Lloyd Jones – Mister Pip

4
156

După o incursiune de shopping într-un anticariat din strada Doamnei de unde îmi fac cu predilecție achizițiile de carte, m-am retras în vizuina lecturii cu mai multe ”trofee”. Dintre acestea, două mi-au oferit surpriza plăcută de a fi ”vehicule” de transport, având desigur ca plin de combustibil propria-mi imaginație, cu destinația emisfera australă (greu de atins, dacă s-ar pune problema unei deplasări propriu-zise!).

Despre una dintre cărți v-am povestit deja, cu trei postări în urmă, este cea care mi-a descoperit străzile din Buenos Aires, la pachet cu detalii despre cultura argentiniană (cu tango pasional, ceai mate ușor amărui, grătar din carne de vită crescută în pampa, cacerolazo ca formă de protest prin bătăi ritmate pe fundul cratițelor, celebrul gol dat cu mâna al lui Maradonna, dezbinarea politică a unei națiuni în pro și contraperoniști, după decenii de la trecerea în neființă a celui mai iubit și, în același timp, celui mai contestat lider din istoria modernă a Argentinei).

Cea de-a doua, despre care voi scrie acum, plasează cititorul într-un loc mai îndepărtat decât Argentina, cu care are în comun numai așezarea geografică în aceeași emisferă: o insulă izolată din Papua Noua Guinee, cu o natură exotică, chiar paradisiacă: ”Bougainville este unul dintre cele mai fertile locuri de pe pământ. Aruncă o sămânță în sol și după trei luni devine o plantă cu frunze verzi și lucioase. Încă trei luni și îi culegi fructele. Dacă n-ar fi maceta, n-am fi avut deloc pământ. Ca să nu mai spun că tufișurile ar fi mărșăluit în jos pe coastele povârnite ale dealurilor și ne-ar fi îngropat satele în flori și viță. (…) Vedeam palmierii de pe plajă întinzându-se spre un cer senin. Și o mare turcoaz atât de liniștită, încât abia o observam. La jumătatea drumului către orizont vedeam o canonieră a pieilor-roșii. Semăna cu o anelidă marină cenușie – se târa cu tunurile ațintite spre noi.”

Anelida este un fel de râmă. Iar o ambarcațiune asemănătoare ei, care apare brusc în peisaj, plutind ostilă pe marea turcoaz, dă de înțeles cititorului că sunt probleme în paradis. Nu ți-ai mai dori să fi acolo, în acel colț de rai! Nici Matilda, o negresă slăbănoagă de treisprezece ani, nu și-ar mai fi dorit să fie, chiar dacă insula era singurul univers cunoscut ei. Prin vocea Matildei, cea care ajunge să-și povestească după ani buni amintirile din perioada aceea, Lloyd Jones evocă evenimentele tragice petrecute pe insulă, inspirat fiind de realitatea blocadei impuse în 1991 de Papua Noua Guinee unei insule din Pacific, și pe care autorul a consemnat-o deja în calitate de jurnalist. În consecință, pe un fir narativ cu autenticitate de reportaj transmis de la fața locului, am descoperit treptat oroarea războiului civil pornit din pricina unei mine de cupru. Aceasta se găsește pe insula unde s-a născut Matilda, zăcământul fiind exploatat de albii australieni. Ar fi și unele neajunsuri pentru mediu deoarece inundațiile sezoniere fac ca rezidurile toxice ale exploatării miniere să ajungă în largul oceanului, pricinuind daune faunei marine și implicit pescuitului local (un fel de Roșia Montană, dar plasată în Pacific!). Dar până să conteze considerentele ecologiste, conflictul a izbucnit din cauze etnice: disputa pentru locurile de muncă, limitate ca număr, între localnicii insulei și pieile-roșii care se foloseau de poziția lor pentru a-i promova pe cei de-un neam cu ei (denumirea nu are nici o legătură cu indienii din filmele gen western, de fapt erau localnici din altă etnie, de pe alte insule ale arhipelagului). Așa a izbucnit rebeliunea insularilor care a dus la închiderea minei. Exploatarea nu putea fi încă abandonată încă de investitori și drept represalii autoritățile au instituit blocada.

