Katharina Hagena – Gustul sâmburilor de măr

5

Datorită povestirilor originale, a scriiturii care m-a cucerit și a modului interesant în care este construită intriga, mai demult am urmărit să citesc cărți din colecția ”Raftul Denisei” de la Editura Humanitas, după care am descoperit colecția ”Strada Ficțiunii” de la Editura All. Alături de cele două colecții consacrate, acum adaug pe lista cărților de dorit pe cele din colecția ”Fiction Connection” de la Editura Trei, deși după ”Mister Pip” de Lloyd Jones sunt abia la al doilea titlu din colecția coordonată de Magdalena Mărculescu. Menționez că la cartea de față am ajuns datorită recomandării Fructitzei căreia îi mulțumesc și pe acestă cale pentru generozitatea de a mi-o face cadou!

Nu am cercetat prea mult pentru a descoperi, și de această dată, punctul comun cu alte cărți citite și recenzate pe acest blog: autoarea este un alt profesor universitar de literatură care nu a rămas cantonat la nivel teoretic, pe marginea textelor scrise de alții. Katharina Hagena are formare literară universitară, la fel ca alții pe care i-am citit și apreciat: Lavinia Betea (Povestiri din Cartierul Primăverii), Ioana Pârvulescu (Viața începe vineri), Charles Frazier (Cele treisprezece chipuri ale lunii), Rose Tremain (Muzică și tăcere, Drumul spre casă); Benedetta Craveri (Amante și regine).

Ca specialist în anglistică și germanistică, Katharina Hagena a predat la Trinity College din Dublin și la Universitatea din Hamburg. Iar când s-a apucat să scrie, aventurându-se pe tărâmul ficțiunii, i-a reușit acest lucru, deoarece narațiunea, relatată din perspectiva unei tinere de 28 de ani, se remarcă prin naturalețe, un stil bine cizelat, mustind de farmecul amintirii. Am dat pagină după pagină, cu regret că filele rămase se împuținează, pentru a înțelege și reconstitui, pe firul amintirilor din copilăria lui Iris, și din istorii dinaintea venirii ei pe lume, despre care își amintea că-i povestiseră bunica, mama și mătușile ei, istoria a trei generații care s-au perindat în vechiul conac din Bootshaven, undeva în nordul Germaniei.

Iris, bibliotecară la Freiburg, o iubitoare a cărților și a sensurilor ascunse ale cuvintelor, a copilărit în această casă unde au trăit bunicii ei – Bertha și Hinnerk. Înaintea acestora, casa aparținuse părinților înstăriți ai Berthei, familia Deelwater. Până ca memoria bunicii sale să fi fost erodată din pricina bolii uitării, scurgând-se iremediabil ca firele de nisip dintr-o clepsidră, Iris aflase câte ceva despre străbunicii săi. Așa aflase și povestea Annei, sora Berthei:

”Mătușa Anna a murit la șaisprezece ani de o pneumonie, de care inima frântă și faptul că penicilina nu fusese încă descoperită au împiedicat-o să se vindece. Moartea ei a survenit într-o după-amiază târzie de iulie. Iar atunci când Bertha, sora mai mică a Annei, a alergat plângând în grădină, a constatat că, odată cu ultima suflare șuierată a Annei, toate coacăzele se albiseră. Era o grădină mare, în care numeroși coacăzi bătrâni se înconvoiau sub povara fructelor grele. Demult ar fi trebuit culese, dar de când se îmbolnăvise Anna, nimănui nu-i mai stătuse gândul la ele. Bunica mi-a povestit de multe ori, căci ea fusese cea care descoperise coacăzele îndoliate. De atunci, în grădina bunicii, nu mai creșteau decât coacăze negre și albe, și orice încercare de a planta un coacăz roșu era sortită eșecului, pe crengile lui nu creșteau decât bobițe albe.”

