Milan Kundera – Valsul de adio

5

Cum poate v-ați obișnuit, când trec de la o carte la alta, ajung, cu surprindere, să descopăr o punte între lectura curentă și cea precedentă. Asta în condițiile în care alegerea următoarei cărți este aleatoare, fără a urmări nepărat o continuitate. Dar se întâmplă, poate ca o dovadă că între toate lucrurile petrecute în ficțiune, ca și în realitatea curentă, există un arhetip, o asemănare, o repetare sau o fină și indirectă legătură, vizibilă unei priviri de ansamblu.

Astfel, dacă în ”Mr. Pip” de Lloyd Jones cititorul poate descoperi o insulă îndepărtată, din arhipelagul Papua Noua Guinee, care în anii ‘90 a fost supusă unei blocade, în ”Valsul de adio”, Milan Kundera ne dezvăluie o țară aflată sub un fel de blocadă asemănătoare, impusă de regimul politic, deoarece din fosta Cehoslovacie nu se putea ieși, decât în condiții cu totul speciale, pentru a trece dincolo de Cortina de Fier. Cortină care a izolat și România, ca și celelalte țări foste comuniste, de restul lumii, timp de decenii (lucru total opus zilelor noastre când libera circulație a persoanelor este un lucru banal).

Pornind de la acest context, întâmplările din carte au un aer familiar pentru cei care au prins ceva din perioada aceea. Nu este o carte pentru nostalgici, o privesc mai degrabă ca o carte document, așa cum ar fi o poză alb-negru, ușor îngălbenită pe la colțuri, pe care cei din generația mea o arată celor mai tineri, dacă se întâmplă ca ei să întrebe: ”Dar pe vremea ta cum era ?”

Dintr-o perspectivă subiectivă, l-am asimilat pe Milan Kundera ca pe un scriitor al generației mele. Subiectivitatea a pornit de la o altă carte a lui – ”Insuportabila ușurătate a ființei” unde surprinde, pe parcursul firului epic, evenimentele istorice cunoscute de istoria modernă sub denumirea ”Primăvara de la Praga”. Eu m-am născut în anul acela, al invaziei rusești în Cehoslovacia. Din cauza evenimetelor comentate în șoaptă, înaintea nașterii mele și după aceea, tatăl meu își făcea probleme că va fi mobilizat, pentru că România făcea parte din Tratatul de la Varșovia. Am rezonat la un mod mai personal cu scrierile lui Kundera pentru că reușește ceva aparte: raportarea vieților mărunte, ca particule minuscule, la istoria timpului lor, în spiritul cugetării cronicarului Miron Costin: „Iară nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi.”

Lăsând deoparte orice subiectivisme, modul în care este scris ”Valsul de adio” are valențe multiple, una dintre ele ar fi analiza psihologică a personajelor. Cartea lui Kundera este asemeni canapelei psihanalistului, căci scriitorul demontează ușor, bucată cu bucată, mecanismele lăuntrice ale acțiunilor și reacțiilor personajelor, inclusiv cele legate de sexualitate, mai ales în cazul în care aceasta devine o armă.

Când Ruzena, o tânără asistentă și frumoasă blondă, îi spune lui Klima – un celebru trompetist, bărbat căsătorit, că a rămas gravidă cu el, ea încearcă să-l șantajeze, iar sarcina ei este arma șantajului, în condițiile în care la vremea aceea statul, prin sistemul medical, avea controlul asupra natalității și avorturilor.

De fapt, Ruzena rămăsese gravidă cu altcineva, dar ea pe trompetistul celebru și-l dorește ca tată al copilului pe care îl poartă în pântece. Sarcina neprevăzută era o oportunitate de a evada din condiția ei măruntă, din lumea mică a orășelului său de provincie, mică stațiune balneo-climaterică, așezată într-o vale fermecătoare. Pentru Ruzena nu părea deloc fermecătoare, din contră, era chiar plictisitoare, mai ales că stațiunea avea izvoare renumite că ar ajuta femeile să-și redobândească fertilitatea.

”Printre pacienți, bărbații sunt mult mai puțini, dar sunt, întrucât se spune că – pe lângă miracolele sale ginecologice – această stațiune ar mai avea darul să întărească și inimile. Totuși, la un pacient sunt aici două paciente, fapt ce o scoate din răbdări pe tânăra asistentă Ruzena, care lucrează la bazinul afectat tratamentului doamnelor sterile! Aici s-a născut, aici trăiesc părinții ei – va izbutii ea oare să scape vreodată din această localitate care abundă în atât de multe femei?”