”Veștile despre război sosesc însoțite de expresii precum «e posibil să» și «am auzit că». Zvonul e prietenul lor de suflet. Zvonul, pe care alegi să îl crezi sau să-l ignori. Am auzit că nimeni nu poate să intre sau să iasă. N-am știut ce să înțelegem din asta, deoarece cum poți să închizi ermetic o țară, s-o izolezi? Cu ce a-i încătușa-o sau în ce ai înfășura-o? Nu știam ce să credem, apoi au sosit soldații piei-roșii și am aflat ce înseamnă blocada.

Eram înconjurați de ocean și, în timp ce canonierele pieilor-roșii patrulau zona de coastă, elicopterele lor survolau uscatul. Nu aveam ziare sau radio care să ne călăuzească gândurile. Ne bazam pe ce se transmitea prin viu grai. Pieile-roșii aveau de gând să sufoce insula și să înăbușe rebeliunea, aducându-i pe rebeli la ascultare. Asta am auzit. «Le urez noroc», a spus mama. Așa de mult ne păsa. Aveam pește. Aveam pui. Aveam fructe. Aveam ce am avut dintotdeauna.”

Pe lângă ziare și radio, blocada le-a luat insularilor și lucruri pe care nu le avuseseră dintotdeauna dar care, prin lipsă, și-au dovedit utilitatea: medicamentele pentru tratarea malariei și combustibilul pentru generatoare. A fost închisă și școala, odată cu plecarea albilor de pe insulă cu ultima barcă, imediat după izbucnirea conflictului. Au plecat toți, cu o singură excepție – domnul Watts, poreclit de localnici Pop Eye (adică Bulbucatul). Acest personaj ciudat – singurul alb rămas pe insulă în timpul blocadei, era căsătorit cu o negresă de aici dar pe care o cunoscuse pe continent. Descrierea lui pitorească constituie subiectul primelor rânduri ale cărții: ”Arăta ca un om care văzuse sau cunoscuse marea suferință și nu putuse să uite. Ochii mari, din capul mare, ieșeau în afară mai mult decât oricui – de parcă ar fi vrut să părăsească fața. Te ducea cu gândul la cineva care nu nimerea să iasă din casă destul de repede. Tot după ochii lui, ne dădeam seama că nu-i păsa ce gândeam. (…) Ochii lui erau prea interesați de ce se întrezărea în viitor, ca să bage de seamă niște copii desculți ca noi.”

Soții Watts locuiau separat de restul localnicilor în vechea casă a preotului misiunii creștine care fusese mai demult pe insulă. Din când în când, cei doi deveneau vizibili pentru membrii comunității atunci când Pop Eye își trăgea nevasta cu căruciorul. Sătenii știau că ea este ”la fel de smintită ca o gâscă”. Dna Watts ținea în mână o umbrelă galbenă și părea foarte mândră, stând în picioare în cărucior, în timp ce soțul ei care trăgea căruciorul purta un nas roșu de clovn. Legat de acest obicei, Matilda își amintește: ”Însă, din motive care ne scăpau, purta acel nas în anumite zile care poate însemnau ceva pentru el. Nu l-am văzut niciodată zâmbind. Iar în zilele în care purta nasul de clovn, îți venea să-ți iei privirea de la el, de atâta tristețe câtă purta în ochi.” Nu era nici un amuzament în asta și nici nu o făceau pentru audiență, semnificația plimbării celor doi în această ipostază Matilda o va afla mult mai târziu.

