Pascal Bruckner – Paria

3
75

Dacă în ”Zarvă în grădina de guave” Kiran Desai oferă cititorului o perspectivă plină de umor și tandrețe asupra vieții din India, perspectiva lui Pascal Bruckner este realistă, crudă și șocantă. Având în vedere că imaginea este cât se poate de actuală, poate servi ca anti-reclamă pentru orice călătorie cu această destinație. Dacă cineva, la fel ca mine, a cochetat veodată cu ideea unei călătorii exotice în India, nu cred că va mai mai spune același lucru după ce citește ”Paria” de Pascal Bruckner. Pentru cei care totuși nu renunță la această destinație, lectura de față poate servi ca antrenament de rezistență, așa cum se antrenează piloții într-un simulator de zbor. Asta pentru că India descrisă de Bruckner din perspectiva călătorului francez Frederic Coste este un abis pe care, dacă îl scrutezi prea adânc, riști să fi sorbit ca într-o gaură neagră de o lume aflată sub semnul (auto)distrugerii. Este o lume al cărui simbol cel mai potrivit din mitologia hindusă nu poate fi decât divinitatea lugrubă a zeiței Kali ”cea cu colți ascuțiți, cu părul creț, care dansează și râde pe cadavrul soțului ei Shiva, Kali, în sfârșit, la picioarele căreia stau întinși un tigru și un șacal, însoțitori ai mormanelor de cadavre…”

Este o carte mai altfel decât ce am citit și povestit până acum, și poate nu aș fi comentat deloc despre ea dacă nu era la mijloc expresivitatea stilului descoperit la Bruckner: o combinație între aroganța franceză, precizia unui bisturiu care face decupaje rapide din furnicarul omenesc al celor aflați în afara castelor – paria, imagini de ansamblu și de detaliu redate cu claritate prin metafora percutantă și bine dozată care focalizează precis tot ceea ce izbește ochiul unui european obișnuit în patria natală cu curățenia, frumosul, ordinea, echilibrul și regulile. Toate aceste sunt pulverizate în India, iar lipsa lor repugnă, atrage sau intrigă:

”Republica indiană cu siguranță nu este o țară a contrastelor. Aici nu există nici un conflict între vechi și nou: ceea ce se dă drept nou este deja atât de prăfuit și învechit, încât este înghițit de tradiție. Incontestabil, indienii sunt cei mai buni negustori de antichități, singurii care pot da unei clădiri aflate în construcție aparența unei ruine. Nimic nu este modern, nici măcar reactoarele atomice reparate cu bucăți de sfoară, asemănătoare cu niște știuleți de porumb mucegăiți. Și chiar copiii seamănă cu niște bătrâni; și pe bună dreptate: majoritatea lor nu vor depăși vârsta de doi-trei ani.

(…) India este un lung poem care începe în azur și se termină în canal. Este contrarul alchimiei poetice: dă-mi aur și-am să fac din el noroi. Temple spurcate de excremente, palate profanate, sanctuare urâțite de imunde șandramale lipite de zidurile lor, totul îți face greață. Plasat între abject și hidos, nu supraviețuiești decât ca devorator sau devorat, fără alt principiu decât un egoism crunt, cu o indiferență semeață față de soarta celuilalt.”