În sinea sa, Ruzena le urăște pe semenele ei, deși este posesoarea atuurilor frumuseții și tinereții, acestea par să nu o ajute cu adevărat să ducă viața la care visează. Și autorul ne dezvăluie, cu o fină ironie asupra situației, motivele pentru care dorește Ruzena să evadeze din ”blocada” impusă ei în stațiunea din fermecătoarea vale:

”De bună seamă, nu e deloc plăcut să te naști într-un orășel de provincie prin care trec anual zece mii de femei și aproape nici un bărbat tânăr; într-o asemenea localitate, o femeie își poate face de la 15 ani o idee precară asupra tuturor posibilităților erotice ce-i sunt rezervate pentru toată viața, dacă nu reușește să-și schimbe domiciliul. Nu, această tânără, deși se străduia din răsputeri să se achite cu grijă de îndatoririle ei, nu se omora cu dragostea față de pacientele sale. Putem invoca pentru asta trei motive:

Invidia: aceste femei veneau aici de la soții sau de la amanții lor, dintr-o lume unde – în imaginația ei – înfloreau mii de posibilități, pentru ea inaccesibile, cu toate că ea avea sâni mai frumoși, picioare mai lungi și o față cu trăsături mai atrăgătoare decât ale lor.

Pe lângă invidie, nerăbdarea: aceste femei veneau aici cu destinele lor îndepărtate, în timp ce ea trăia aici fără destin – unul și același de la un an la altul; se îngrozea la gândul că trăia în această mică localitate un timp lipsit de evenimente și, în ciuda faptului că era tânără, se gândea mereu că timpul ei va trece înainte de a apuca să și-l trăiască.

În al treilea rând, dezgustul instinctiv față de mulțimea lor, care diminua valoarea femeii ca atare. Era veșnic înconjurată de o întristătoare inflație de sâni, printre care își pierdeau din valoare chiar și niște sâni atât de frumoși cum erau ai ei.”

În ostilitatea față de semenele ei, Ruzena face excepție în cazul celor două colege asistente care îi cunosc secretul legăturii trupești cu trompetistul și care o încurajează să păstreze sarcina, nu de dragul vieții încă nenăscute, ci pentru a nu renunța la arma șantajului prin care frumoasa blondă putea obține ceea își dorea: evadarea din fermecătoarea vale natală, divorțul trompetistului de soția lui și apoi mariajul cu acesta.

În contextul în care planul acesta se menține în mintea Ruzenei, între ea și Klima, tatăl ales al copilului ei, se desfășoară o încleștare disimulată sub aparențele iubirii. Ea simulează iubirea pentru copilul la care nu poate renunța, în același timp el simulează iubirea pentru asistentă, pe care o dorește ca nevastă, dar fără copilul care i-ar împiedica să se bucure din plin de distracțiile și călătoriile în Italia promise de trompetist, mai ales în primii ani, cei mai frumoși, ai viitoarei lor căsnicii. Discuțiile celor doi, cu ocazia întâlnirilor de negociere a viitorului, se înscriu într-un dialog al surzilor, fiecare își urmărește interesul, care nu coincide cu al celuilalt.

În timp ce tabăra femeilor este atât de dezbinată (am în vedere în acest sens mai multe episoade, din care amintesc ostilitatea deschisă dintre frumoasa Ruzena și Olga, mult mai puțin frumoasa sa pacientă; reacția Ruzenei și a grăsanelor din bazin la pudoarea Olgăi, atunci când un cameraman vine să filmeze câteva cadre cu clinica vestită și pacientele venite aici să-și (re)dodândească fertilitatea; reacția celor două colege ale Ruzenei care ajung să o jignească când aceasta pare a da crezare, la un moment dat, prefăcătoriei și promisiunilor deșarte ale trompetistului), ei bine, tabăra bărbaților se bucură de coeziune, prietenii se grupeaxă în jurul lui Klima, îl încurajează și îl compătimesc pentru necazul care l-a lovit: ”Ei, prietene, spuse Bertlef, minunându-se; să fii oare atât de naiv, încât să nu știi că pățania dumitale e pățania tuturor bărbaților de pe acest pământ?!?”