După cum este scrisă, cu lumea și atmosfera pe care le evocă, cartea nu are cum să nu capteze cititori din categoria persoanelor aflate în conexiune cu natura, cei cărora în copilărie le-a plăcut să exploreze grădina, livada, pășunile, să călărească bicicleta pe drumuri prăfuite de țară pentru a ajunge, asemeni lui Iris, să facă vara baie în lacul din spatele ecluzei de pe râu sau iarna, asemeni Christei, mama lui Iris, să patineze pe stratul gros de gheață care acoperea aceluiași râu, când afară era un ger năprasnic.

Cine n-a gustat aceste plăceri și a petrecut copilăria numai la oraș, fiind ”crescut pe pietre” (cum se exprima odată cineva, cu privire la copii de oraș), îi va fi mai greu să-și imagineze atmosfera, și mai bine să lase baltă această propunere de lectură! Poate i se va părea mult prea înțesată de nume de plante din grădina vechiului conac, de la floarea de nu-mă-uita (o trimitere subtilă la boala care măcinase memoria Berthei), la măcriș, leuștean, conduraș, mușețel, agriși, muri, flox, lupine, gălbenele, clopoței, coada-șoricelului, mentă, lămâiță, caprifoi, brusture, angelică, veronică, ienupăr și multe alte flori și buruieni, până la soiurile de măr din livada Deelwaterilor, cu ajutorul cărora Iris le-a putut delimita pe cele două surori, în reconstituirea poveștii triunghiului amoros care a dus la moartea prematură, de inimă rea, a Annei: ”«Annei îi plăcea soiul Boskop, Berthei, Cox Orange». Oare ce voise Bertha să-i spună mamei mele ? Ce își amintea și ce lăsa pradă uitării ? (…) Sărutul fetei avea gust de mere Boskop, spusese domnul Lexow.”

Pe parcursul celor câteva zile pe care le petrece în vechiul conac, Iris retrăiește frânturi de amintiri. Ele sunt declanșate de fiecare colț din casă, scara de lemn, paturile, restul mobilei și de rochiile găsite acolo, care aparținuseră fiicelor Berthei în diferite perioade din viața lor. Iris reușește să completeze istoria vieții bunicii sale cu lucrurile despre care ea nu-și mai amintea sau despre care nu dorea să vorbească, având elemente noi din povestirea domnului Lexow, tânărul învățător din sat de care se îndrăgostise Anna dar căruia, în secret, îi plăcea de Bertha.

Dar poate cea mai tristă amintire cu care a rămas să se împace Iris a fost povestea lui Rosmarie, verișoara sa și fiica mătușii Harriet: ”M-am bucurat să o revăd pe mătușa Harriet, deși am realizat cu un sentiment de stinghereală și neliniște că nu o mai văzusem de treisprezece ani. De când o înmormântasem pe Rosmarie, fiica ei. Neliniștea mi-era bine cunoscută, pentru că, în fond, de fiecare dată când mă uitam în oglindă, mă gândeam la Rosmarie. Înmormântarea ei fusese de neîndurat, dar probabil e întotdeauna de neîndurat să fii nevoit să îngropi o fată de cinsprezece ani. Și atunci, am aflat ulterior, îmi pierdusem cunoștința și căzusem. Nu-mi mai aminteam decât aburul cald, dulce și umed, pe care-l emanau crinii albi de pe sicriu, care îmi lipeau nările și făceau bulbuci în trahee. Am rămas fără aer. Apoi am căzut rotindu-mă într-un hău alb.”

De la acea cădere în leșin, Iris se alesese cu o rană și apoi cu o cicatrice la baza nasului, pe care o vedea de fiecare dată când se uita în oglindă. Dar Iris mai avea și alte răni, afective, legate de împrejurările în care murise verișoara sa, la care refuzase să se gândească. Venise însă timpul vindecării, pe care o aduce timpul, atunci când se aliază cu uitarea. Iar de asta depindea faptul de a păstra sau vinde casa care prin testament bunica ei i-o lăsase moștenire: ”Dar rănile mi se dăduseră împreună cu casa, le moștenisem. Și trebuia să mă uit măcar o dată la ele, înainte de a lipi la loc plasturele timpului.”