Pe scurt, prin această carte am descoperit un scriitor cât se poate de actual care a scris impecabil un roman greu de clasificat. Să fie roman geografic? Parțial da, pentru că cititorul este purtat aproape pretutindeni în India: de la Taj Mahal la Fortul Roșu – fortăreața neomoghulă, prin cele mai mari orașele ale Indiei – Delhi, Bombay, Calcutta, printr-un hotel de lux, iar pentru contrast și prin hotelurile modeste, apoi prin cele mai sărăcăcioase, ca etapă de tranziție spre bidonville-uri sordide, fără a omite fauna umană de trotuar care îl solicită continuu pe călător, compusă fiind din ”schimbătorii de bani la negru, misiții bijutierilor și ai negustorilor de sari, destupătorii de urechi, maseurii, răzuitorii de limbi încărcate, epilatorii de spărncene, orbii din tată în fiu care le crapă ochii copiilor lor și-i trimit la ușa marilor hoteluri cu o cârpă pe pleoape; proxeneții, falșii ghizi care îți arată cerul spunând: this is the sky, și mare, this is the sea, și te fac să te îndoiești de capacitățile tale intelectuale; subcasta manglitorilor de buzunare, a cerșetorilor de tot felul, inutilii înțeleși cu alți inutili, șnapanii fără ocupație, nelipsitul monstru cu mutra mâncată de sifilis, jumătate broască țestoasă, jumătate broască râioasă, al cărui gât se deșurubează ca un periscop, plus o jumătate de duzină de adolescenți, frumoși ca niște ministranți, care-și învață meseria”.

Cititorul are ocazia de a face cunoștință și cu India rurală datorită unui șantier arheologic și a întâmplărilor pe care le antrezează descoperirile făcute, pentru a ajunge spre final în zona de coastă din provincia Goa despre care aflăm că ”mai putea trece drept o sucursală a raiului pe pământ. Grădină încântătoare plină de flori și cocotieri, Coasta de Azur neexploatată, oferea din belșug nisip alb și golfulețe singuratice, mărginite de palmieri ce se opreau la câțiva pași de mare, ca niște fete speriate de valuri.”

Să fie “memorii de călătorie”? Oarecum, dar spuse la modul indirect, prin Frederic Coste, personajul principal. El relatează parcursul celor trei călătorii făcute în India, în el parcă l-ai recunoaște pe scriitor care a vizitat India în mai multe rânduri și în mai multe orașe și regiuni. Cred că gânduri, convingeri, atitudini și reacții ale scriitorului sunt împrumutate deopotrivă și altui personaj din carte, mă refer la Julien, jurnalistul francez, mai ales pentru că acesta este bine documentat pe tărâm literar cu privire la toți scriitorii străini care scriseseră despre India, unii din dragoste iar alții din ură, scopul călătoriei sale în India fiind căutarea inspirației literare pentru scrierea unui roman.

