana a apărut pe coperta revistei Time, fiind etichetată ”cea mai puternică femeie din lume.”

Frica de trădare și de a nu transpira vreo informație din mediul familial a făcut ca relația dintre copii și părinții nomenclaturiști să fie patronată de secretomanie. Exemple în acest sens ar fi:

  • cel al celor doi copii Anei Pauker. Ei ”nu au avut intimități” cu mama (cum declară Tatiana Brătescu în interviul ei) pe tema motivului dispariției tatălui, adevărul despre moartea lui Marcel Pauker a fost aflat de ei mult mai târziu, din raportul secret al lui Hrușciov privind denunțarea crimelor lui Stalin, care a fost publicat numai în Occident în anul 1956 și apoi confirmat de scrisoarea primită de la Crucea Roșie, în 1958.
  • cel al copiilor înfiați de Gheoghe Pintilie (alias Pantelimon Bodnarenko, zis Pantiușa) devenit primul director general al Securității în anul 1948 și de Ana Toma – unul din cuplurile celebre ale elitei roșii, despre care ei nu au știut dacă cei doi au fost sau nu căsătoriți (doar mama și tata aveau nume diferite!) pentru că nu au găsit vreun act sau vreo poză cu ei doi la starea civilă. Cei doi copii nu i-au întrebat despre asta, cum nu i-au întrebat nici dacă este adevărat că erau înfiați, după cum le spuseseră alții, pe la vreo 20 de ani. Chipurile de jenă și din respect dar, de fapt, așa au fost educați, să nu știe. Cu toate astea, Ioana Constantin, fiica lor adoptivă care a ajuns acum la Tel-Aviv o cunoscută decoratoare de interioare, declară: ”Ei erau niște părinți foarte calzi care întrebau la prânz cum a fost la școală…(…) nu știu ce s-a întâmplat, dar acasă erau oameni cu zâmbetul pe buze, tatăl meu râdea tot timpul.” Își amintește însă ceva despre excluderea tatălui din partid, în 1968: ”După aceea mi-a spus mama că tata a fost foarte șocat nu că a fost scos din partid, cât mai ales că el mergea cu niște prieteni, nu se ducea singur la ședința de partid. Și acești prieteni știau ce-o să se întâmple la ședința de partid și au mers cu el, liniștiți ca și cum nu s-a întâmplat nimic și acolo au votat să fie scos din partid.” La care intervenția Laviniei Betea este pertinentă, în raport cu leit-motivul trădării: ”Trădau cu toții când li se cerea. Probabil că nu-și imaginau cum e să fi trădat, nici că le va veni rândul … în 1971 însă, după ce-l exclusese din partid pentru uciderea lui Foriș, pe nedrept învinovățit de trădare, Ceaușescu l-a decorat!”.

Deși se intitulează ”Povești din …”, cartea nu este deloc o lectură ușoară și nici un subiect comod. A meritat efortul datorită ineditului informației istorice dar și a celor mărunte, casnice aș zice, din viața privată a ”tovarășilor”, din lumea lor secretizată cu ajutorul unei armate de oameni din Securitate, pentru a nu li se cunoaște privilegiile (considerate justificate pe motiv că ei erau ”eroii”, nu oameni obișnuiți). Cu siguranță, unele lucruri nu se vor ști exact niciodată. Cartea oferă totuși o frântură din istoria recentă a unei clase conducătoare pe care generația contemporană ei a trăit-o, ca perioadă istorică, dar într-o altă lume, paralelă. Ea a fost salvată prin aceste interviuri asupra cărora va continua să planeze o doză de rezervă cu privire la autenticitatea declarațiilor. Însă e ”ceva” mai mult decât ”nimic”…

A mai scris despre această carte și mi-a plăcut cinabru.blogspot.ro.

Lavinia Betea – Povești din Cartierul Primăverii
Lavinia Betea – Povești din Cartierul Primăverii

4 COMENTARII

  1. Foarte interesant ! De fapt, cartierul e numai un pretext pentru evocarea și devoalarea unor povești de demult, dar actuale și azi.
    Faci foarte bune alegeri, Antoaneta, felicitări !
    Uite, am și eu aici niște povestiri despre Bucureștii din vremuri vechi și din timpuri mai recente http://www.lecturirecenzate.ro/de-weekend/bucuresti-romania/ . Nu se compară cu cele scrise de Lavinia Betea în Povești din Cartierul Primăverii, dar sunt foarte interesante și ele.

    P.S. Mulțumesc foarte mult pentru promptitudinea cu care răspundeți sugestiilor, tu și soțul tău ! Acum se vede grozav de bine și în timp ce scriu comentariul.

  2. @Zina: Voi „rontai” pe indelete articolele recomandate pe link, sunt mare amatoare de detalii istorice pentru ca locul acesta a avut totusi un trecut! Intelegandu-i trecutul, pot intelege mai bine prezentul, cred eu. Multumesc mult!
    In alegerea subiectelor despre Bucuresti sunt o colectionara impatimita! Imaginea orasului este personaj principal sau doar decor istoric in unele carti despre care am povestit deja pe site: „Dictionarul monumentelor si locurilor celebre din Bucuresti” de Angela Bilcea si Valentina Bilcea, „ Viata incepe vineri” de Ioana Parvulescu, „Panza de paianjen” de Cella Serghi, „Dimineata pierduta” de Gabriela Adamesteanu. Si acum „ Povesti din Cartierul Primaverii” vine sa completeze imaginea de ansamblu, cu o zona destul de interesanta despre care nu stiam exact prea multe (pe vremea mea, la scoala, istoria acestei perioade a fost, stii tu, „prelucrata”…) Marturisesc ca mai am multe de aflat despre oras, poate de aceea am colectionat cartile care il au ca subiect direct sau indirect, prin personajele care i-au fost locuitori. Si imi doresc ca atunci cand as conduce pe cineva care nu l-a vazut inca, sau doreste sa-l cunoasca mai bine, sa am informatii interesante la indemana. In acest sens am avut deja o experienta placuta cu cartea surorilor Bilcea pe care am recomandat-o unei colege de serviciu pentru copii dansei, care sunt scolari, iar dansa la randul ei a recomadat-o unei pritene care o foloseste acum pentru ghidajul grupurilor de varsta scolara, mai mici dar si chiar de liceu care vin in excursie, din provincie, sa viziteze Capitala. Saptamana trecuta a fost un prilej formidabil oferit de programul „Scoala altfel” , a avut mai multe grupuri pe parcursul a cinci zile si in total s-a ocupat de 7000 de copii!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here