Unele răni aveau legătură cu relația dintre cele trei surori, din care cele două mătuși îi reproșau mamei lui Iris, singura care era măritată și care ajungea numai în vacanțe în casa părintească, că nu se implică în îngrijirea bătrânei Bertha care ajunsese să uite timpul: ”La un moment dat, bunica a început să cutreiere grădina noaptea. Pe atunci începuse să uite timpul. A mai putut citi încă multă vreme ceasul, dar timpul nu-i spunea nimic. (…) Vârsta depindea de starea de spirit, avea opt ani când o numea pe Harriet Anna, ori treizeci, când îl pomenea pe soțul ei mort și ne întreba dacă se întorsese deja de la birou. Cine uită timpul, nu mai îmbătrânește.”

Alte răni erau legate de dispariția tragică și prematură a lui Rosmarie, cea care împreună cu verișoara Iris și Mira, fetița din sat care era prietena ei din copilărie, alcătuiesc un trio interesant, datorită atașamentului dintre ele. Legătură care va fi fost tulburată de apariția lui Peter – un chipeș meditator la matematică, admiratorul mai tânăr al mătușii Inga. Prins în rețeaua fină și complicată a relațiilor dintre femeile din casă – Inga, Rosmarie și Mira, bietul Peter a declanșat un dezastru, fără să știe, fiind de la început până la final îndrăgostit numai de frumoasa și scânteietoarea mătușă Inga, cea poreclită de Rosmarie ”Scânteinga” datorită descărcărilor sale electrice în contact cu obiectele și oamenii! Dar asta nu o împiedicase pe Inga să aibă numeroși admiratori, dintre care Peter se apropiase primejdios de mult de inima ei.

În această poveste de familie, fiecare rudă este un personaj special, și asta nu numai din cauză că este privit retrospectiv prin ochii copilului care fusese Iris. Târziu, ea a înțeles natura relațiilor verișoarei Rosemarie cu cei din jur, și felul în care trecerea ei scurtă prin viață marcase existența supraviețuitorilor, inclusiv pe a ei, cea mai mică dintre cele trei fete care se jucau împreună în conacul din Bootshaven și în împrejurimile acestuia.

Un personaj aparte a fost și bunicul Hinnerk, fostul notar din sat și al doilea judecător de district în perioada când naziștii erau la putere. El ajunsese la această poziție pentru că era mândru de realizările sale profesionale, îi plăcea teoria lor cu supraomul, fără a agreea ideea cu subomul. Relația bunicului cu naziștii este evocată de Iris atunci când ea vede scris cu vopsea roșie, pe cotețul găinilor, cuvântul ”Nazi”.

”Bineînțeles că s-a certat și cu naziștii, îi disprețuia pe proști, iar mulți naziști erau cu mult mai proști decât el. Hinnerk considera o prostie și continuarea unui război în care era evident că nu mai existau sorți de izbândă. Și a rostit asta cu voce tare într-o seară, când intrase să bea o bere la Tietjeni. În cârciumă se aflase o femeie tăcută. N-am aflat niciodată cine era. (…) Hinnerk, la rândul lui, spunea că nu o cunoaște pe femeia care se aflase la Tietjeni. Dar ea îl cunoscuse probabil pe el, sau cel puțin se interesase de el, pentru că l-a denunțat. Și astfel a ajuns judecătorul de district dr. Hinnerk Lunschen, spre groaza întregii familii, soldat la vârsta de aproape 40 de ani.”

Cartea începe cu un eveniment trist – o înmormântare care reunește în jurul executorului testamentar pe cele patru femei rămase din neamul Deelwaterilor, pentru a împărți averea: vechiul conac, pământurile, titlurile, banii, bijuteriile, mobila, rufăria și argintăria. ”Înainte să-și piardă complet memoria, Bertha ne-a trecut în testamentul ei. (…) Testamentul Berthei era limpede ca apa de ploaie și, la fel ca ea, nu lăsa loc de iluzii.”