Dincolo de descrierea oamenilor, obiceiurilor și a locurilor, cartea nu se rezumă la impresii de călătorie pline de culoare locală și la aprecieri sociale, religioase și filozofice, pe deasupra mai are și o intrigă interesantă! Aceasta e declanșată și întreținută de demersurile lui Victor Habersham – un agronom american, devenit din alcoolic ucigaș și vânător de săraci, personaj cinic aflat într-un derapaj psihic spre demență, un extremist mânat de furie și de dorința de a înlătura mizeria într-o manieră proprie, așa cum rezultă din propriile destăinuiri: „Munceam cu speranța să smulg acest popor din groaznica lui năpastă, fiind sigur că efortul, rațiunea vor putea să facă să dispară apăsarea trecutului și moștenirea sistemului colonial. Am rezistat cinci-șase ani. Când toate deveneau prea grele, beam și-mi întorceam agresivitatea împotriva comunității europene a cărei mediocritate temătoare mă exaspera. Apoi, programele mele au capotat unele după altele; într-un sat erau lăsate să ruginească echipamente noi și costisitoare fiindcă nimeni nu știa să le folosească; în altă parte, intemperiile distruseserp recoltele neculese; într-un alt loc brahmanii, temându-se să nu-și piardă puterea, le interziseseră agricultorilor să urmeze recomandările unui străin; în alte colțuri din țară fundamentaliștii musulmani nu vedeau cu ochi buni promovarea femeilor; aproape peste tot o natalitate delirantă nimicise eforturile de ani de zile. Într-o bună zi, am simțit că țara asta nu mai avea nimic comun cu mine: dispăruse orice proporție. Încercam să irig deșertul cu un pahar cu apă. Credințele mele deveneau ridicole. Mizeria persista, mai puternică decât înainte. (…) În loc să mă incite la descurajare, constatarea m-a înfuriat. Nu mai era nimerită compasiunea, acum comanda ura. (…) India îmi punea o întrebare atât de gravă încât toată viața nu mi-ar fi de-ajuns ca să-i găsesc răspuns. În acest laborator al degradării umane, mă întrebam: ce-i de făcut? Căci trebuie făcut ceva. Să-mi vând toate bunurile și să ajut câteva zeci de oameni care crapă de foame? Simplu expedient. O politică de reforme la nivelul de jos? Dar enorma creștere demografică nu este absorbită de dezvoltarea industriei și agriculturii. Uită-te la cifre, cu terifianta lor uscăciune: mai mult de 750 de milioane de locuitori, între 60 și 100 de milioane de bogați, 200 de milioane de oameni care își duc viața de azi pe mâine, 300 de milioane care supraviețuiesc și 100 de milioane cel puțin de semiagonizanți. Pe scurt, o țară bolnavă sau mai degrabă boala devenită popor. Și atunci, ce-i de făcut? Să pleci și să supraviețuiești cu remușcarea, lipsită de conștiință, că ai văzut infernul și n-ai încercat nimic ca să-l mai potolești? Imposibil. (…) Puțin câte puțin, și-a făcut loc în minte o intuiție. De vreme ce nu putea fi alungată mizeria, trebuia ca cei mizeri să înceteze să mai contribuie la existență. (…) și adaug: cei mizeri din orașe; în țara asta, urâțenia este numai urbană; chiar nevoiașe, satele nu degajă spaima negricioasă a marilor aglomerații. Inima Indiei autentice bate la țară. (…) … trebuia să-mi consacru energia suprimării morților vii care mișună în țara asta de coșmar. Și cum în peninsula indiană orice naștere este marcată de moarte, iar lumea procreează din rutină, fără să-și facă griji ca să asigure un destin decent celor care se nasc, nu voi face altceva decât să execut niște condamnați.”

„Corecția” pe care o aplică Victor Habersham ca soluție pentru mizeria Indiei (dacă veți citi cartea, veți afla și cum) este înrudită cu eutanasierea care la animale, și cu atât mai mult la oameni, rămâne o dificilă problemă de ordin moral. Cu o asemenea intrigă, cartea poate fi considerată și roman psihologic, scriitorul dând un spor de dinamică acțiunii și implicit lecturii. În consecință, nu am putut să abandonez lectura… și am citit, preocupată până la final, această carte incomodă, percutantă, cu un stil impecabil și tăios, care par a fi memorii de călătorie, dar adună și „ingredinte” din specia literară a romanului geografic și a celui psihologic, toate inspirat îmbinate stilistic într-un teribil „trei în una”, cu o expresivitare maximă care i-a reușit din plin lui Pascal Bruckner.

Pascal Bruckner – Paria
Pascal Bruckner – Paria

3 COMENTARII

  1. Aceasta recenzie ma face sa ma intreb, din nou, de ce nu faci o publicitate mai intensa blogului tau. Ti-ai pus butoane pentru cateva retele sociale, dar esti activa pe ele. Ai niste bloguri in blogroll, dar comentezi pe blogurile respective ? Mare pacat faci, pentru ca eu, recenzii ca ale tale nu am mai vazut, si citesc destule bloguri cu pretentii.

  2. @Zina: te rog sa ma crezi ca sunt cu nasul pe sus si din cauza asta nu am comentat pe blogurile pe care le apreciez, avandu-le in blogroll. Pare a fi o lipsa de politete dar, sincer iti spun, este o nescuzabila lipsa de timp si implicit de atentie. In ultimul timp am calatorit mult si la intervale de timp mari, asa cum ai observat, am apucat sa citesc si sa scriu ceva pentru blogul meu. Am luat decizii de reorganizare a timpului si voi fi prezenta si pe blogurile altora pentru ca nu ma indoiesc ca am ratat multe articole bune 🙁 Am luat in considerare sfatul tau, iti multumesc pentru el si pentru apreciere, este reciproca!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here