Ca o reacție la șantajul la care e supus Klima, solidaritatea prietenilor lui tinde spre misoginism. Dar, dintre toți, doctorul Skreta – cel care avea cuvântul decisiv în comisia avorturilor, face un comentariu care pune acest misoginism în altă lumină, în comparație cu ura care se manifestă în tabăra adversă: ”Dumneavoastră știți cine sunt cei mai aprigi misogini de pe această planetă? V-o spun eu: femeile. Da, domnule, nici un bărbat, nici măcar domnul Klima, căruia două femei au încercat până acum să-i pună în cârcă graviditatea lor, nu a nutrit vreodată, față de femei, o ură atât de feroce, așa cum o nutresc femeile față de propriul lor sex. De ce credeți dumneavoastră că se omoară ele să ne câștige? Vă spun eu de ce, domnilor! Ca să le poată răni și umili pe semenele lor. Asta-i tot. Dumnezeu a sădit în inimile femeilor ura față de alte femei, în intenția Sa de a face omenirea să se înmulțească.”

Tot dr. Skreta este autorului unei interesante constatări cu privire la legătura dintre culoarea părului și caracterul femeilor, comentariu pe care îl face în discuția purtată cu Klima atunci când acesta îi destăinuie pățania lui: ”Cu blondele nu trebuie să vă încurcați niciodată, spuse, cu gravitate, doctorul Skreta. […] Credeți că blondele sunt altfel decât brunetele? întrebă Bertlef, cu interes, vizibil neîncrezător în experiența feminină a doctorului Skreta. Binențeles, afirmă medicul primar. Părul blond și părul negru sunt cei doi poli ai naturii umane. Părul închis semnifică bărbăția, curajul, sinceritatea și acțiunea creatoare, în timp ce părul deschis simbolizează feminitatea, tandrețea, neputința și pasivitatea. La drept vorbind, blonda e, de fapt, de două ori femeie. Prințesa nu poate fi decât blondă. Așa se explică de ce, pentru a fi cât mai feminine cu putință, numeroase femei își vopsesc părul în blond și niciodată în negru. […] Blondele, îndeosebi cele făcute, se adaptează fără să-și dea seama părului lor artificial. În dorința de a fi credincioase culorii lor de împrumut, aceste femei, mironosițe, adoptă comportamentul unor ființe fragile, păpuși de joacă, preocupate doar de înfățișarea lor exterioară, creaturi frivole, ce pretind duioșie, tandrețe, slugărnicie și pensii alimentare, incapabile să facă ceva singure; pe dinafară numai gingășie, iar pe dinăuntru grosolănia personificată. Dacă părul negru ar deveni o modă universală, s-ar trăi, categoric, mult mai bine pe această lume. Asta ar fi, după mine, reforma socială cea mai folositoare din câte s-au înfăptuit vreodată…”

Acțiunea se desfășoară pe parcursul a cinci zile în stațiunea balneo-climaterică cu izvoare la care femeile vin cu speranța de a-și (re)dobândi fertilitatea, dar este densă în raport cu dimensiunile cărții, având în vedere abordarea evenimentelor în paralel cu comentariile personajelor: comentarii gândite dar nespuse, cum este cel dat ca exemplu în cazul atitudinii Ruzenei față de paciente, sau rostite în cercul de prieteni, cum sunt cele ale doctorului Skerta, ale lui Bertlef – prietenul său, cetățean american de origine cehă, sau cele ale lui Jakub, alt prieten al doctorului Skerta, politician disident care vine la acesta pentru a-și lua rămas bun, înainte de a părăsi țara, cu aprobarea excepțională a autorităților.

Plecarea lui Jakub vine să confirme, prin excepție, realitatea blocadei și dorința ascunsă de a evada, nu neapărat definitiv, ca în cazul lui, ci cel puțin pentru a vedea restul lumii, așa cum își dorește în secret doctorul Skreta (acesta fiind motivul pentru care îi cere lui Bertlef care avea cetățenie americană, să-l înfieze, în ciuda diferenței mici de vârstă!).

În același timp, plecarea amânată a lui Jakub, în raport cu termenul anunțat prietenilor lui, care îl așteaptă dincolo de graniță, lentoarea personajului, aparent inexplicabile chiar lui, asemeni plutirii valsului, vine să explice titlul cărții. El este cel care își ia adio de la dr. Skreta, cel mai bun prieten, pe care îl consideră un visător , de la Olga, protejata sa și fiica unui prieten care murise, condamnat din motive politice, de la țara și oamenii săi pe care în final înțelege că a avut trufia de nu a-i accepta așa cum erau, cu defecte din naștere pentru care nu aveau nici o vină.