Despre domnul Watts, mama Matildei spunea că ”… neamul lui uitase de el. N-ar fi lăsat în urmă un om de societate.” Dar, cu toate că nu era un om de societate și avea un comportament bizar, chiar domnul Watts a fost cel care s-a oferit să țină locul profesorilor plecați și astfel școala abandonată s-a redeschis în timpul blocadei. Primul lucru care îl face împreună cu copii este acela de a curăța școala de vegetația care o năpădise. După care, cu modestie el le-a declarat copiilor: ”Nu sunt învățător, dar am să-mi dau silința. Asta e promisiunea pe care v-o fac, copii. Cred că, împreună cu părinții voștrii, putem să aducem o schimbare în viața voastră.” După care el a adăugat: ”Am să fiu sincer cu voi. N-am deloc experiența vieții. Lucrul cel mai adevărat pe care pot să vi-l spun e că tot ce avem este ce avem împreună. Oh, și, desigur, pe domnul Dickens.”

Era numele unui alb, iar la o insulă cu o populație atât de mică, perspectiva de a-l cunoaște a doua zi pe domnul Dickens, așa cum le promisese învățătorul, a trezit curiozitatea maximă a copiilor. Cu toții se așteptau la un personaj real. În schimb, fără nici un fel de avertisment și altă explicație, domnul Watts a început să le citească în engleză copiilor, rostind rar, ”ca să auzim forma fiecărui cuvânt”, primul capitol din cele cincizeci și nouă ale romanului ”Marile speranțe” de Charles Dickens: ”… atunci când l-am auzit pe domnul Watts vorbind, am crezut că povestește despre el. Că el era Pip. Abia când a început să se plimbe agale printre bănci, am văzut cartea din mâna lui. A continuat să citească și noi am continuat să-l ascultăm. A trecut ceva timp până s-a oprit, dar când, în cele din urmă, a ridicat privirea, stăteam înmărmuriți în tăcere. Fluxul cuvintelor se sfârșise. Am revenit încet în corpurile și în viețile noastre.”

Singurul exemplar al romanului aparținea domnului Watts și el citea copiilor din acesta câte un capitol pe zi. În rest, copii își făceau temele: ortografia, tabla înmulțirii. ”Nu aveam cărți. Aveam minte și aveam memorie și, după spusele domnului Watts, asta era tot ce ne trebuia.”

Se foloseau, așa cum le spusese el chiar de la început, de ceea ce aveau în comun, iar dacă domnul Watts l-a avut pe domnul Dickens (așa îi spunea întotdeauna, niciodată Dickens sau Charles), visătorul învățător a împărțit cu copii cunoașterea unei alte lumi, cea a orfanului Pip din Anglia victoriană, în care ei puteau evada ori de câte ori erau copleșiți de realitatea războiului, cu trupele sale rivale care cutreierau insula, ajungând în cele din urmă și în satul Matildei.

Pentru a realiza o punte între cele două lumi – cea a albilor și cea locală, domnul Watts a invitat pe rând fiecare părinte și rudă adultă a copiilor din clasă pentru a le povesti acestora ceva demn de reținut din experiența și cultura lor. Copii, inclusiv Matilda, au văzut în acest alb un om bun, care a ascultat cu considerație ce a povestit fiecare localnic, oricât de simplu sau ciudat erau exprimate ideile, mulțumind fiecăruia pentru contribuția adusă. Cea care l-a privit cu animozitate pe domnul Watts a fost mama Matildei. Credincioasă unui cult local al străbunilor combinat în parte cu câte ceva din creștinismul adus de misionari (din care reținuse mai ales existența lui Dumnezeu și a Diavolului), ea vedea în omul alb cauza tuturor relelor : ”Pentru ea era doar un alb. Și albii ăia îi furaseră soțul și pe tatăl meu. Albii erau vinovați pentru mină și blocadă.” În plus, domnul Watts, cu ale sale povești despre Pip, pe care Matilda începuse să-l îndrăgească, era pentru habotnica sa mamă un corupător al sufletelor pure.

