Luis Landero – Chitaristul

0
102

”Poveștile pe care le scriu eu sunt ficțiune. Cu toate acestea, dacă un scriitor ar elimina din scriitura sa toate lucrurile pe care le-a văzut sau le-a trăit, nu ar mai avea despre ce să scrie. În definitiv, nu putem vorbi decât despre lucruri pe care le știm, pe care le-am trăit, pe care le-am văzut și le-am experimentat. Așa că, deși fictive, poveștile mele își au rădăcinile în cunoștințele și în experiența mea de viață.”

Deși citatul îi aparține lui Tiago Rebelo, autorul portughez al romanului ”Timpul iubirilor perfecte”, se aplică perfect în cazul scrierii confratelui său iberic – Luis Landero care, așa cum a recunoscut într-un interviu, înainte de a deveni scriitor a fost chitarist și, mai înainte, mecanic auto. ”Chitaristul” este o carte despre calea de a afla ce-ți dorești și poți cu adevărat să faci cu viața ta, în acord cu propriile năzuințe și însușiri.

Având în vedere un rost mai bun, personajul principal, tânărul Emilio, se grăbea la căderea nopții să ajungă la timp la o școală serală, traversând zilnic Madridul, după ce își termina programul de muncă la atelierul mecanic unde lucra, loc pe care îl aseamănă cu capcana leului furnicilor: ”…niște conuri de nisip foarte bine cernut și granulat, pe a căror pantă alunecă fără scăpare victimele, și cu cît se zbat ele mai tare să scape, cu atît alunecă mai mult și se străduiesc să fugă.”

Mi-a plăcut mult această metaforă inspirată, în care se regăsesc toți cei care coboară în fiecare dimineață în capcana vieții de zi cu zi, mergând la joburi obscure dar necesare, fără alte satisfacții decât plata facturilor și din care nu se întrevede nici o scăpare…

Toate aceste eforturi au în vedere o perspectivă de viață mai bună, așa cum transpare din îndemnurile mamei sale:”- Și după ce termini liceul, poți să cauți un post de funcționar la bancă sau la vreo firmă. Nu ți-ar plăcea să fii bărbat cizelat ca don Claudio, să mergi la serviciu cu sacou și cravată, să ai mâinile întotdeauna curate și să fii întotdeauna frumos pieptănat ? La cât ești de frumos, toate fetele s-ar îndrăgosti de tine.”

Până atunci, Emilio avea de străbătut zilnic cursa obligatorie, traversând Madridul dintr-o parte în alta, de acasă la serviciu, apoi la școla serală și din nou acasă, foarte târziu în noapte când străzile erau pustii și întunecoase. Copleșit de oboseală, eroul nostru se află mereu pe punctul de a cade pradă somnului pe care îl păcălește ațipind din când în când cu ochiul stâng, timp în care rămâne de veghe cu ochiul drept. De aici istoria povestită de el (romanul fiind scris la persoana I) are un aer somnambulic, luxuriant și meditativ.

Asemeni anticului Argus, cel transformat de zei în păun, Emilio pare a avea ațintiți asupra lumii încojurătoare un mănunchi de priviri atente pentru a nu pierde nici un detaliu, pe care apoi le analizează lucid, pentru a găsi o cale de evadare din capcana leului furnicilor. O oportunitate apare când vărul său, Raimundo, se întoarce de la Paris și îi povestește despre succesul pe care l-a avut cântând flamenco la chitară. Emilio se lasă tentat de visul unei vieți boeme și se hotărește să devină chitarist, luând lecții de chitară de la Raimundo.