Iris nu-și face iluzii în legătură cu vechea casă, dar pentru a decide ce va face cu ea și cu propria viață în viitor, tema pe care i-o rezervă viața acum este aceea a împăcării cu trecutul. O împăcare fără de care nu se poate merge mai departe, în deplin acord cu sine (o ideea asemănătoare cu cea din romanul ”Brocart de toamnă” de Teru Miyamoto). Dacă va reuși sau nu acest lucru, cine o va ajuta și cum, rămâne să descopere numai cei cărora această recenzie le-a incitat curiozitatea. Cartea mi s-a părut atât de bună încât nu aș dori să citez și să dezvălui mai mult, pentru a nu strica plăcerea celor care se gândesc deja la o posibilă lectură!

Katharina Hagena – Gustul sâmburilor de măr
Katharina Hagena – Gustul sâmburilor de măr

5 COMMENTS

  1. tare ma bucur ca am inspirata ca ti-am daruit-o! am avut un feeling bun cand am intuit ca stilul autoarei plus povestea in sine e genul care te atrage. citind recenzia ta, mi-am adus aminte de poveste dar m-ai surprins cu anumite aspecte pe care nu le sesizasem din graba sau din neatentie. eu,una, as vrea sa vad un fel de top al catilor care nu numai ca ti-au placut, ci ti-au ramas in suflet si sunt puncte de reper pentru tine! felicitari, ai sciris frumos si cu duiosie….

  2. Genul acesta de subiect mi-a amintit de cartile Rosamundei Pilcher. Imi plac mult, exact pentru atmosfera de viata la tara si in familie pe care o evoca.

  3. @fructitza: cu adevarat, foarte inspirata! Tu ai intuit si care este genul de lectura care ma atrage si care atinge o coarda sensibila! De data aceasta m-a impresionat fiind o carte despre familie si despre istoria a trei generatii de femei (in secundar, si barbati) din familia respectiva. Nu a fost o familie perfecta, dar oare exista asa ceva?! Membrii ei raman in amintire, odata cu trecerea in nefiinta, si poate atunci ne amintim lucrurile bune care nu le observam in timpul vietii, pentru ca le vedeam mai intai pe cele mai putin bune. Am gasit caractere interesante in cartea Katerinei Hagena, scrise cu mare sensibilitate si finete… sau subiecte delicate cum ar fi ingrijirea unui batran bolnav care devine de nerecunoscut in comparatie cu cea a fost inainte, mai ales daca isi pierde luciditatea. Sunt situatii inevitabile si dureroase, cand o generatie se stinge si devin maturi cei care au fost copii odinioara. Eu am trecut prin asa ceva, si cu bunicii, si cu tatal meu… Am sa ma gandesc la topul de care m-ai intrebat si revin cu precizari dupa ce fac o evaluare. Putintica rabdare… am citit multe si n-as vrea sa omit ceva, incerc sa fac o lista scurta, bineinteles…

    @Zinaida: Cadrul povestirii se aseamana cu genul acela de «la tara» din zona Ardealului, cu sate sasesti, gospodarii prospere, bine oraganizate, cu ziduri de cetate, livada in spatele gospodariei, cu pasuni si fanete. Mi-a placut ca este vorba despre familie si valorile ei, pe care Iris, prin rememorare, ajunge sa le aprecieze… cartea este foarte fain scrisa, sunt fatete despre care nu am vorbit, raman de descoperit, acum depinde la ce este sensibil cel care citeste. Bookalcholic sesiza aspectul bulimiei din adolescenta eroinei … si ea/el a a surprins alte aspecte interesante, fiind o privire din alt unghi, evident … 🙂

  4. Mda, fiecare abordeaza lectura dintr-o perspectiva personala, e imposibil altfel. Te invit pe blogul zinnaida.ro . Am publicat azi ceva care poate o sa-ti placa.

  5. Bună ziua, Antoaneta ! Ce mai faci ? Sunt doua luni de când nu a mai apărut nimic pe blogul tău. Sper că ești bine, sănătoasă. Numai bine !

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here