Prinsă la mijloc în relația încordată dintre cei doi, Matilda povestește ceea ce simte: ”Pe când înaintam în carte, mi s-a întâmplat ceva. La un moment dat, m-am simțit intrând în poveste. Nu mi se atribuise un rol – nimic de genul ăsta; nu eram identificabilă pe pagină, însă eram acolo, eram categoric acolo. Îl cunoșteam pe acest copil alb, orfan și cunoșteam acel spațiu mic și fragil în care se strecura el între îngrozitoarea lui soră și simpaticul Joe Gargery, pentru că același spațiu a ajuns să existe între domnul Watts și mama. Și știam că o să trebuiască să aleg între cei doi.”

Într-o zi, Matilda a scris cu un băț, pe nisipul plajei, mai sus de linia refluxului maxim, numele lui Pip, cu majuscule. Apoi a împodobit numele eroului îndrăgit cu scoici albe și cu semințe.

Prima dată, prin sat au trecut rebelii dar sătenii au fugit la timp. După patru săptămâni, au venit pieile roșii, în căutarea rebelilor, în eventualitatea că sătenii i-ar fi adăpostit. Ei au notat numele declarat de fiecare sătean și după ce au examinat lista s-a ridicat o întrebare: cine era Pip? (văzuseră numele scris pe plajă și credeau că este numele unui rebel îndrăgit de localnici). Sătenii care aveau copii la școală și domnul Watts au încercat să le explice că era un nume dintr-o carte. Dar cartea cu pricina, după care s-a dus unul din copii să o aducă, ca dovadă pentru soldați, nu s-a găsit la școală. Drept pedeapsă și avertisment, soldații i-au pus să scoată toate lucrurile din colibele lor și au dat foc grămezii.

Unde dispăruse cartea? A descoperit-o Matilda, după plecarea soldaților, învelită într-o rogojină și ascunsă după o grindă a colibei în care locuia cu mama sa. Cea care luase cartea de la școală și o ascunsese acolo nu era alta decât mama Matildei, vinovatul moral pentru incendierea de către soldați a lucrurilor din colibele sătenilor. Descoperind asta, Matilda a fost pusă în situația pe care o presimțise că va urma, aceea de a alege între mama sa și domnul Watts. Ea a ales în favoarea mamei, pentru că nu i-a denunțat fapta în fața comunității. Astfel, vina a căzut asupra omului alb care adusese numele lui Pip pe insulă și, drept răzbunare, sătenii au incendiat toate bunurile din casa soților Watts. Inclusiv medicamentele contra malariei cu care o îngrijea pe soția sa, așa ajunge domnul Watts să asiste neputincios la agonia și moartea acesteia. În tot acest timp, lipsit de romanul ”Marile speranțe”, el a încercat să reconstituie povestea cât mai fidel din fragmentele pe care și le aminteau copii.

După înmormântarea doamnei Watts, sătenii au încercat să-l consoleze pe soțul văduv, povestindu-i ce își aminteau despre copilăria și tinerețea petrecută de Grace Watts pe insulă. Fără a le purta pică, domnul Watts le-a povestit tuturor, cu condiția să nu-l întrerupă nimeni și cu ajutorul Matildei care l-a ajutat cu traducerea, despre el (era orfan, ca și Pip, și de aici atașamentul lui pentru proza domnului Dickens) și despre relația lui cu Grace, pe care o cunoscuse după ce ea ajunsese în lumea albilor, în Australia. A povestit cum s-au cunoscut și au avut împreună un copil, o fetiță care murise de mică, lăsând-o pe Grace într-o depresie vecină cu nebunia. A relatat acestea inclusiv rebelilor care au poposit pentru câteva seri în sat și l-au ascultat fascinați. După plecarea lor, i-au urmat soldații care îi căutau. Ei au prins numai pe unul din rebeli, luându-l ostatic. Acesta l-a denunțat pe domnul Watts ca fiind acel Pip pe care soldații îl căutaseră data trecută. Imediat, soldații l-au luat pe domnul Watts pe sus din clădirea școlii, l-au ciopârțit cu macetele și au aruncat bucățile la porci. După care i-a întrebat pe săteni dacă susține vreunul că a văzut crima comisă. Singura care a susținut că este martoră la aceea crimă a fost mama Matildei. Drept represalii, soldații au violat-o și pentru că urmau să-i facă și fiicei sale același lucru, mama și-a oferit viața pentru ca Matilda să fie cruțată. Comandantul lor a acceptat acest târg odios și mama a fost ucisă în același mod ca domnul Watts.