Între timp, despre planurile sale află șeful atelierului mecanic, don Osario, care îi cere tânărului să-i dea lecții de chitară tinerei sale soții, dona Adriana. Emilio recunoaște că nu știe atât de mult pentru a fi profesor de chitară, dar don Osario ignoră scuzele sale pe motiv că este deja angajatul său și că oricum lecțiile o vor ajuta pe dona Adriana. La început, femeia îi pare tânără, dar ofilită de traiul alături de un bărbat mai în vârstă, Emilio nu vede rostul acestor lecții pentru că ea nu progresa. Relația din acest triunghi format de dona Adriana, soțul ei și tânărul Emilio nu aduce în scenă o romantică poveste de dragoste, în ritmuri de flamenco, așa cum poate te face să crezi imaginea de pe coperta cărții. Mai degrabă vine să confirme faptul că atunci când ești tânăr visezi să descoperi dragostea, pentru asta alții te consideră naiv și se vor folosi de tine, fără a oferi ceva cu adevărat, cu scopul de a experimenta și de a-și obține confirmările dorite: că sunt (încă) atractivi, că au (încă) putere de seducție, că au parte de fidelitate verificată și nu pot fi trădați sau înșelați …

Pe măsură ce-și pierde încrederea în visul afirmării într-o carieră de chitarist, văzând cum eșuează lamentabil turneul în care vărul Raimundo își pusese atâtea speranțe, Emilio are șansa de a întâlni persoana sinceră care să-l inspire. Aceasta este domnul Rodo, bibliotecarul care și-a pus viața în slujba scrisului, fiind măcinat de incertitudini privind vocația și talentul său, pe care numai timpul putea să le judece.

De la el Emilio află că ”scriitorii sunt oameni la fel ca ceilalți, atâta doar că simt nevoia să povestească ce li se-ntâmplă. Așa că iau un creion și o coală și scriu. Exprimă ce simt, ce văd sau ce-și imaginează. Cam ce faci tu cu chitara. Ăsta-i tot misterul. (…) adevărul este că nu trebuie să judeci prea mult, ci mai degrabă să privești foarte mult.(…) nu e nimic altceva decât un truc pentru a stimula observația, pentru a descoperi un unghi neobișnuit de focalizare, pentru a vedea lumea dintr-o perspectivă nouă. Scriitorul este, mai presus de toate, o persoană care posedă darul uimirii și știe să-l transmită mai departe. Darul de a individualiza ceea ce vede.”

Pare simplu, dar nu este. Și cel mai dificil în a scrie, afirmă pe bună dreptate domnul Rodo, este să fie sincer: ”Fiecare are mai mult de un ego și fiecare ego are o istorie și o manieră de a relata această istorie. De multe ori, egoul care scrie nu e cel mai original, nici cel mai autentic, poate nici cel mai cu chemare pentru scris, ci doar cel mai vorbăreț sau cel mai scânteietor în aparență. Sau cel mai îndrăzneț. A ști care din egourile noastre trebuie să scrie, a-l determina să facă asta (căci acel ego poate fi cel mai tăcut, cel mai ascuns și cel mai reticent) este poate cel mai greu lucru și cel mai supus hazardului dintre toate. Fiindcă, în plus, nu e suficient să dorești să fii sincer ca să și fii; e nevoie de talent și chiar de noroc. Să ajungi tu însuți, aceasta este cheia misterului.”

Raimundo și Rodo sunt două modele pentru Emilio și ambele au dorința, dar nu și talentul, în sensul cel mai profund. Romanul este de fapt povestea unei ucenicii, a unei perioade de învățare și de descoperire, cum sunt cam toate romanele care au tineri drept protagoniști.

Aș nota ca plusuri:

  • viziunea realistă, pentru că așa este și în viață, unele vise nu se împlinesc, sunt iluzii, himere, însă pe parcurs descoperim altele în care ne găsim împlinirea, chemarea, cum se mai zice;
  • stilul cursiv, elegant, bine croit, împodobit în măsura potrivită cu metafore sugetive, fără a deveni obositor de liric sau suprarealist.
  • dezbaterea despre natura scrisului ca rod al unei perspective diferite asupra lucrurilor, un pic de estetică literară pe înțelesul tuturor (mi s-a părut cea mai izbutită parte, de aceea am citat-o, în parte).

Ca minusuri amintesc puțina acțiune în atmosfera monotonă a vieții acestui adolescent sărac care, pe deasupra, are parte de un vis de dragoste cu o eroină atât de artificială! Motivul pentru care totuși nu poți lăsa cartea din mână este de a afla ce decizie va lua Emilio, până la urmă. Este una îndrăzneață, pentru care cartea merită să fie citită până la final…

Luis Landero – Chitaristul
Luis Landero – Chitaristul

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here