”Jakub se întoarse cu gândul să ajungă cât mai repede la mașina lui, când, deodată, surprinse un băiețel postat în spatele unei ferestre. […] Stătea neclintit în cadrul ferestrei și Jakub nu putea să-și desprindă ochii de la el. Era un chip copilăresc, dar pe Jakub îl captivau cel mai mult ochelarii lui. Copilul purta niște ochelari cu rame mari în care se puteau ghicii niște lentile groase. […] Și Jakub își spunea în sinea lui că acest copilaș nu avea nici o vină; că nu făcuse nimănui nici un rău; că venise pe această lume cu ochii gata bolnavi și va trebui să-i poarte cu sine toată viața. Și îi mai veni în minte ideea confuză că tot ceea ce lua el în nume de rău oamenilor era ceva înnăscut, cu care aceștia vin pe lume, și îl poartă cu ei ca pe niște zăbrele împovărătoare. Și își mai spunea că el, personal, n-avea nici un drept privilegiat la grandoare și noblețe, că noblețea cea mai mare e să iubești oamenii așa cum sunt, fie și asasini.”

Un leit motiv al romanului mi s-a părut a fi trufia, tratată de autor cu o fină ironie, dar și cu o doză de empatie. O atitudine oarecum înțelegătoare, având în vedere că se manifestă într-o societate închisă care, prin lipsa de perspectivă și prin îndepărtarea de spiritualitate, le induce automat oamenilor săi egocentrismul, ca un defect înnăscut.

Trufia Ruzenei este trufia frumuseții și a fertilității față de soția trompetistului, care era mai în vârstă decât ea și bolnavă încât nu putea face copii; mult prea sigură pe frumusețea ei Ruzena ajunge să-l irite pe Klima care își dorea să scape de paternitatea copilului asistentei tocmai pentru că își iubea soția care nu ar fi suportat un asemenea scandal.

În același timp, trufia doctorului Skerta este trufia visătorului care se consideră un geniu înconjurat de imbecili și constată, ca doctor ginecolog, că aceștia se înmulțesc mult mai rapid și ușor decât oamenii inteligenți și frumoși. Ca manifestare a unui rasism estetic, doctorul aplică niște proceduri pe cât de empirice pe atât de eficiente, în așa fel încât încearcă să salveze prin metodele sale inedite viitorul țării de la prostie și urâțenie. Procedurile sale, amorale, au legătură cu faima stațiunii de a face pe unele femei sterile să ajungă să procreeze (o metodă pe care o vor descoperi cei care vor citi cartea, și care m-a făcut să-mi amintesc celebra zicală românească ”Mă duc la Sovata, să-l cunosc pe tata”.)

Trufia lui Klima este trufia celebrității, lui nu-i pică bine să fie recunoscut într-un local public cu Ruzena, pe care nu o vede suficient de frumoasă pentru a justifica compromiterea imaginii sale publice.

Trufia lui Jakub este cea de a avea drept de viață și de moarte cu ajutorul unei pastile albastre.

Nu voi dezvălui mai mult decât se cuvine, pentru a rămâne ceva și cititorilor de după mine, dar apreciez scrierea lui Kundera ca fiind foarte elegantă și inteligentă. Pe lângă ineditele comentarii marginale ale personajelor, chiar ale autorului la un moment dat (deși implicarea lui e minimă și rezidă, cum am mai spus, într-o fină ironie și înțelegere), și acțiunea rezervă unele surprize, de urmărit în toate întorsăturile și răsucirile poveștii derulate de-a lungul a numai cinci zile, implicând traseul pastilei albastre datorită căreia Jakub credea că se poate juca ”de-a Dumnezeu”, într-un orășel unde Ruzena se înșela amarnic crezând că este locul unde nu se întâmplă nimic.

Milan Kundera - Valsul de adio
Milan Kundera – Valsul de adio

5 COMMENTS

  1. M-a impresionat ultimul citat. Într-adevăr, cât de greu îi acceptăm pe oameni așa cum sunt, fără a gândi că nu e vina lor, în totalitate.
    În ceea ce privește înmulțirea aia… mai e o vorbă: Dumnezeu cam dă copii cui nu-i trebuie ! 😀

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here