În stare de șoc, în noaptea următoare, când încep ploile, Matilda ajunge la cursul umflat al unui râu și pentru a nu se înneca se agață de un buștean. Bușteanul cu tot cu Matilda ajunge în largul oceanului, pe timp de furtună, și de acolo fata este recuperată de o ambarcațiune a Crucii Roșii. După ce primește îngrijiri medicale, ea a fost trimisă cu avionul la tatăl său care plecase înainte de blocadă în Australia, la muncă.

După mulți ani, Matilda ajunge profesoară de literatura engleză și doctorand în literatura lui Dickens. Ea va potoli copii gălăgioși din clasă cu același fragment de început din ”Marile speranțe” cu care domnul Watts îi vrăjise pe copii negrii dintr-o insulă aflată sub blocadă. În amintirea pseudo-învățătorului său visător, Matilda a căutat amintirile lăsate de el celor care îl cunoscuseră în Australia. Pentru asta ea face o vizită primei soții a domnului Watts de la care află unele lucruri. Starea de șoc trăită înainte de evadarea sa de pe insulă i-a declanșat pe neașteptate o depresie în timp ce vizita în Anglia conacul care îl inspirase pe Dickens la scrierea romanului ”Marile speranțe”.

Scrierea poveștii domnului Watts, visătorul care fusese învățător copiilor negri și căzuse victimă ignoranței și violenței, i-a servit Matildei ca ieșire din depresie, prin eliberarea de amintiri. Odată eliberată, ea s-a putut gândi pentru prima dată la o revenire pe insula copilăriei.

Cartea are o acțiune palpitantă, multă dinamică și culoare. Probabil că acesta este motivul pentru care cineva din branșă – scriitoarea Isabel Allende, o recomandă astfel: ”Poetică, surprinzătoare, te ține cu sufletul la gură … o carte extrordinară!”. Datorită acestor caracteristici, mă gândeam că narațiunea ar putea servi ca scenariu pentru un film și nu mică mi-a fost surpriza când am descoperit că anul trecut chiar s-a realizat o ecranizare a cărții.

Lloyd Jones – Mister Pip
Lloyd Jones – Mister Pip

4 COMENTARII

  1. O surprinzatoare si placuta intalnire cu Pip si cu Marile sperante, obiect al preocuparilor mele din zilele acestea. Fireste, o viziune diferita, dar cu atat mai interesanta. Voi citi cartea Mister Pip a lui Lloyd Jones neaparat, i-ai facut o recenzie irezistibila.

  2. @Zina: Ah, o sa-ti placa cu siguranta! Dickens, cu Pip al sau, le pune serios imaginatia la incercare copiilor din insulele Papua Noua Guinee, care nu-si dau seama ce poate insemna „o dimineata geroasa”. Dar asta nu o va impiedica pe adolescenta Matilda sa vada in Pip un prieten si un exemplu care o va ajuta sa supravietuiasca ororilor razboiului civil. Lucru posibil gratie unui visator – Mr. Watts era actor amator in timpul liber, el le-a citit copiilor din roman, interpretand personajele. O carte despre altruism si curaj.

  3. @Mihai – Vin aici cu mare placere si m-as bucura daca recenziile ar fi mai dese ! 🙂 Imi dau seama, insa, ca nu e timp.

    @ Antoaneta – Gata, m-ai convins deja ! 😀

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here